◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro23.07.2024

Lumea ca faptă. „De ce m-ați dus de lîngă voi?”

„De ce m-aţi dus de lângă voi?

De ce m-aţi dus de-acasă?

…………………………………..

…vă treceţi, bieţi bătrâni,

Cu rugi la Preacurata,

Şi plânge mama pe ceaslov,

Şi-n barba plânge tata…”

 

… scria-n „Luceafărul” de Budapesta, în 1902, rășinăreanul Octavian Goga

 

Pe câţi dintre noi în preajma diferitelor sărbători tradiţionale sau participând, ori asistând la o celebrare locală sau cosmopolita pe-aici, nu ne „umbreşte” un simţământ nostalgic, vocalizat un pic gâtuit …„pe la noi pe-acasă…”

Imediat un pâlc de amintiri refulate-n străfundul memoriei ne umezesc ochii, picurându-ne din gene regrete de nespus. Este momentul când „dorul” se transformă-n „doină” intimă fiecăruia şi ne uneşte pe toţi; indiferent de orientări sau crezuri în acea specifică simţire a locuitorilor de la impactul vestului cu estul, al nordului cu sudul levantin al Europei, chiar în centru, pe platforma Carpato-Dunareană, cunoscută azi că România.

Următoarea senzaţie e îndoiala, disputarea, fie şi pentru o secundă pripășita-n timpul nostru special, a raţiunii de-a pleca… de-acasă. Aici devenim automat subiectivi şi ne justificam statutul de imigranţi/emigranţi blamând te miri ce sau pe cine, niciodată natura noastră specifică acelui tărâm… în care am fi vrut să fim fericiţi şi liberi.

Uităm parcă că „libertatea” ca noţiune e aproape întodeauna asociată cu „nelimitatul” spectru al atâtor atribute sociale, politice, culturale şi mai ales spirituale, pe care orice om ar vrea să le experimenteze la nivelul său de înţelegere (inclusiv imigrarea/emigrarea).

Să ne aducem însă aminte câteva lucruri, care, analizate şi adoptate cu inteligenţă, din perspectivă ne-nchistată-n dogme sau teorii parşiv dezvoltate, ne-ar redefini statutul. Acest exerciţiu ne-ar putea face mândri că venim din sânul creuzetului în care s-au inodat venele civilizaţiilor venite din India, Asia Mică şi negurile Extremului Orient, în cea ce va deveni, eufemistic, vestul civilizat de astăzi. Noi suntem prima versiune, cea originală, a indivizilor care au dinamizat printr-o metodă nouă, mult mai eficientă decât tribalitatea ancestrală, mersul social-economic al lumii: transhumanța. Economiştii erudiţi de astăzi, sofisticând-o, o numesc globalizare.

Arhierei Micii Rome, machedoni hăituiţi, dornici de statornicie, şi-au îndoit spinările sub palma lui Iosif şi în dorinţa de distingere au adoptat unitarianismul (un compromis politic ce-ar fi fost aplaudat astăzi la scenă deschisă). La umbra lui au dezvoltat o teorie ce părea pe-atunci nobilă multora: daco-romanitatea esenţială a Românilor. Indirect însă, prin asta ne-au redus dreptul la universalitate, ne-au hibridizat limitat în timp şi spaţiu, înlănțuindu-ne-n Carpaţi .

Spiritul nostru însă era de altă natură.

În vinele noastre curgea sângele indoeuropenilor care împrumutaseră de la sumerieni cuvântul secure, simbol al puterii şi melodiosul aramă metalul moale şi transformabil plastic în toate simbolurile spirituale încălzite de culoarea lui fascinantă, că părul femeilor ce-au tentat îngerii lui Dumnezeu. De la Celţii de limba kentum am moştenit obsesia supranaturalului, a lumii fără limite, pe care o sărbătorim în ritualurile păgâne asociate oricărei religii la care am fost convertiţi de împăraţi sau ne-au convertit circumstanţele.

„Romanii” care ne-au latinizat erau din Legiunea Numerus Palmyrenorum, Legiunea aV-a Macedonica, Cohortă a I-a Antiochesium, Cohortă a I-a Aurilia Brittonum Malvensis, Cohortă a I-a Batarorum milliaria , Cohortă a II-a Flavia Numidarum, şi multe alte, cu legionari proveniţi din naţiile cucerite de urmaşii lui Aeneas, iar sângele lor ar putea fi şi el amestecat în vinele noastre.

Daco-Romanismul în România nu e limitat etnic, cum l-au vrut cei de la Blaj sau alţii, e mondial. Cuvântul ROMAN derivat din Romanus, cetăţean al Romei, n-ar trebui să ne-nlănțuie în echivalență daco-romană, ci să ne extindă influenţarea, deci apartenenţa. Imperiul Romei pe-atunci era Lumea, deci Romanus/Roman era cetăţeanul lumii. Specificul nostru este Valah (nu la fel cu nominarea Celţilor de Germani-derivat în Wellsh), care nu poate fi limitat la limbă vorbită (în comunităţi latine), cum pretind cei cu intenţii „limitate”, ci la cea ce ne este caracteristic; transhumanța. În cehă, croată, slovacă, cuvântul valah înseamnă „cioban” (de origine turcească) or pastor (de origine latină) sau păcurar (presupus cuman sau proto-bulgar). Ăştia erau vecinii noştrii în contextul de-atunci; ei ne ştiau cel mai bine şi ne judecau după ocupaţie sau credinţă. De asemenea, în croată şi bulgară, „valah” înseamnă şi orthodox (om dreptcredincios – cinstit divinităţii), sau în sârbo-croata dalmaţiană „plebeu”.

Noi am suferit în timpurile biblice aşa numiţi Pelasgi, mânia lui Cain cel incapabil să viseze şi care era speriat de infinitatea visului. Am fost localizaţi acolo în Carpaţi într-o perioadă, ca urmare a tendinţei noastre de-a ne urma liber destinul. Au fost în istorie şi unii care au încercat să ne transmorme atributul de Roman în rumân, şi nu le-a mers.

Am plecat… în lume.

E drept, în acelaşi timp, că noi nu am fost constructori megalomani sau gânditori abstracţi, dar nouă ne-a ţinut cununa Soarele şi Luna, preoţii noştrii au fost munţii mari, iar semnul petrecerii noastre prin vreme şi locuri au fost stele căzătoare.

Noi n-am fost cei aleşi să orânduiască lumea, noi am fost cei osândiţi să trăiasca-n lume, Dumnezeu fie lăudat pentru osânda ce ne-a dat. Osânda asta a noastră de viaţă fără de moarte şi tinereţea fără bătrâneţe, e osânda unei seminţii noi, seminţia oamenilor cetăţeni ai pământului, liberi… dar ştiutori de rostul lor omenesc ce-aduna într-o singură „Spiţă” visurile atâtor altele.

Nu putem fi imigranţi/emigranţi numai dacă ne abandonăm prozaicului limbaj ai celor care ne politizează existența…

Altfel, suntem oameni şi avem în noi tot ce e uman de la viciu la virtute. Oamenii Pământului!

Nu ne-a dat nimeni deoparte, nu ne-a-mpins nimeni nicăieri, am urmat doar instinctul celui ce s-a ridicat prima dată în picioare într-o noapte senină şi, văzând stelele, a plecat să le caute izvorul pe pământ… la orizont.

…aşa am ajuns întodeauna la răscruci…

 

Gânduri așternute pentru revista noastră dragă „Observatorul” şi oamenii ei; plecăciune lor, care ne ostoiesc dorurile şi ne alimentează ideile că naţia noastră este mare, harnică şi valoroasă. Oriunde se aşază ai noştri, ei nu-şi uită obârşia, portul şi graiul.

 

George Serb

Toronto

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *