De ziua Buneivestiri ar fi împlinit 85 de ani.
Îi deschidem cartea cărților, de la Câmpuri cosite de ceață, Doar lumina deasupra, De pe celălalt mal, Dimineți fără coloane, Planete pentru iscoade albe, la Ieșirea din iarnă, Zăpezi dilematice, Onomastica ierbii, Veghe cu fluturi, Vânătoare de umbre, Sub norii de plastic, Litaniile cerului. Trecerea râului; reîntâlnindu-l pe Lazăr Lădariu cu nesațiul său de viață și creație, cu distincția, cumpătarea, învolburarea destinului, temeritatea și exigența sa, deschizându-ni-se pilduitor, generos și persuasiv, spre largul vieții și largul spiritualității românești. A fost mereu pe un câmp de luptă, în întâmpinarea luminii izbăvitoare. „Eu știu că lumina acum e ultima șansă…” scria poetul în „Trecerea râului”, prefigurând dimineața timpului veșnic, când sufletul reintră în rânduiala cosmică. Este schimbarea zodiei sau noua naștere, în argumentul lui Mircea Eliade. Desprins din marea comuniune, din ceea ce criticul Ion Pop numea în comentariile sale despre Lucian Blaga „rotunjimea originară”, sufletul poetului încărcat de înfățișările lumii divizate între bine și rău se eliberează prin reașezarea în câmpul matricial al originarității, trecând prin starea de veghe, limpezindu-și Sinele la picioarele Îngerului. „Când un altar se prăbușește aici – scria Nichifor Crainic în Nostalgia Paradisului – lumina dumnezeiască aprinde dincolo sumedenie de altare.” Peste timpul ce a ultragiat biografia poetică ( „mă întorc gârbovit / cu toate săgețile înfipte în mine / cu rănile însângerate încep ruga, cu lacrimi plătit-am încercările toate…), inundă lumina transcendentă. Începe acordul cu Sinele, poetul dându-și viața în mâinile poeziei, devenind „personalitate lirică integrată în harta sigură a valorii poeziei noastre contemporane”.
Fost-am Iisus chinuit în celule… scria Lazăr lădariu, mistuindu-se în în flacăra cuvântului, pentru el poezia însemnând sacrifiu, după cum sacrificiu era și gazetăria, cea de toate zilele, prin care lucrurile trebuiau privite drept în față, cu orice risc, printr-o neoprită stare de veghe. Celor care nu mai aud clopotul de alarmă, uitând că ne naștem cu harta Daciei în palmă, le reamintește imaginea blagiană despre pământul care ne sărută tălpile și le reamintește Învățăturile lui Neagoe Basarab Voievod către fiul său Teodosie despre trezirea spiritului și vrednicia ființei, despre o fără de oprire stare de veghe: „Nu da somn ochilor, nici adormitare genelor tale (…) Cugetă cele rele”. În Prezent, Martor, Pe baricadă, Transilvaia din suflet, Furată, trădată mereu…, publicistul Lazăr Lădariu cugetă la cele rele, la absurdul sfidării majorității de minoritate, la Uniunea Europeană care e un fel de șarpe Boa, la obtuzitățile istoricului Lucian Boia când disertează pe tema Unirii din 1918, la legea stupidă, 217/2015, antiromânească, ce lovește în pantheonul culturii noastre, în Mircea Eliade, Cioran, Țuțea, Mircea Vulcănescu. Nu doar enumeră date din repertoriul relelor, dar așteaptă o Înviere a neamului aflat sublim sub acoperământul „Tatălui nostru”. Este nădăjduirea sa pe care o leagă de curajul, energia și credința înaintemergătorilor, cei care îi amintesc de lancea lui Horea, dăruiți idealului național până la moarte, cu voință de fier în apărarea „cărărilor tăriei”, neuitând că „am urcat Golgota vitregelor soarte”, purtând cunună de spini, numai că „apele trec, pietrele veșnic rămân”. Și aici, publicistul, inspirat, introduce, generic, cuvântul lui Mihail Kogălniceanu la alegerea ca domn a lui Cuza: „Împacă patimile și urile dintre noi și reîntrodu în mijlocul nostru strămășeasca frăție”. Aceasta e linia de orizont pe care o prefigurează Lăzăr Lădariu, strămășeasca frăție (o necontenită înflorire a zorilor) care să ni se lege de minte, suflet și piepturi ca un imens curcubeu.
Valentin Marica