Adevărul despre Sdi-ul lui Reagan a venit patru ani mai târziu. În ciuda unor investiții majore pe segmentele uman, științific și financiar – Societatea Americană de Fizică a dat sentința. Proiectul lui Reagan nu putea fi realizat pentru că tehnologia vremii nu permitea acest lucru. Probabil că nici astăzi nu permite. În 1987, „Imperiul Răului’’ era deja pe buza prăpastiei. După alți patru ani nu mai era… deloc. Un comentator șugubăț scria în acei ani: „Reagan și-a prezentat proiectul după ce a văzut filmul și abia după aceea i-a consultat pe specialiști”. Pentru un om care citise doar două cărți în viața lui – Biblia și o carte de aventuri – dar văzuse multe filme… americane, mișcarea era genială.
Se impune, totuși, o precizare. Scenariul de film al lui Reagan excludea dotarea mijloacelor spațiale cu arme nucleare, așa cum ar intenționa Kremlinul acum. De ce? Pentru că înainte cu 15 ani, America semnase Tratatul privind neproliferarea nucleară a spațiului, Outer Space Treaty (OST). Reagan respacta regulile jocului.
De la imaginația lui Reagan la realitatea zilelor noastre
Prevederile OST – valabil și astăzi – arată cu claritate că nu pot fi plasate în spațiu arme de distrugere în masă. Nici pe orbită, nici pe alte planete sau pe sateliții naturali ai acestora. Nu se interzice însă transportul de material nuclear pe orbită dacă acesta nu are destinație militară. Există o convenție la nivelul Națiunilor Unite care prevede înregistrarea tuturor sateliților lansați în spațiu care conțin material nuclear și obiectivul urmărit de proprietar. Dacă Rusia, de exemplu, ar testa în spațiu un sistem de propulsie nuclear nu ar viola tratatul în discuție. Dacă ar ieși din acesta – cum s-a întâmplat în cazul START – problema s-ar pune în alt mod, dar acum nu are motive să ia o asemenea decizie și după cum se vede, nimeni nu are intenția să i le ofere.
În loc de concluzii
Rusia are aproximativ 200 de sateliți în spațiu, în timp ce statele occidentale dispun cumulativ, de peste 3000. Unii dintre aceștia sunt utilizați în mod complementar, pentru comunicații civile și militare. Comunicațiile militare ale Statelor Unite și prin extensie, ale membrilor Alianței Atlantice, depind în mare proporție – se vorbește de 80-90% – de acești sateliți. Același tip de comunicații, dar ale Federației Ruse, depind în foarte mică măsură de sateliții orbitali. Dacă Moscova ar trimite încărcături nucleare active în spațiu cu intenția de a distruge ansamblul occidental de comunicații militare, acesta ar fi compromis parțial, dar iremediabil, deoarece nu există încă un sistem de apărare a sateliților în fața unei explozii atomice cu potențial înalt. Împulsul electromagnetic are un efect devastator asupra componentelor electronice ale sateliților. Singurul mod de acțiune ar fi pătrunderea, prin hackeri ,,oficiali’’, în computerul satelitului agresor și anularea exploziei. Ca-n filmele cu evitarea exploziei în ultimul moment. Altminteri, sateliții distruși trebuie înlocuiți imediat pentru a nu se perturba vectorul de comunicare. Facem precizarea că detonarea unei focoase nucleare pe o orbită terestră de joasă altitudine – 4-500 km, de exemplu – ar putea scoate din funcțiune mai mulți sateliți, întrucât la această distanță densitatea lor este relativ ridicată. În plus, s-ar crea alte „deșeuri spațiale’’ care interacționează cu cele deja existente generând noi probleme tehnice sateliților funcționali.
George Miloșan
Foto: pixabay.com