Nu am ținut niciodată cont de tipul de șampon, dacă e pentru păr gras sau păr uscat, dacă e contra mătreții sau pentru creșterea părului. Întotdeauna m-au amuzat reclamele, plecând de la simplul fapt că dacă ar exista un șampon minune n-ar fi atâția oameni bogați cu chelie. Am cumpărat șamponul pe care l-am considerat bun pe moment, ba chiar am ales dintre cele fără nicio promovare (adică fără a avea un criteriu exact). Nu am ținut cont nici de tipurile de adidași pentru alergat, pentru baschet, pentru tenis, pentru vreme uscată, pentru vară etc. Știam că pentru fotbal, doar a cel profesionist, să ne înțelegem, îți trebuie adidași cu crampoane. În rest, mergea orice. Și așa a fost.
Nici în ultima perioadă nu m-au interesat oamenii vaccinați sau nevaccinați, pentru că omul e om. Am condus pe ultimul drum și vaccinați, și nevaccinați. Mai mult, am și scris despre durerile familiilor în acele momente deopotrivă tragice și înfricoșătoare, vorbind cu oamenii, încercând să le fiu aproape. Oricum, după o vârstă nu mai ești atât de preocupat de anumite detalii care ar putea, chipurile, să-ți afecteze integritatea. Însă cred că e teribil să mori singur, într-un spital sau într-un azil, cine știe unde, departe de cei dragi.
Tânăr fiind, recunosc, am avut oarece reticență când am îngropat primul băiat mort de SIDA. Am avut o teamă, însă m-am dus la centrul în care trăiau copiii aceia. Era datoria mea. Singur, ce-i drept, pentru că cei care perorau că nu au teamă și care îi învățau pe alții curajul și importanța implicării nu au putut veni. Nu m-am considerat „naivul” de serviciu. L-am îngropat acompaniat de prietenii lui, care au cântat toată slujba. Nu m-am simțit nici brav, nici erou. Eram într-un firesc al misiunii/slujirii.
Am avut oarece teamă și când am mers împreună cu unii dintre foștii enoriași pe la patronii lor, care îi tratau cu dezinteres sau îi mințeau referitor la anii de pensie și valoarea pensiei. Oameni simpli și onești au venit plângând și am considerat normal să mă implic. Nu m-am gândit niciodată la eventuale consecințe asupra mea. Eram convins că așa e normal, să te implici pentru semenii tăi. Evident că, după ceva ani, am înțeles că e extrem de ușor să dai din gură, să vorbești, să te arăți un apărător al celor umiliți și obidiți. Însă e total altceva să te implici, pentru că implicarea presupune anumite riscuri, consecințe. Și cine-și riscă starea de confort și de bine pentru alții?
Nici în presă nu au fost toate minunate. Chiar dacă am publicat unele texte deranjante pentru unii sau pentru alții, am refuzat să mă complic cu pseudonime. Ulterior, au încercat unii să se folosească de ceea ce am comunicat în spațiul public. Evident, unii care s-au ascuns în spatele unor pseudonime. De fapt, în redacție, fiecare dintre noi ne asumam materialele pe care le trimiteam spre publicare. Și unii colegi chiar au avut probleme. Însă eram uniți! Eram ca-ntr-o familie și ne susțineam unii pe alții. Nu exista turnătorie sau ticăloșie în redacție. Ce se întâmpla în redacție, rămânea în redacție, ca să spun așa. Ideile pe care le aud astăzi: trimiteți, faceți plângere, semnalați etc. sub anonimat mi se par atentate la libertatea individului și la asumarea pe care e dator să o arate public.
Ar mai fi multe de spus, dar concluzia acestei postări este aceea că unii dintre noi am fost crescuți, formați, educați simplu: cele mai importante lucruri sunt albe sau negre! Adică, te bagi sau nu te bagi! Faci sau nu faci!
Băieții deștepți pun gri, cenușiu, fumuriu, mov, etc. peste tot și în toate. Și… se scot (cum se spune). Adică au argumente pentru orice, pentru că aplică standarde duble și măsuri așijderea. În sensul că nimic nu este important, nimic nu este sigur, nimic nu este bun, nimic nu este rău, ci totul este relativ. Relativ referitor la ceilalți, nu și la ei înșiși.
Constantin Gherasim / UZPR Bacău