◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro23.04.2024

„Cadran. Jurnal mureșean”, nr. 2-3 (54-55) / martie – 2024.
Viața postmortem

Romulus Guga își intitula unul dintre romanele sale Viața postmortem. O sintagmă de care uzăm în diverse alte formule, în preocuparea noastră de a pomeni pe cei care nu mai sunt. Există chiar și „Ziua morților” sau Luminația, marcată la 1 noiembrie, când, se spune în mitologia populară, morții, porțile dintre cele două lumi se deschid și morții pot să vină să ne vadă. „Unde sunt cei care nu mai sunt?”, se întreabă poetul Nichifor Crainic, răspunzând în același poem: „Când va cădea,/ marele-ntuneric, vom vedea”. Pomenirea morților acum și în veac e un mod prin care, până va cădea marele-ntuneric”, ne conservăm credința că cei plecați nu ne-au părăsit, că ei sunt în inimile noastre, că amintirea lor e și mângâietoare și călăuzitoare. Din păcate, de atâtea ori realizăm că vălul uitării e cimentat, că zidul dintre prezent spre trecut e de netrecut în atâtea cazuri. Nu ne mai miră nici crucile de lemn care putrezesc pe unele morminte, dar nici că recunoștința pentru cei care ne-au premers și au deschis drum căilor vieților noastre, de-abia mai pâlpâie, gata să se stingă. Amintirea înaintașilor rămâne însă o datorie morală care nu îi răsplătește pe aceștia, ci ne definește și pe noi, în ceea ce facem ca trecutul și prezentul să nu rămână fără punți, nu doar ca în zi de luminație să fim căutați, ci și ca și noi să putem să-i căutăm pe cei care nu mai sunt. Când uitarea, cea scrisă în legile omenești, cum spune cântecul, ne copleșește prin ingratitudine, suntem vinovați nu doar în fața lumii, ci și în fața lui Dumnezeu. Dacă nu ne putem aminti de înaintași atât cât ar trebui, măcar niște prilejuri ar trebui să ne reactiveze starea noastră de veghe, să ne facă să îndreptări gânduri de recunoștință măcar pentru cei care, dincolo de viața lor privată, s-au dăruit cu harul lor celorlalți, lăsând moșteniri pentru „minte, inimă și suflet”. Între aceștia, Sever Suciu, sculptorul din Târnăveni, care înscrie în biografia sa o sută de ani de la naștere, a dispărut de pe radarul amintirilor, în primul rând al celor din proximitate, dar și ai celor care au obligații de a recupera/restitui valori ale neamului. Centenarul lui Sever Suciu a trecut de parcă nici n-ar fi fost și nici nu știm a cui e vina și nici dacă există vreo pedeapsă pentru uitare.

 

Nicolae Băciuț

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *