◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro23.07.2024

„Viața militară” și „Europa Liberă”

Pentru a vorbi despre libertatea presei, trebuie mai întâi să deslușim ce înseamnă „libertate” în general. Semnificația acestui concept filosofic nu o poate defini nimeni cu adevărat. Cu cât încearcă cineva mai mult să răspundă la întrebarea „ce este libertatea?”, cu atât mai mult se complică. De aceea, o definiție seacă, simplă, cum este cea din Dicționarul explicativ al limbii române, pare cea mai potrivită, anume „posibilitatea de a acționa după propria voință sau dorință”. De altfel, fiecare individ percepe libertatea în felul său.

Mai facem un pas și ajungem la „libertatea de exprimare”, garantată în articolul 30 al Constituției României, care se referă în mod special la libertatea presei.

Înainte de 1989, Radio Europa Liberă, în gândurile mele ascunse, reprezenta libertatea cu adevărat. Nu înțelegeam mare lucru din politica dezbătută pe post, dar era fascinant că acei oameni de radio vorbeau deschis despre libertate. Admiram curajul lor, însă acum mă întreb: se simțeau ei cu adevărat liberi, din moment ce riscau să ajungă victime ale uneltirilor Securității?

În prezent, dacă privim imagini cu actualul sediu al postului din Praga, o să observăm că este înconjurat de un gard care nu dă nicidecum senzația de libertate. Poate și pentru că libertatea trebuie păzită.

La polul opus, cele mai rigide publicații din orânduirea trecută erau, probabil, cele militare, pentru că aveau dublă cenzură: politică, așa cum avea toată presa, dar și militară, pentru că exista riscul dezvăluirii unor secrete militare.

În ceea ce mă privește, încazarmarea în Liceul Militar „Dimitrie Cantemir” din Breaza, începând cu anul 1988, a făcut ca singura mea legătură cu exteriorul să fie presa. Abia așteptam cele câteva publicații la care era abonat liceul! Acestea treceau de la elev la elev, până când „dispăreau” subit. Cele mai citite erau revistele militare și Scînteia tineretului. Săream peste articolele politice și „odele” aduse comandantului suprem, dar găseam multe altele interesante.

În liceu aveam un coleg al cărui tată era jurnalist militar. Se bucura de oarecare privilegii, pentru că toți comandanții doreau să apară în articole care ar fi putut să le influențeze pozitiv cariera.

Într-o bună zi, aveam și eu să profit de puterea presei. Mă aflam la orele de studiu obligatoriu, când intră comandantul de companie: „Elev Ulieru, drepți! Afară, fuga… marș!”. Execut ordinul, iar pe hol îmi șoptește, complice parcă: „Ți-a venit unchiu`!”. Îl văd pe Virgil Ulieru, ziarist la Viața militară. Aflase cât de greu îmi era și venise „să scrie de bine” despre comandanții mei.

Această vizită avea să fie un macaz în viața mea, pentru că, datorită și unui alt unchi, maistru militar transmisionist, am fost numit responsabil cu stația de radioficare a liceului. Fără a bănui că voi ajunge jurnalist de radio, acolo am realizat și primele emisiuni radiofonice, care s-au auzit la difuzoarele unității. Nu cunoșteam tehnica fonotecării, însă făceam înregistrările cu ajutorul a două magnetofoane, un Kashtan-1 și un Tesla Sonet Duo cu „geamantan”. Amplificatorul de radioficare, pe lămpi, era fabricat la Uzinele Electronica. Îi improvizasem la rezistențele finale niște radiatoare din aluminiu, pentru a rezista scurtcircuitării. Erau elevi curajoși care sabotau emisiunile politice obligatorii, unind fire neizolate, fapt ce îl necăjea pe ofițerul secretar de partid, un om destupat la minte, care mă lăsa să difuzez muzică „decadentă”.

Eram urmărit îndeaproape de ofițerul de contrainformații, pe care l-am surprins ascultând la ușă, deoarece stația de radioficare era dotată cu un radio performant, un Tehnoton Club, care prindea perfect Europa Liberă și Vocea Americii.

Epuizantă era pregătirea pentru defilarea de „23 August”, zi care se apropia. Nu bănuiam că o să fie ultima. Pasul măsura fix 70 de centimetri, iar pe asfalt erau trasate linii paralele, pe care trebuia să le atingi doar cu vârful pantofilor. Nu conta dacă era caniculă sau ploaie. Așa m-am și ales cu o răceală puternică. Mergeam zilnic la infirmerie, unde medicul de unitate refuza să mă interneze, acuzându-mă că vreau să chiulesc. Îmi dădea câte două pastile de aspirină și două de paracetamol, cu indicația de a lua „câte trei pe zi”. Adus pe sus de colegi, care nu se puteau odihni, deoarece tușeam încontinuu, în sfârșit, doctorița m-a consultat, după care a exclamat îngrijorată: „Tu ai pneumonie, de ce nu mi-ai spus?”. În cele din urmă, pentru că starea mea nu era deloc bună, m-a trimis la Spitalul Militar Central. Deși internat, acolo am apreciat libertatea și mâncarea incomparabil mai bună decât la cantina liceului. Fiind cel mai mic pacient, devenisem un fel de mascotă a secției de pneumologie. Pe scurt, eram fericit!

Salonul avea șapte paturi, cinci fiind ocupate de ofițeri. Într-o bună zi, intră doctorul Efanov, șeful secției. La fel cum a făcut comandantul meu, mi-a spus: „Ți-a venit unchiu`!”. Și văd că apare nea Virgil Ulieru, care a ocupat patul liber de la perete, eu fiind în partea opusă, la fereastră. Ne-a dat tuturor reviste ostășești, după care și-a introdus în ureche o cască de radio Ric și s-a întins pe pat.

A venit noaptea, iar în salon s-a făcut liniște. Am început să aud un zumzet ușor, apoi am recunoscut… „Rapsodia română”! Enescu! Am ciulit urechile. Nu se poate! Aud „Aici e Radio Europa Liberă!”. De unde oare? Cine avea curajul să asculte așa ceva tocmai în Spitalul Militar? Mă uit în stânga, iar în lumina slabă care pătrundea prin geam îl văd pe căpitanul de lângă mine cu ochii deschiși larg. Ridic ușor capul și observ că și ceilalți ofițeri aveau ochii îndreptați spre tavan, ascultând înmărmuriți. Numai nea Virgil stătea impasibil, cu ochii închiși, cu casca de Ric în ureche, din care firul ajungea în geantă, la un aparat care numai radio Ric nu era. Nu știam cum să-l avertizez că sunetul din casca minusculă răzbătea până la mine, peste cinci paturi. Mă temeam că o să fie turnat, iar eu aș fi fost nevoit să dau, la rândul meu, explicații, ca părtaș la faptă. Așa că am decis să mă fac că nu aud, așteptând ca a doua zi nea Virgil să fie săltat. La fel ca mine au gândit și ceilalți colegi de salon. Noapte de noapte adormeam cu toții cu Europa Liberă, iar pe nea Virgil mi-l amintesc cu drag cu casca pe care nu a scos-o din ureche cât timp a fost internat, nici măcar când umbla pe hol.

Virgil Ulieru reprezintă acel contrast al ziaristului care părea îndoctrinat, care lucra la o revistă militară, rigidă la acea vreme, dar care asculta cu nonșalanță Europa Liberă. Putea, astfel, să gândească liber și să-și facă o părere exactă despre lumea în care trăiam. Oare câți jurnaliști pot, în prezent, să gândească la fel, fără să fie manipulați subliminal, în cel mai rafinat mod posibil?

Iar presa actuală… cum ne putem da seama că este cu adevărat liberă?

Am trăit o „explozie” a libertății presei, la scurt timp după evenimentele din 1989.Această efervescență apărută în mass-media o tratăm acum ca pe o imaturitate, o libertate a presei prost înțeleasă, fiind temă la facultățile de jurnalism, la cursurile de deontologie…

 

Paul Ulieru

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *