„Sub geana însângerată a asfințirii” (Tipo Moldova, 2023, 209 p.) este un fel de „retrospectivă” plină de nostalgii și trăiri dolorice a poeziei lui DUMITRU MĂLIN (n. 22 martie 1950, Baia de Arieș, Muncel, jud. Alba).
Două sunt arhitemele sub care se manifestă lirismul munceleanului de pe Valea Arieșului, rămase, în mare, așa, de la debutul editorial din 1982 („Zodia mărturisirii”, Facla), până la mai recentul „În munte, lângă piatra cântătoare” (2020).
În primul rând, ca într-un arhitext recapitulativ, un sentiment apăsat de pierdere a unei lumi, cam de felul „dezrădăcinării”, trăit de poeții Ardealului, de la Goga-Iosif și Aron Cotruș, până la „expresionistul” Blaga din „Biografie” (Lauda somnului, 1929), cu căderea din „paradisiac” într-o lume acherontică, de unde „înstrăinarea” de sine (ruptură ontologică) și împovărarea cu „poveștile sângelui uitat de mult”, ca un „păcat” sub o zodie rea (cu vorbele poetului din 1923: „Am înțeles păcatul ce apasă peste casa mea/ ca un mușchi strămoșesc./ O, de ce am tălmăcit vremea și zodiile/ altfel decât baba ce-și topește cânepa în baltă?”).
Zice poetul nostru, bard arieșean de substanțiale evocări poetice și prozastice: „Am avut un munte, nu-l mai am demult,/ Am avut o mamă, o icoană, acasă,/ Nu mai am nici casa, toate le-am pierdut/ Și-atunci cum, viață, de-mi mai pari frumoasă?/ (…)/ Iar în schimb la toate, uite ce-mi aduci/ Zile-nsingurate, grele de-ntristare,/ Nopți de insomnie nesfârșit de lungi/ Ierni înzăpezite, veri fără de soare…” (Am avut un munte…). Astfel de melancolii și opresoare tristeți, mai puțin scăldate în fiorul metafizicii blagiene, sunt cu atât mai copleșitoare biograficește cu cât o înnegurare existențială de apăsătoare obsesie thanatică pătrunde în cadrele poeziei, septuagenarului de acum rămânându-i doar „mângâierea” poeziei: „Mulțumescu-ți, însă, și de-acest prinos,/ Lasă-mi poezia că doar ea m-alină/ Și cât fi-voi încă viu și sănătos,/ Cânt cu ea prin lumea beată de lumină.”
Dincolo, însă, de recunoașterea vreunei Pronii, poetul este un înverșunat „ateu”, un insidios spirit „luciferic”, așa cum ilustram, expresis versibus, în cronica la volumul „Căderea din înger – incantații luciferice” (2021), atitudine pe care, se pare, vrea s-o corecteze acum. Sentimentul unei eventuale culpabilități, al unor „regrete” de apoi revine cu toată căința, poetul recunoscând „pactul” cu Iuda, care și pentru el, e convins, va fi „vânzător de frate”. Aici e o dramă ontologică, mult mai puternică decât sentimentul pierderii satului natal, care sporește, valoric, de această dată, lirismul, pus în ecuația unei reflecții acute, onto-gnoseologice, fără ieșire din tragicul prizonierat, precum în poemul „Pe cine mai trădezi”:
„Cu ce m-oi duce eu la ceas de-apoi,
La dreapta judecată care vine
Când am numai regretele-napoi
Iar înainte amaruri și suspine?
Și cum mă voi ruga lui Dumnezeu
Să-mi ierte-osânditoarele păcate,
Când l-am hulit, cu limbă de ateu,
Și i-am călcat poruncile, pe toate?
M-am întâlnit cu Iuda pe ascuns
În noaptea dinaintea răstignirii
Și-am fost oșteanul care l-a străpuns
Cu sulița pe Fiul Mântuirii.
Pe căile pierzării rătăcit
m-am înfrățit cu răul și nedreptul;
Măslinii buni în mine n-au rodit
Ci s-au uscat încetul cu încetul…
Cu ce să mă sfințesc, ce fel de mir
Pe fruntea mea mai poate să adie,
Când nu încap sub niciun patrafir,
Și nu mă-nalță nicio liturghie?
Când se sfârșește ziua peste munți
Și lămpile din lume se sting toate
Pe cine mai trădezi și mă săruți
Tu, Iudă, vânzătorule de frate?”
Desigur, nu e vorba de o atitudine joculară, de anecdotă lirică pe seama „a fi – a nu fi”, ci de o experiență de viață, de o mai îndelungată reflecție, în context existențial, de unde schimbarea de atitudine, nu prin mijlocirea vreunei expectative aporetice, ci prin situarea de-a dreptul în conștiința unui „păcat” de moarte, presupunând in extremis asumarea și năzuind, oricât de sceptic, la o mântuire (revine frecvent imaginea „fructului oprit” furat de la diavol: „Râvnit-am fructul pomului oprit,/ Și de la diavol l-am furat din mână” – Cântând prin răsărit). „Păcatul” (ca ideologem, cum i-ar zice Julia Kristeva, foarte productiv) vine, desigur, din setea de cunoaștere, „pomul” amintit de poet nefiind decât acela al „cunoștinței binelui și răului” Niciodată nu este târziu, cum se știe, în astfel de cazuri, întru absolvire și redempțiune. Dând piept „cu neînțelesul lumii”, poetul mărturisește că „N-am fost nici vreun Socrate înțelept/ Și nici vreun Platon să dezleg ursita” și se întreabă „ce va fi cu mine după moarte?”. Ba mai mult, amintind de ateismul din mai vechile versuri, se arată cam sceptic în fața unui Savaot ce i-ar putea aduce „mântuirea”. Incitat, iarăși, de misterele indescifrabile ale universului și plonjând în antichitatea elină a căutării adevărurilor despre viață, lume și univers, poetul crede că Socrate nu are decât să-și bea cupa cu cucută, trăind mitul lucidității extreme: „Și ce-i cu universul ăsta tot/ Prin care trecem orbi ca o nălucă? Ademeniți de-același Savaot/ Ce fi-va mântuire să ne-aducă…// Dar nimeni nu ne dă niciun răspuns/ Nici biblie, nici psalm, nici liturghie/ Socrate bea cucuta și-i de-ajuns/ Iar Platon știe că nici el nu știe!” (N-am fost Socrate).
Prins în „hora” existenței (celebrul „dans al morții” din fantasmaticele viziuni ale Evului Mediu), poetul nu are decât, ca un Arghezi înciudat pe jocul „de-a v-ați ascunselea”, să se conformeze condiției umane supuse timpului care macină nemilos după legi imuabile: „Nu vom mai avea nici oră,/ numai noapte fără zi;/ Fire-ai tu să fii de horă,/ Cine te-ar putea opri?” (Fire-ai tu să fii de horă).
Poetul regretă, oarecum, că nu a putut fi „evlavios” și, curios „din fire”, nu are să știe „Cum se întâmplă Marea Risipire,/ Unde-mi dispare sufletul întreg”: „Să văd cu ochii Iadul ce m-așteaptă/ Că Raiul l-am văzut, mistuitor,/ Aici în viața asta sfâșiată,/ Dar înflorind de dragoste și dor./(…)/ Și-s curios, avea-voi eu putere/ Să nu mă umilesc, să nu mă-nchin,/ Să nu cer mântuiri și înviere/ Ci doar să spun, cu resemnare: amin!” (De-aș fi evlavios). Ei, bine, dincolo de asemenea „îndoieli”, „rezerve”, „aporii” sufletești, iată și firescul sentiment al înfiorării în fața morții: „Când văd, o, Eli, câtu-i de târziu/ Și-mi latră risipirea la fereastră,/ Cum să nu tremur precum apa-n râu,/ Să fiu încărunțit ca bradu-n coastă?” (Cum să nu tremur?)
