Citeam nu demult că un scriitor român contemporan a avut curiozitatea de a verifica eficienţa ChatGPT: a solicitat realizarea unui eseu despre viaţa şi opera sa. „Inteligenţa artificială” (AI, dacă e s-o prescurtăm americăneşte!) a lucrat rapid şi cu randament maxim: în câteva minute i-a livrat „opera”. Astfel scriitorul nostru a aflat unde şi când s-a născut, prin ce şcoli a trecut, ce a scris, ce a publicat şi – în final! – date complete despre tragicul său deces consemnat (deja?!) cu mai bine de cinci ani în urmă! S-a ciupit omul de obraz, şi-a verificat semnele vitale şi a şters urgent aplicaţia din computerul său. Altfel spus, s-a hotărât să trăiască fericit până la adânci bătrâneţi!…
Iniţial, povestea m-a amuzat. Numai că s-a înşurubat în mintea mea întrebarea: „Cât de proastă poate fi «inteligenţa artificială» ca să facă o asemenea greşeală?” Mai ales că nu e un fapt izolat. De exemplu, concernul media Gannett (care deţine numeroase publicaţii americane, printre care şi USA Today) a întrerupt utilizarea unui instrument de inteligenţă artificială (destinat scrierii articolelor) după ce tehnologia a cauzat probleme majore. Deja Google, OpenAI, Meta, Midjourney şi alte entităţi care dezvoltă aplicaţii de inteligenţă artificială au fost ţinta mai multor procese, creatorii de texte, artiştii şi editorii acuzând respectivele companii că şi-au antrenat modelele folosind creaţiile lor fără consimţământ clar exprimat sau remuneraţie pe măsură. În SUA şi Europa, organismele politice se dau de ceasul morţii să legifereze bariere în folosirea acestei noi tehnologii (considerată de unii „mai ceva decât bomba atomică”). Pe întreg mapamondul, televiziunile se întrec în a difuza dezbateri pe tema pericolelor generate de introducerea AI în viaţa noastră. Şi chiar dacă şapte companii – Google, OpenAI, Microsoft, Amazon, Meta, Anthropic şi Inflection AI – s-au angajat „voluntar” (la presiunea Casei Albe!) „pentru a contribui la avansarea spre dezvoltarea sigură, securizată şi transparentă a tehnologiei IA”, ne este uşor să înţelegem că suntem un fel de cobai informaţionali pe seama cărora se verifică softurile. Reacţiile noastre ajută la realizarea setărilor profunde şi la finisarea grandioasei opere IT. Participăm de bună voie şi nesiliţi (deocamdată!) de vreo autoritate…
Întrebarea rămâne: de ce atâtea erori? După umila mea părere, AI nu are umor. Ia totul în serios; nu face diferenţa între un pamflet, o aiureală holistică şi o cercetare academică. Doar „cerne” (foarte bine!) „colbul internetului” şi compilează aşa cum face orice mediocru şcolit la seral şi cu un doctorat la vreo universitate de apartament. Este foarte eficientă, însă total necreativă. Entuziasmul exprimat de unii tocmai aşa se explică: suntem parte a epocii eficienţei, a culturii administrate contabil, a educaţiei evaluate statistic, a întronizării profitului cu orice chip. Asta este societatea în care vrem să trăim? Una în care creativitatea şi spiritualitatea sunt anulate de raportul dintre cost şi venitul imediat (totul transformat în euro şi dolari)? Dacă în secolele XIV-XVI am fi aplicat aceeaşi formulă de succes, n-am mai vorbi acum despre Renaştere şi – cu siguranţă! – nici despre AI. Oare cum l-ar fi evaluat, în urmă cu un secol şi jumătate, „eficienţii” de astăzi pe tânărul Vasile Alecsandri, director pe atunci al Teatrului Naţional din Iaşi? Erau vremuri ale creativităţii, ale identităţii şi ale spiritului. Nici Brâncuşi nu a fost „cântărit” după cât de vandabile erau operele sale. Iar dacă „ineficienţii” Pasteur şi Babeş ar fi avut ghinionul să li se aplice regulile de astăzi, probabil că „geniile” de-acum erau oale şi ulcele ca urmare a cine ştie ce epidemii. Nu ţelul lucrativ a ţinut umanitatea în continuă dezvoltare, ci curiozitatea pătimaşă a celor care au dat conţinut aventurii cunoaşterii. Societatea actuală s-a configurat având ca liant sentimentele şi emoţiile noastre, aşa cum sugerează şi Dalai Lama: Să ai o minte inteligentă nu e suficient. Ai nevoie şi de o inimă caldă. În mai 2022, Revista „Ateneu” publica versurile unei cunoscute poete americane, Maya Angelou. Ea mărturisea că viaţa nu este ceva ce poate fi reprodus de un algoritm: Scopul meu în viaţă nu este doar să supravieţuiesc, ci să înfloresc; să fac asta cu pasiune, ceva compasiune, ceva umor şi ceva stil. Nu ştiu cum ar interpreta ChatGPT citatul şi nici unde l-ar lipi. Probabil l-ar ignora: conţine prea mulţi termeni incompatibili cu eficienţa IT. Tocmai de aceea găselniţa asta tehnică nu-mi dă frisoane: „inteligenţa artificială” se dovedeşte a fi, deocamdată, doar „mediocritate artificială” şi un indispensabil instrument (chiar „obiect de adoraţie”!) pentru mediocritatea naturală.
Ştefan Radu
UZPR – Filiala Bacău
(Revista UZP, nr.33/2024)
Foto: pixabay.com