„Dacă lumea ar trebui să piară şi eu aş putea să o scap printr-o minciună, eu n-aş spune-o, ci aş lăsa lumea să piară” (Mihai Eminescu)
Sunt oameni care mint atât de frumos, încât şi ei înşişi cred în minciunile lor. Unii recurg la acest gest fiind constrânşi de o anumită situaţie, altora însă le face plăcere să spună neadevărul.
Or, dacă unele minciuni mai mici pot fi trecute cu vederea, cum sunt cele rostite de copii, în anumite situaţii de panică, sunt altele care au un impact incredibil asupra omului, lăsând în urma lor consecinţe grave, distrugând prietenii, căsnicii şi înţelegerea între oameni.
Zilele trecute, cineva îmi spune:
– Vezi că a murit fata colegului nostru de facultate.
– Din câte cunosc, acesta nu are nicio fiică, îi răspund.
– O fi având, dar tu nu ştii!
Aici, omul devine nesigur de spusele lui, totuşi continuă să inventeze poveşti, de ce, probabil că nici el nu ştie.
Dar, astfel de minciuni, pe care mulţi le vor numi nevinovate, ajung să-şi lase amprenta pentru o viaţă întreagă. Aşa cum s-a întâmplat, de altfel, şi cu un elev. Acesta, fiind obosit, a dormit toată amiaza şi s-a trezit când afară era întuneric.
Fratele lui, vrând să-l păcălească, i-a zis: „Hai, Ioane, trezeşte-te mai repede, că întârzii la şcoală!” Copilul, dezorientat, a început să se îmbrace şi să-şi caute ghiozdanul. Era deja pregătit să iasă pe uşă, când fratele lui i-a zis să se întoarcă înapoi, fiind vorba despre o glumă nevinovată. Doar că băiatul nu mai putea fi convins. Aşa că, de atunci, ori de câte ori observa că afară este întuneric, verifica toate ceasurile din casă, de frică să nu întârzie la şcoală.
Pe lângă toţi aceşti mincinoşi mărunţi însă, cred că cei mai experimentaţi sunt totuşi cei care se află la putere. Aceştia nu păcălesc un singur om, ci o ţară întreagă, minciuna fiind pentru ei instrumentul cel mai util de manipulare.
Iar Michiduţă se mândreşte atât de mult cu ei, încât, atunci când îi va întâlni în iad, le va întinde primul mâna şi le va înmâna cele mai înalte distincţii, fiindcă vorba lor se transformă în otravă ori de câte ori deschid gura şi se aseamănă cu un şarpe îngheţat, care, atunci când ajunge la căldura din casă, te muşcă până la moarte, doar pentru că vrea şi pentru că poate, întrecându-l până şi pe cel cu coarne.
Să ne ferim însă de astfel de oameni e foarte greu. Aceştia au ajuns chiar să fie invidiaţi, fiindcă o duc cel mai bine şi se laudă că cei de-alde ei se găsesc şi-n rai.
Dar, oricât de mult s-ar ascunde în spatele minciunii, aceasta se va da într-o zi la o parte şi-i va lăsa în faţa lumii – singuri. Iar singurătatea îi va pedepsi.
Doina DABIJA