Tema morții vine să înnegureze întreaga imagerie a nostalgiilor privind toposul distinct al natalității montane, presimțirea thanaticei nuntiri fiind comunicată cu lucidă înțelegere/ înțelepciune, veche de când lumea în mentalitatea poporană, dar prezentă și în poezia lui Dumitru Mălin: „Frumos mormântul meu în munți, acasă,/ Sub streașini de biserică bătrână/ Așteaptă răbdător ca o mireasă/ Ce-ar ști că nunta ei se mai amână.” (Frumos mormântul meu). „Nuntirea” cu pricina este, în definitiv, eliberare sufletească a „ocnașului” dintr-o Vale a Plângerii, unde „bătrânețea” și „pustiul” îl seacă „precum seceta un râu”, de unde ideea unei salvatoare pierderi în natură, a anonimizării într-o natură eternă, cutreierată de nori și bătută de troiene: „Mută-te-n munți, îți spun cu disperare,/ Suflete-al meu, ocnașule înfrânt,/ Fii pajură cu aripi temerare,/ Nu umbră târâtoare pe pământ.// Te vor ascunde nori cu negre gene,/ Tăgăduind oricui că te-au văzut;/ Te-or îngropa ninsorile-n troiene,/ Mormântul tău va fi necunoscut.// Deci nimeni și nimic n-o să mai știe/ C-ai fost și tu prin lume om amar:/ Mută-te-n munți, pornește-n pribegie,/ Dispari din Valea Pierderii-n Zadar!” (Mută-te-n munți). Volumul începe chiar cu această „consolare”, Cine sunt eu?, în care este implicată și tema creației, cu rezonanțe de epitaf: „Visând cununi de lauri și de stele,/ Am tot râvnit la glorii în zadar,/ Nu le-am avut, dar și-ncărcat de ele/ Tot trebuia să pier și să dispar./(…)/ Am fost, pe rând, când diavol și când sfânt/ Și-am vrut să fiu de toate câte-un pic;/ Dar e folos când astăzi ce mai sunt,/ Scânteie călătoare spre… nimic.” Poetul se surprinde într-un mare conflict cu sine însuși, „prigonit” de propriu-i Eu, negăsind răspuns nici în propria-i conștiință la marea întrebare a vieții: „Nu-s prigonit decât de Eul meu,/ Doar fiara rea din mine mă vânează,/ Mă sfâșie năpraznicul meu leu/ La miez de noapte, ziua la amiază.” (Fără răspuns).
Mândru că se trage dintr-un neam obidit de o istorie vitregă, purtător de opinci și țundră, iubitor de Dumnezeu, poetul se declară „nepot de lanțuri” de pe Valea Arieșului, cârtitor oarecum la pasivitatea unui Dumnezeu la trasul pe roată al conaționalilor: „Noi am crezut cinstit și-n Dumnezeu,/ În schimb ne-a dat și El noroc cu carul,/ Adică ruptul oaselor mereu/ Și truda și osânda și amarul.// Eu sunt nepot de lanțuri și de jug,/ Le-am moștenit cu sângele odată,/ Când m-am născut, cu brațele pe plug,/ Acolo-n Arieș și Detunata.” (Eu sunt nepot de lanțuri).
Mai toate poemele pun în vibrație acest sentiment al târziului, de viețuire „în casa mea din margine de vreme”, asaltată de „negrul cer și ticălosul vânt”: Bătrân sunt, Doamne, Toate-s trecut, Am mai trecut un prag, Unde te-ai dus iubire?, Încă-un prieten, ca un frate (in memoriam Tibi Buda), Moare-n mine Dumnezeu, Cântec de primăvară, Tot mai bine-acolo, M-așteaptă-n ușă iadul, De ce scriu trist, M-am tot visat, To be or not to be, Stingere, Nu-i dragoste mai lungă decât moartea, Stăpân rămâne praful ș.a.m.d.
În totul volumul „Sub geana însângerată a asfințirii” evocă o dramă existențială, o conștiință poetică prin care poetul își declară conflictul „cu Eul”, cu sinea sa, când rămas în aceleași ape athée, când dispus să-și asume „păcatul” cunoașterii prin care nu a devenit mai lămurit, dimpotrivă, incitat de enigmele vieții și existenței, sub ochiul unui Dumnezeu retras, impasibil, poate inexistent. Desigur, ca totdeauna în poezia pe care o scrie – de limpidități imagistice și cantabilități clasice (tot volumul este astfel orchestrat) – liricul ardelean este de o „robustețe” remarcabilă, de o vitalitate mărturisită, deloc contemplativ, dimpotrivă, trecându-și meditațiile-viziuni printr-un ethos de veche tradiție. Se pare că, renunțând la versul liber cultivat în alte cărți, poetul a înlocuit „problematizările” postmoderniste cu discursul cantabil al tristeților curente și premonitive, într-un limbaj direct și, oricât de dureros, engramat de mentalitatea moțească, de felul de a gândi și înțelege în mod practic viața, dincolo de mitologia biblică ori de filosofiile speculative. Este în toate aceste un gust amar al existențialității, pe care poetul îl decantează în texte de limpezimi (și strălimpezimi) clasice, utilizând virtuțile acestui mod de exprimare, perenitatea tradiției ilustrând în cazul de față un mod de viață și un stil de creație deloc paseist, dimpotrivă capabil a exprima, durabil și esențial, o experiență de viață, în textura ei autentică și intercondiționările atitudinilor sufletești. Totul văzut cu franchețe expresivă și asumare consuetudinară, „sub geana însângerată a asfințirii”…
Zenovie Cârlugea