◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro29.03.2024

RAPSODII DE PRIMĂVARĂ

1. În chiar prima parte a „Lunii Mărţişorului”, peste care se suprapunea sfârşitul „Zilelor babelor”, priveam infinitul senin al cerului de deasupra Hotelului şi Bisericii de Gheaţă, din vecinătatea cabanelor turistice Bălea Lac şi Paltinu, din Munţii Făgăraş, imaginându-mi că de acolo, de sus, de tot, aş fi putut „pipăi” cu ochii mei înlăcrimaţi de gerul întârziat al iernii, ca şi de dogoarea strălucitoare a soarelui, penajul argintiu al stolurilor zburătoare ale gălăgioşilor cocori, reveniţi pe meleaguri româneşti din îndepărtatele ţări calde ale Asiei şi Africii. Aşadar, acea îmbucurătoare şi imaginară imagine se cuibărise în mintea mea mult mai devreme decât să fi ajuns, până la noi, adierile echinocţiului astronomic şi meteorologic al Primăverii. Astfel încât, dându-mă jos din înălţimea înzăpezită a munţilor, florăresele sibiene aveau să-mi ofere o plăcută dovadă a desprimăvărării: câteva înmiresmate bucheţele de zambile albe şi violete, năpădite de harnicile albine.

2. În cele ce urmează, dragă cititorule, am să te rog, pentru început, doar să priveşti, cu ochii bucuriei sufletului tău şi cu iubirea inimii tale, plăpândul şi gingaşul ghiocel, pentru a înţelege că, în sfârşit, a venit Primăvara! Prevestitorul ghiocel fiind doar una dintre mirificile creaţii floricole a lui Dumnezeu! Atâta-i de gingaş şi de frumos! Dovadă că fără el nicicând nu vine primăvara românească! Şi, apoi, nu uita ceea ce spunea, cândva, în predicile sale creştineşti şi omeneşti, părintele Arsenie Boca, blândul şi cumintele nostru duhovnic: „Cine are iubire, are prisos de putere!”.

3. Un succint fragment desprins dintr-o poezie a lui Tudor Arghezi: „Aşează-te la gura sobei, /(Soba-i soarele pătrat)/Dă-mi, pământule, cu bobii, /După cum ne-am mai jucat. /Culcă-te tu şi visează, /Eu te scormon şi te ar, /Şi-o să vezi pe la amiază, /Că nu-i jocul în zadar. /Lasă-ţi, cum îmi place mie, /Somnul greu pe seama mea, /Pun un bob şi-mi dai o mie, /Dormi şi nu te deştepta. /Te-oi trezi eu, bunăoară, /După sacii de la moară.” („Primăvara în câmp”).

4. Un surprinzător şi trist adevăr primăvăratec decupat din câteva poeme ale regretatului Adrian Păunescu: „Ce dacă vine primăvara/Atâta iarnă e în noi/Că martie se poate duce cu toţi cocorii înapoi”. Aşadar, o cutremurătoare previziune poetică adresată neamului românesc! Pentru că cine ar fi bănuit că astfel îi va găsi pe români întâia Primăvară de după Centenarul Unirii Transilvaniei cu România! Tot mai dezbinaţi, tot mai certăreţi şi tot mai intoleranţi! Numai că nelăsându-ne să cădem pradă disperării, acelaşi poet ne îndeamnă să privim cum „S-a-mbolnăvit pentru a câta oară/Văzduhul de-o lumină fără leac, /Nu ştiu ce să mai zic, ce să mai fac, /Orice-aş vorbi se-aude primăvara”. (Poezia: „Exerciţii de primăvară”); „Ce ritm păgân, ce primăvară oarbă, /Ca dintr-un infernal, greşit trecut, /Vin mugurii bolnavi în pomul slut/Şi florile, pe el, încep să fiarbă (…)/Când primăvara este nenoroc, /Ţâţâna toamnei scârţâie şi doare…” (Poezia: „Primăvara oarbă”); „Nu vă e milă să ucideţi mieii, /Nu aveţi atâtea bunuri de mâncat? /V-aţi şi făcut căciuli strălucitoare/Din bietul petic jupuit al pieii.” (Poezia: „Mormânt de miel”); „Aseară când ne despărţeam, aseară, /Tot mai era un pic de primăvară, /Şi-acum aruncă ochii pe fereastră/A viscolit pe despărţirea noastră (…) Nici nu mai ştiu de-i noapte sau e ziuă, /Era doar ninsoarea noastră de adio.” (Poezia: „Ninsoarea de adio”).

5. Recunoaştem sau nu, însă principala menire a femeii în familie este aceea de a aduce copii pe lume. De a le da viaţă din viaţa ei şi un nume de renume. De a-i creşte, educa, ocroti şi iubi! Şi cu toate acestea, mult prea târziu vom înţelege şi un alt mare adevăr al vieţii Omului. Acela că oricât am fi de bătrâni, tot copii de mame şi de taţi rămânem atâta vreme cât ne mai trăieşte măcar unul dintre părinţi. Numai după ce pleacă din această lume şi ultimul dintre ei, abia atunci nu mai suntem copii de părinţi şi începem a îmbătrâni total şi definitiv!! Ca urmare, vă îndemn ca atâta vreme cât mai sunt ei în viaţă să nu uităm a le da ascultare şi a le oferi, fără pic de zgârcenie, şi dragoste, şi ocrotire, şi mângâiere, şi căutare. Iar măcar din când în când să înlocuim telefonul cu scrisul pe hârtie a câtorva rânduri. Pentru bătrânii noştri părinţi şi bunici, (cu precădere pentru cei din sate şi cătune) nu-i bucurie mai mare ca atunci când tot mai episodicul poştaş le lasă în pragul casei o scrisorică de la voi şi de la copiii voştri. Pentru că sunt acei dragi părinţi şi bunici despre care acelaşi poet, Adrian Păunescu, spunea în ale sale nemuritoare versuri din „Repetabila povară”; (…) „Că din toate, ce sunt, cel mai greu e să fii/Nu copil de părinţi, ci părinte de fii/ (…) Cine are părinţi încă nu e pierdut, /Cine are părinţi are încă trecut/(…)/Iar când vom începe şi noi a simţi/Că povară suntem, pentru-ai noştri copii, /Şi abia într-un trist şi departe târziu, /Când vom şti disperaţi veşti, ce azi nu se ştiu/Vom pricepe de ce fiii uită curând, /Şi nu văd nici un ochi de pe lume plângând”.

6. Crâmpeie de declaraţii de dragoste şi iubire, nu numai dintre o fată şi un băiat, sau dintre un soţ şi o soţie, ci şi dintre România şi românii săi: „Draga mea dragă, nu te iubesc cu inima că mi-e teamă că se opreşte din bătaia ei ritmată şi dătătoare de viaţă; nici cu mintea pentru că ea este uitucă. Eu te iubesc cu sufletul, că el e veşnic!”.

7. Şi ultimele mele gânduri gânditoare, compuse şi scrise la sosirea CELEI DINTÂI PRIMĂVERI DIN CEL DE-AL 2-LEA CENTENAR AL ROMÂNIEI: Aşezările ţării mele au rezistat în timp şi în spaţiu nu numai prin vrednicia fiilor lor, dar şi a celorlalţi oameni care s-au perindat prin ele. Astfel încât trecutul îndepărtat, ca şi cel mai apropiat, este deopotrivă glorios, trist şi dureros. Oferind, în schimb, speranţa unui viitor optimist şi
– 2 –

Luminos. Totul e să ştim unde şi cum să-l căutăm! Pentru a afla cine am fost, cine suntem şi cine vrem să fim! Neuitând nicicând nici acel din urmă sfat patriotic al Vlădicului Andrei Şaguna (1809-1873), Mitropolitul Ardealului, odihnitor Întru-Domnul în Mausoleul Ţintirimului Răşinarilor Mărginimii Sibiului: „Împăcaţi-vă! Nu vă mai sfădiţi”.

8. În încercarea de a da uitării lunga şi friguroasa iarnă, de cum a dat colţul ierbii, cei mai vrednici ţărani-plugari ardeleni au ieşit în câmp la arat şi semănat cu plugurile, rotilele, grapele şi semănătorile trase de cai. Iar cei mai înstăriţi dintre ei, cu puternicele lor tractoare şi „maşinării” de tot felul. Le ţin isonul muncii câmpului grăbitele păsări călătoare ale cerului, revenite pe la cuiburile lor româneşti din îndepărtatele „ţări calde”. Şi este firesc să se întâmple aşa de vreme ce, răsfoind filele Calendarului Bisericesc, am aflat că mai zilele trecute (luni, 25 martie) a fost sărbătoarea creştină, pentru românii ortodocşi şi greco-catolici, a Bunei Vestiri.

9. La Sibiu, însă, începutul anotimpului reînnoirii naturii şi vieţii oamenilor a mai avut şi alţi mesageri. În primul rând, gingaşele flori de câmp din pajiştile Parcului Sub Arini şi Pădurii Dumbrava, gazdă a Complexului Muzeal ASTRA. Prestigioasa instituţie, unicat în Europa ca mărime, bogăţie şi frumuseţe, aflându-se în pragul împlinirii a şase decenii de existenţă şi activitate culturală şi ştiinţifică. Inedita-i Academie-Muzeală-Ţărănească a venerabilului cărturar Corneliu Ioan Bucur, avându-i ca membri pe cei mai iscusiţi meşteri în arta olăritului, ţesutului, brodatului, cojocăritului, împletitului nuielelor de răchită, a paielor, papurei şi pănuşelor de porumb; în meşteşugul sculptării şi cioplitului lemnului; a picturii naive şi a celei de sfinte icoane, ca şi a încondeierii ouălor de apropiatele Sfinte Sărbători de Paşti. Şi a mai găzduit Sibiul medieval, la începutul primăverii, şi un numeros şi frumos grup de tinere fete şi chipeşi feciori, cu toţi îmbrăcaţi româneşte, şi reprezentând principalele zone folclorice şi etnografice ale ţării. Erau participanţii la cea de-a 6-a ediţie a Festivalului-Concurs al Tinerilor Interpreţi de Muzică Populară „LUCREŢIA CIOBANU”.

10. Bătrânii plugari români şi saşi ai satelor de pe lunga vale folclorică şi etnografică a Hârtibaciului, denumeau acest vechi şi frumos ţinut transilvan ca fiind cel al păstorilor de vite cornute. Adică, al vacilor şi bivolilor cu lapte, precum şi al junincilor şi tăuraşilor de prăsilă, din cele mai valoroase şi productive rase. Şi o precizare: într-atât de renumiţi erau bătrânii gospodari ai acestor sate dintre Sibiu, Agnita şi Sighişoara încât fiecărui anotimp al anului îi dedicau câte un mare târg de animale şi bucate. Şi de fiecare dată găzduit de orăşelul Agnita, aşezarea mea natală, considerată a fi capitala acestei văi, lungă de 100 de kilometri şi străbătută, cândva, de vestitul trenuleţ de marfă şi de călători „Mocăniţa”.

Sibiu, miercuri, 27 martie 2019

Ioan Vulcan-AGNITEANUL / UZPR

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *