◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro30.05.2024

Participarea noastră în Biserică la Învierea Domnului

 Ieri m-am îngropat împreună cu Tine

Astăzi mă scol împreună cu Tine

înviind Tu.

(Canonul Învierii)

 

 

Învierea Domnului nostru Iisus Hristos, anticipând învierea noastră, face legătura între imanent şi transcendent, între cele de aici şi cele de dincolo, între locul în care suntem şi cel în care suntem chemaţi a fi, potrivit chiar cuvintelor Mântuitorului: „Veniţi binecuvântaţii Părintelui Meu şi moşteniţi Împărăţia care v-a fost gătită vouă de la facerea lumii” (Matei 25, 34).

Chemarea spre dincolo implică transfigurarea, recrearea naturii umane după modelul dintâi când Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul Său şi cu posibilitatea dobândirii asemănării cu El.

Această transfigurare este în mod explicit semnalată de Sf. Ap. Pavel când le scrie corintenilor despre învierea trupurilor că „se seamănă trup firesc şi înviază trup duhovnicesc” (I Cor. 15, 44), iar aceasta prin Duhul lui Dumnezeu care locuieşte în noi şi care L-a înviat şi pe Iisus din morţi (Rom. 8, 11).

Se înţelege că Învierea Domnului reprezintă dovada biruinţei vieţii viitoare asupra celei de acum, deci temelia nădejdii noastre mântuitoare.

Prin credinţa în Înviere suntem astfel înscriși şi angajați într-un eveniment care ne copleşeşte şi ne depăşeşte şi care este darul expres al lui Dumnezeu pentru noi.

Cu alte cuvinte ca semn al unei alte vieţi, al unui alt fel de existenţă de care însă suntem capabili (homo capax infiniti) dar numai în şi prin Hristos Domnul, Învierea Sa ne face să conştientizăm această capacitate şi să ne aprindem în suflet dorul de Dumnezeu, Cel care dă viaţă morţilor, cu speranţa arzătoare în împlinirea lui finală, sau cum spune Sf. Ap. Pavel, speranţa de a vedea ceea ce încă nu se vede (Rom. 8, 24-25).

Această speranţă se trăieşte însă în mod plenar în Biserică, trupul Domnului, casa lui Hristos. Noi aparţinem acestei case, acestei familii. Aici deci se plămădește, se întreţine şi se celebrează speranţa noastră mântuitoare.

biserica înseamnă legătura între timp şi eternitate dar şi tranziția de la o dimensiune existenţială la cealaltă. altfel spus, în Biserică, prin Învierea lui Hristos, viaţa viitoare îşi face simţită prezenţa în viaţa de aici.

Biserica adună trupuri separate şi le aşează într-un singur trup, al Domnului Hristos celui înviat din morţi pentru noi şi pentru a noastră mântuire. Ca trupuri separate suntem fiecare ca o piesă dintr-un puzzle sau dintr-un motor şi existăm, desigur, dar nu în plinătatea capacităților noastre şi mai ales a menirii noastre. Dar adunaţi împreună de Duhul Sfânt în Biserică, şi nu la întâmplare, ci după vocaţia fiecăruia, aşa cum spune Sf. Ap. Pavel (Efeseni 4, 11-12), după darul pe care fiecare l-a primit de la Dumnezeu, abia atunci existenţa noastră capătă sens deplin reprezentând în mod autentic şi adecvat avant-gustul Împărăţiei lui Dumnezeu.

Aşadar precum Duhul Sfânt s-a coborât peste Sfinţii Apostoli la Cincizecime în  mod individual dar pe când erau ei împreună, la fel şi în Biserică unde împreună formăm trupul Domnului Hristos şi unde putem anticipa şi pregusta Împărăţia lui Dumnezeu. Şi aşa cum Domnul Hristos a venit pentru toţi oamenii şi toţi cei ce cred în El formează o unitate, la fel, Învierea Sa deschide perspectiva învierii pentru fiecare în parte dar atâta vreme cât fiecare rămâne în unitatea întru El, aşa cum Însuşi s-a rugat Tatălui „ca toţi să fie una” (Ioan 17, 21).

Învierea Domnului implică două aspecte fundamentale ale vieţii noastre creştine: anticipare şi participare iar acestea se pot trăi plenar numai în Biserica Sa. Aceasta, fiind trupul comun al credincioşilor formați şi re-formați ca trup al lui Hristos, este singura formă existenţială în care în mod permanent se anticipează Împărăţia, iar anticiparea se împlineşte şi se concretizează în şi prin participare.

Această participare la viaţa în Hristos şi mai ales la Învierea Sa se înfăptuieşte în Biserică prin Sf. Taine încununate de sfânta şi dumnezeiasca Liturghie unde ne împărtăşim în mod concret şi real, fizic şi spiritual cu trupul şi sângele Domnului nostru înviat din morţi.

De aceea Biserica este duminica sufletului, duminica fiind ziua Învierii lui Hristos, tocmai pentru faptul că în această zi se recapitulează Învierea Sa, aceasta fiind adusă în mod concret la îndemâna credincioşilor pentru ca prin participare, prin împărtăşire, aceştia să se confirme iară şi iară ca fiind parte din trupul unic al Mântuitorului nostru.

Dar dacă Biserica este duminica sufletului, ea este totodată şi sufletul duminicii în sensul că orice am face noi în această zi de sărbătoare, de odihnă, rămâne marginal şi nesemnificativ dacă nu este centrat pe rugăciunea liturgică, pe ceea ce Biserica oferă şi înfăptuieşte, prin harul Sf. Duh în cadrul Sf. Liturghii, chiar în ziua Învierii Domnului: împărtăşirea cu trupul şi sângele Său.

Participarea noastră la viaţa Bisericii implică şi o tensiune între bucuria de a fi primit, prin Învierea Domnului, posibilitatea dobândirii Împărăţiei şi frica de a nu pierde acest dar dumnezeiesc. De aceea participarea trebuie să fie activă şi constantă, să fie o stare, un mod de a fi, şi nu un act ocazional.

Participarea la Învierea lui Hristos cere şi participarea noastră la viaţa, dar şi la moartea Lui, aşa cum cântăm într-un tropar din Canonul Învierii: „Ieri m-am îngropat împreună cu Tine, astăzi mă scol împreună cu Tine, înviind Tu.”

Iisus a murit pentru păcatele noastre iar acest lucru trebuie asumat personal de către credincios căci mântuirea este sinergie, conlucrare, iar asumarea se face atunci când credinciosul „moare păcatului” cum zice Sf. Ap Pavel (Romani, cap. 6) şi astfel devine pregătit pentru înviere.

Aşadar trăind în Biserică învăţăm să trăim cu faţa spre înviere înţelegând că Învierea Domnului reprezintă dovada biruinţei vieţii viitoare asupra celei de acum, deci temelia nădejdii noastre mântuitoare. De aceea nu încetăm a cânta şi a propovădui că

„Hristos a înviat din morţi

Cu moartea pe moarte călcând

Şi celor din morminte viaţă dăruindu-le”.

 

Pr. Prof univ. Dr. Theodor Damian

UZPR New York

Foto: Wikipedia

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *