Cuvântul este precum cutia de rezonanță care emană lumina vie a spiritului uman
Poetul, scriitorul, jurnalistul și omul de cultură Nicu Ciobanu, cu un CV impresionant, nu lasă indiferent pe nimeni, nici prin multiplele sale activități, dar nici prin textele publicate, comentarii pe marginea realității minoritarului român din Banatul nostru. Cu prilejul marcării unei vârste frumoase, îl veți descoperi, mai jos, nu doar pe directorul C.P.E. ,,Libertatea”, ci și pe Nicu Ciobanu, jurnalistul, intelectualul pasionat de scris și de citit, de teatru și de pictură, românul implicat… și după cum singur declară este om cu multe neajunsuri, angoase, eșecuri, regrete, dar totuși mulțumit pentru toate cele. Ajuns la încă o linie a bilanțului consideră că e timpul să ia o pauză mai lungă din viața publică.
A fost răsplătit cu premii, recunoștințe, aprecieri pentru bogata sa activitate. Până în prezent a publicat mai multe titluri de poezie, eseuri, traduceri, antologii… ultima carte recent apărută la Academia Română fiind intitulată ,,O sută și una de poezii”.
– Este posibil să îl definiți pe Nicu Ciobanu în câteva propoziții? Este el, înainte de toate, scriitor, jurnalist, publicist, om de cultură, altceva sau toate laolaltă?
Nu că nu ar fi posibil, dar cu mare dificultate. E dificil să vorbești despre sine și să nu cazi în capcana unui patetism, a laudei de sine, trebuie să ai măsura bunului simț, dar să oferi și un răspuns care te satisface. Am căutat să mă ghidez prin conștiinciozitate și extremă seriozitate profesională. Înainte de toate, Nicu Ciobanu este om cu multe neajunsuri, angoase, eșecuri, regrete, dar mulțumit pentru toate cele. Firesc că am trăit și bucuria faptelor bine făcute care m-au împlinit. Îmi amintesc de versurile Anei Blandiana care se potrivesc cu gândurile mele: „Atât de puţine lucruri mă pricep să fac / Nici piersici ca piersicii, / Nici struguri ca via, / Nici măcar nuci / Ca arborii cu umbră amară / Şi foşnet uşor, / Un singur lucru ştiu să fac / Cu o pricepere extraordinară: / Ştiu să mor. (…) Nu mă laud, / Credeţi-mă, ştiu să mor / Şi ştiu, mai ales, să înviu, / Dar asta e, bineînţeles, / Mult mai uşor.” Sunt scriitor în măsura în care scrisul meu va rezista, în timp, judecăților de valoare; sunt și jurnalist, publicist, în măsura în care textele mele nu lasă cititorii indiferenți, în măsura în care pot să creez o opinie asupra unor fapte, iar această opinie să impulsioneze alte energii. Aceasta înseamnă pentru mine împlinirea. Implicarea mea în cultura minoritarului român pe o perioadă de 40 de ani a fost o școală plătită foarte scump și de multe ori mă întreb dacă a meritat sacrificiul și acele cicatrici încă nevindecate. Astăzi văd atâta lume care nu cunoaște drumurile vieții noastre culturale, care nu se documentează, fără argumente își dau cu părerea, trag concluzii și de aceea minimalizează energiile, creația, atâtor generații. Au venit niște copii care nu știu ce au însemnat anii ’90 pentru spațiul identitar, cultural, literar, românesc. Atunci totul a fost pus sub semnul întrebării, iar noi am ajuns la cumpăna dintre a fi sau a nu mai fi. Apoi mai apare câte-o fătană, de pripas, din prin România, cu veleități de ziaristă, care își dă cu părerea, superficial, doar ca să se afle în treabă. E jignitoare această nerușinare. Astea sunt vremurile noi. Într-un anume fel ani în șir am fost parte relevantă din mersul teatrului de amatori, am fost președinte fondator al Uniunii Teatrelor de Amatori din Voivodina, secretar al Societății de Limba Română, fondator și redactorul Editurii Fundației Române de Etnografie și Folclor, primul redactor de teatru radiofonic, am condus Editura Libertatea etc. Pentru toate cele am ars, am dat maximul posibil. Dar, să nu uităm: scriitorul, jurnalistul, omul de cultură, este omul momentului și al momentului în care creează. Odată ce nu le mai face, cade cortina, urmează acea „prezență” în lumea fizică redusă la tăcerea absolută. Existența lui este dependentă și se confirmă doar în momentul în care creează. Valoarea celor scrise, realizate, ulterior îl definesc.
– Credeți că v-ați născut scriitor, v-ați trezit dimineața cu toate calitățile care vă trebuiau la scris, sau v-ați antrenat pe parcurs? Ce v-a apropiat de poezie?
Nu cred că m-am născut scriitor. Probabil că mă voi naște după ce voi muri, dacă vor mai fi oameni care citesc. Astăzi lumea s-a îndepărtat de poezie, iar cuvântul are de înfruntat atât mentalitățile unei lumi insensibile, cât și dezinteresul față de creație în genere, care se rezumă la lipsa de justă apreciere, o lume lipsită de valori care nu corespondează cu sensibilitatea scriitorului/creatorului. De poezie m-a apropiat faptul că niciodată n-am fost mulțumit de ceea ce am scris, fuga de plafonare, necesitatea de a comunica mai diferit, de a crea o lume mai diferită, mai pură decât cea pe care alții ne-o servesc ca singură și veritabilă. Crearea altei lumi e o dovadă că scriitorul este conștiința vie a momentului care nu acceptă falsitatea, ipocrizia, cuvântul este precum cutia de rezonanță care emană lumina vie a spiritului uman. Comunicarea este esențială, liantul dintre scriitor și lume. Tocmai necesitatea rostirii mai diferite, mai nuanțate, mai profunde, decât cea obișnuită, m-a apropiat de poezie.
– T.S. Eliot spune, în „Funcţia socială a poeziei“, că poezia este importantă şi pentru cei care nu citesc poezie. Chiar şi ei beneficiază de consecinţele poeziei. El demonstra că poezia este cea mai patriotică artă. Spunea că unui popor, dacă i-ai distruge toate artele, dar i-ai lăsa poezia, şi-ar putea reface sufletul. Credeți că poezia poate să aibă și un rol terapeutic?
Poezia mobilizează. Poetul își împletește rostirea, delicat, aidoma aerului rarefiat. Poetul este eternul răzvrătit, care nu acceptă nefirescul, rebel însingurat, precum tunetul în mijlocul câmpiei – poetul privește lumea cu îngrijorare, acceptă miracolul existențial, naște cascade de lumină în întunericul eternelor cicluri care se petrec între a vrea și a fi. Nu este indiferent. Replicile lui sunt tranșante, atitudinile nu-i sunt lipsite de discernământ, sentințele îi sunt usturătoare, incisive. Nu este nepăsător. Mai degrabă este unul care neagă, condamnă totul ce este ancorat în falsitate, lacune ale lumii moderne, în falsa compătimire. În fața lui se scrie o lume în care, pe drumul adevărului, se nasc cuvintele nerostite. Arborele vieții se percepe prin fructele cunoașterii, iar mesajul scriitorului aduce libertatea de a le culege.
– În textele publicate, mai ales în editoriale din ”Libertatea”, vă numărați printre ziariștii care spun lucrurilor pe nume. Este oare curajul sau îndrăzneala de a spune fără perdea unul dintre obiectivele de bază ale jurnalismului, adevărul?
Nici curaj, nici îndrăzneală, chiar dacă și adevărul este relativ. Adevărul este că vine o vreme în care trebuie să te hotărăști dacă atunci când te privești în oglindă, iar acea oglindă este scrisul tău, vrei să te vezi pe tine sau chipul altuia de care te vei rușina pentru acel adevăr, chiar și relativ, scris sau nescris. Nu există nimic mai umilitor pentru jurnalist decât să accepte poziția pionului căruia niște trecători prin viață, niște neica nimeni, ajunși să dețină anumite funcții datorită apartenenței politice sau a contactului cu anumite servicii, îi dirijează scrisul. Văd niște fătuci care abia și-au pus pampersul cunoașterii, se cred mari jurnaliste, adună firimiturile aruncate de pe masa discordiei, înregimentate postacilor, se umilesc ca să-și tămăduiască complexele. Sunt pline de pete negre pe care nu le vor mai spăla niciodată. Cu ce drept se fac toate cele?! Uităm că doar un om liber, integru, are puterea de creație, iar cuvintele lui pot să aducă lumină. Jurnaliștii trebuie să înțeleagă că doar prin integritate sunt împliniți. Omul se naște liber, este darul cel mai prețios pe care îl primește prin naștere și datoria lui este de a-l dărui altora tocmai prin libertatea de exprimare. În editorialele din Libertatea am căutat să mă axez pe acele subiecte care au o relevanță în lumea noastră, care sunt de actualitate, să atrag atenția asupra unor abateri grave, să-mi exprim un punct de vedere, conținutul să corespondeze cu cititorii, să promoveze valorile identitare, să susțină libertatea de exprimare și de creație. Jurnalistul nu trebuie să facă compromisuri, trebuie să se opună cenzurii și influențelor care nu țin de Codul deontologic al jurnalistului. Pentru că ziarul contribuie la formarea opiniei publice, e bine să aibă și o atitudine critică față de anumite devieri, dar și să evidențieze, imparțial, reușitele. Pe unii, editorialele mele i-au deranjat (și asta m-a bucurat), alții mi-au aprobat punctele de vedere. Cred că nimeni nu a rămas indiferent, iar asta este cel mai important.
CADRU – În cei 19 ani de când gestionați C.P.E. ”Libertatea”, ați introdus numeroase inovații în toate compartimentele Casei. Care considerați că este cea mai mare izbândă a dvs?
Aveți dreptate. S-au făcut destule, dar cui îi pasă?! Așa cum am scris în „Dialectica iubirii”: „O coajă de lămâie aruncată-n pragul casei ne va muşca încet, uşor. Vor veni necunoscute măşti dintr-un teatru mic de comedie…” Azi, pe scenă defilează domni întârziaţi, ridicoli. Oricum, indiferent de ignoranța multora, nici nu e vorba de ignoranță – asta ar însemna să ai de lucru cu o lume inteligentă, indiferent de răutatea unora, orbi în miezul zilei, trebuie spus că azi Casa e debarasată de complexul de inferioritate al minoritarului etnic, chircit în fața propriei neputințe de a fi văzut de restul lumii. Am insistat la eliminarea cenzurii și autocenzurii, am impus principiul de a ne bucura de ceea ce suntem, libertatea de a înţelege că niciodată nu trebuie ascultată vocea altuia, dacă ea nu vine şi dinăuntrul nostru, că adevărul este în noi, iar drumul pe care l-am parcurs pe aceste meleaguri, de atâtea sute de ani, ne asigură dreptul la respectabilitate. De aceea azi Libertatea are o conştiinţă de sine şi de locul pe care l-a câştigat şi confirmat de-a lungul atâtor decenii în familia presei scrise, iar în plan naţional s-a impus prin responsabilitatea faţă de realitatea românească şi complexitatea spaţiului identitar. Am susținut acele tendinţe care au asigurat emanciparea viguroasă a minoritarului la întregul său potenţial, precum şi redarea demnităţii şi rectitudinii sale comunitare. Libertatea încă reprezintă singura instituție a comunității noastre românești, prin ale cărei publicații – săptămânalul Libertatea, revistele: Lumina, Bucuria Copiilor, Tinerețea, Editura Libertatea – minoritarul român are acces la limba maternă, respectând normele limbii literare și nu ale graiului bănățean și nu o altă grafie decât cea latină. Prin această instituție românii şi-au definit și confirmat o identitate naţională autentică, au reușit să-și promoveze patrimoniul, să-și pună în circuit valorile.
„Libertatea” a reprezentat totdeauna insituția de primă importanță, emblematică, pentru români, iar de aici derivă responsabilitățile și datoriile mele față de Casă, „moștenirea” – bună, rea – acumulată de-a lungul anilor, dar și intenția mea de a păstra și a aprofunda şi a amplifica valorile create de generațiile de intelectuali, scriitori, publiciști, jurnaliști.
Mi-am dorit o Casă deschisă, fără prejudecăți, o fereastră a noastră spre Europa. În primul rând m-am străduit să asigur buna funcționare a tuturor compartimentelor. Am avut un colectiv aproape dublu mai numeros decât ce este astăzi. Era necesară reorganizarea colectivului și a procesului de muncă, am readus formatul ziarului, de la A 4, la formatul lui standard, A 3, am asigurat condițiile tehnico-tehnologice necesare, am asigurat mijloace de finanțare suplimentare, am recurs la editarea ziarului și a publicațiilor noastre într-o altă ținută grafică, cu pagini color, hârtie de calitate etc. Am insistat asupra necesității cultivării unui echilibru, a dialogului și a toleranței drept „celălalt nume al libertății”, să ne ferim de micile bufonării ale micuțului ghiduș, ale personajului dezorientat de povara unor complexe incurabile pe care nu le conștientizează, dar este părtaș la efectele lor nefaste. Casa Libertatea la începutul anilor 2000 a fost prima Casă minoritară care și-a deschis site-ul pentru a fi receptată în spațiul virtual.
În ultimii ani am promovat conceptul de a răspunde mai complex spaţiului informativ românesc printr-o prezenţă mai articulată şi mai diversă, astfel că am reușit să asigurăm video camere performante pentru transmiterea on-line atât a unor manifestări, cât și evenimente importante din viața etnicilor români (teatru, biserică, festival de muzică, diverse evenimente și acțiuni cu prefix românesc), redate integral și în direct. Este, fără îndoială, o realizare inedită în lumea presei scrise, nu doar în spațiul mediatic al Serbiei, ci și mai larg. Am dat startul unui moment istoric care ar putea să evolueze în perioada care urmează, firesc în măsura în care implicarea neavenită din afara Casei nu va denatura și chiar stopa un asemenea curs. Este ceva ce ţine de proiecţia de azi şi de mâine a „Libertăţii”. Doar astfel, prin redefinirea modalităților de comunicare cu lumea, vom reuși să asigurăm atât vitalitatea, cât și continuitatea Casei Libertatea, respectiv a spațiului românesc informativ unitar. Am insistat ca, în plan profesional, printr-o permanentă iniţiativă îndreptată spre noi modalităţi, atât în abordarea conținutului, cât şi în comunicarea noastră, să urmăm cursul dicteului autonom şi al profesiei, drept reper în funcţionarea compartimentelor Casei, respectiv publicațiilor noastre. Fiecărui ziarist i-am asigurat laptopuri în ideea ca evenimentele peterecute pe teren să fie transmise în același timp pe siteul Libertății. Ne îndreptăm spre acel concept multimedial de comunicare on-line, prin care să asigurăm dinamismul, promtitudinea, exclusivitatea…, valori care vor fi și indiciul relevant al profesionalismului, însă și pregătirea noastră de a accepta și utiliza atât provocările, cât și cuceririle profesiei și tehnologiei în vremurile în care ființăm. Este necesar ca evenimentul, știrea, informația… să ajungă, să se transmită „cititorului” în momentul când ea se produce, chiar dacă ritmul nostru de apariție este săptămânal sau lunar.
Din acest an am inițiat biblioteca digitală a Editurii Libertatea, prin care iubitorii de carte pot citi cărțile din producția Editurii ,,Libertatea” de la primele ediții, apărute în anul 1945, până la cele din zilele noastre.
Mă bucur că am facilitat venirea în colectivul Libertății a tinerilor: Mircea Lelea, Teodora Smolean, Marina Ancaițan, Mihaela David Tarbuk. Venirea lor o consider drept mare realizare. Însă, tot la capitolul resurselor umane sunt alții pentru care azi mă rușinez (nu sunt mulți, doar doi. Un el și o ea).
Așa cum am mai menționat și în alte rânduri, timp de 19 ani am insisitat asupra independenței/autonomiei Casei și a publicațiilor prin păstrarea/protejarea Casei, pericol care mai persistă ca problemă, atât a mentalităților, ideilor retrograde, care au contribuit la conceptul că Libertatea ar fi o pradă, o zestre menită „câștigătorilor”, un premiu și nu o instituție fundamentală a etniei noastre care trebuie să sprijine spiritul liber, creația, exprimarea, diversitatea de gândire, pe care să o servești cu respect și dăruire, cu întregul potențial intelectual, profesional. În ziua în care unul din compartimentele Casei nu va mai funcționa, din acea zi Casa Libertatea nu va mai fi ceea ce este prin definiție – Casă de Presă și Editură. Intervenția politicului și a persoanelor care n-au nici în clin şi nici în mânecă cu ceea ce este Libertatea, duce la devalorizarea instituției și a scrisului românesc De regulă, aceștia n-au rușine, sunt fără biografie, fără respect față de ceea ce reprezintă instituția și nici nu-i înțeleg rostul. Sunt o pacoste. Ei deja trag sforile în Casa Libertatea.
– O perioadă îndelungată ați fost jurnalist la radio, dar ați realizat și proiecte jurnalistice la TV. Cum ați văzut jurnalismul la începutul carierei și cum îl vedeți acum?
Atunci l-am văzut cu entuziasmul anilor tinereții, apoi am înțeles că nu tot ce zboară se și mănâncă. Azi cred că jurnalismul trebuie să fie ochiul limpede, deschis, al societății în care trăim. Să susțină valorile, integritatea, să condamne anomaliile. Libertatea presei este un indiciu al societății civilizate.
– În toți acești ani ați desfășurat o activitate amplă în mai multe domenii: informare, cultură, literatură, politică… Cunoașteți îndeaproape ceea ce se petrece în minoritatea noastră. Care ar fi soluția cea mai potrivită pentru a rezolva problemele existente pe care le-ați accentuat de câțiva ani în ziar?
Greu este să oferi o soluție, deși ea există. Problema e că suntem tot mai puțini ca număr, dezbinați, dar și mai puțini sunt cei interesați cu adevărat de minoritatea noastră. Mai întâi cei care fac politică, abuzând de comunitatea etnică, acolo unde nu-i este locul, să plece acasă, să facă politică unde se face politică, să nu facă comerț cu valorile identitare, cu destinul minorității. De problemele minorității nu se pot ocupa cei care la viața lor n-au făcut nimic pentru și în interesul minorității, care înțeleg implicarea în viața minoritară precum un hobby. E important ca românii să se mobilizeze, să înțeleagă că o minoritate nu poate fi condusă, în toate domeniile veiții publice, cultură, învățământ, presă etc. decât doar de cei care cunosc flacăra creației, care s-au confirmat ca oameni valoroși și integrii. Cei care se vând pentru o funcție politică ne fac doar rău.
– Ajuns la încă o linie a bilanțului, la frumoasa vârstă de 60 de ani, care este și motivul principal al acestui interviu pe care vi-l solicităm cu mare drag, alături de o experiență enormă a vieții, pe tărâm personal și profesional, ce așteptați de la deceniul ce urmează?
Nimic bun, o înstrăinare, o devalorizare, dacă ne conduc cei care ne conduc astăzi. Există și o generație de tineri intelectuali, dacă vor reuși să răzbată, să-și impună punctul de vedere, ne putem bucura de încă câțiva ani în plus. Viitorul niciodată nu se găsește în cele petrecute, ci în cele care vor urma să vină, de aceea e bine ca, uneori, în faptele noastre săvârșite, să avem parte de acea distanţă de timp pentru ca să putem înțelege și neînțelesul, pentru ca să le înțelegem pe cele care vor urma să vină. E bine ca din unele capitole parcurse să dobândim înțelepciune, să avem tăria morală de a recunoaște rătăcirile pentru ca să nu ni se mai repete. E bine să rămânem parte din trupul minorității noastre, acea vibrație care luminează spațiul identitar!
Vine o vreme şi cu ea o vârstă care după fiecare an, trăit în plus, este o izbândă. Fiecare an din anii adăugaţi la acea vârstă se înscrie pe linia unor biruințe – într-o lume în care totul şi nimic nu contează, în care peste noapte poţi câştiga sau pierde totul. Fiecare în propria oglindă se vede rege al unei lumi de cenuşă. Ca pe o tablă de şah, pionul în propria-i oglindă se vede rege, minoritarul etnic în lumea lui, rege al singurătăţii, politicienii – regi efemeri ai momentului. În esenţă, toți sunt pioni ai deşertăciunii.
E timpul să iau o pauză mai lungă din viața publică. De câteva decenii am devenit neglijent față de manuscrisele mele, e timpul să mă aplec asupra textelor care mă așteaptă. Mă grăbesc să-l revăd pe Nicu Ciobanu, înainte ca tăcerea să-l surprindă, precum ninsorile întârziate floarea de cais. Exilat pe-o limbă de pelin, între vânt şi furtună, nu va avea ce s-aleagă, dar nici eu nu-i mai pot oferi prea mult. Demult îmi datorează nişte răspunsuri. E timpul să nu-mi răspundă.
Teodora SMOLEAN