◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro17.04.2024

Nevoia de a fi împreună – fuga de înstrăinare

Odată cu intrarea omenirii în noul mileniu, ne-a înscris scânteia vieţii, din curiozitate și din nevoie, în codul tehnologiilor inteligente, ce ne-au cucerit rapid entuziasmul, prin forţa lor de atracție. Puterea inteligențelor artificiale a cuprins în masă lumea înfometată de noutate și de comunicare sporită, creând în scurt timp limbajul muţilor electronici. Dialogul scris cu expresia vie şi tihnită a fost înlocuit de mesaje ciobite, scrise nu cu ascuţişul minţii, ca odinioară, ci cu vârful unghiei pe minuscula tastatură a telefonului. Oriunde mergi în zonele publice, vezi că opt oameni din zece înoată cu privirea, nu în seninul cerului, ci în marea de pixeli, testând mesaje, punându-şi voia în clipe scurte, pe ecranul altei vieţi.

La fel se întâmplă şi în cuibul familiar, fiecare într-un colţ izolat, stăpân pe ecranul lui, şi pe lumea lui smucită din original, încercând să trăiască, nu intens, ci superficial, din libertinajul senzaţiilor ieftine.

Am văzut că şi atunci când ne întâlnim la vreo petrecere, nu mai putem găsi punţi de comunicare ca odinioară, pentru că telefonul este în prim-plan, cu burta pe masă, gata să întrerupă firul discuţiilor tihnite. Nu mai avem răgazul de-a ne decoda unul altuia mesajul gesturilor şi al vibraţiilor sufleteşti, proiectate pe interfaţa chipului omenesc, care, în funcţie de tonalitate, de clipirea ochilor, de mimica fetei, deduci adevărul de minciună, iubirea sau ignoranţă, sinceritatea sau trufia. Actul comunicării prin mesaje sărace şi mute ne seacă fiorul emoţional, scoţând din arta conversaţiei tocmai parfumul ei, opărind floarea simţămintelor comunicative.

Din aceste desprinderi de natural se naşte acel chip existenţial iluzoriu, ce propagă ecoul singurătăţii, fără simț, fără voce, fără privire sau gest. Din această perturbare a comunicării în timp real, în mesaje frânte de grabă, a fost fugărit dulcele grai, prin ţesătura căruia circula scânteia simţămintelor emoţionale ce înflăcăra arta conversaţiei. Această nouă tehnică de comunicare, scurtă şi ciuntită, foloseşte cu siguranţă introvertiţilor, acei singuratici şi timizi care comunică greu verbal, pentru care vocea cuiva le picură jar în structura lor fragilă.

Înstrăinarea omului de către om a început odată cu intrarea noastră în noul mileniu, de când cipurile inteligente profesează rapid şi subiectiv, instaurând ideea comunicării prin absenţă emoţionalului, ca la computer între 1 şi 0 fără participarea simţurilor. Se ştie că firea umană este construită să-şi găsească plăcerea vieţii în gusturi, simţuri, gesturi, tonuri vocale sau scrise cu tihnă, de acele priviri care te cheamă în profunzimea lor. Doar întreaga gamă senzorială, cu participarea tuturor simţurilor, poate produce acea tresărire emoţională ce declanşează limbajul oficial sufletesc, ca o rugăciune, unde vibraţiile inimii fac viabilitatea trăirii.

Privindu-ne faţă către față şi ascultându-ne voce lângă voce putem construi punţi de legătură în zonele greu accesibile ale lăuntricului, pe care să ne circule parada sentimentelor. Prin gesturi vizuale şi tonuri reale vezi spaţiul dincolo de cortina vorbelor mute, unde stă ascunsă falsa realitate, impostura sau timida iubire. Deschizând fereastra de dialog social mut, adevărul poate fi uşor ascuns, atrofiat de spaţiul virtual, căci aici orice falsitate poate să-mi dea răspuns dulce apetitului meu.

Cum spun specialiştii, că mulţi îşi crează portretul pe reţelele de socializare, aşa cum ar dori să fie, dar nu este, făcându-se ceea ce realitatea nu poate cuprinde, acea vedetă, plesnind de calităţi şi succese, cu inima poleită de virtuţi şi fără nici un viciu, pentru care orcine este gata să facă o pasiune nobilă. Experţii spun că, după un timp, trăind cu falsa imagine a sinelui, cu golul umflat de minciuni, ca să dai bine celor care nu te cunosc începi să crezi în idolul tău fals, care nu-ţi aparţine în realitate, şi să suferi enorm că nu poţi întreţine o relaţie vie cu nimeni. Însă oamenii cu înţelepciune ştiu să reverbereze sceptic la adevărul neprobat al virtualului.

Practica acestei comunicări artificiale este pe atât de benefică, pe cât este de periculoasă, căci poate să cucerească emoţionalul şi să-l atrofieze, înscriindu-ne viitorul într-un destin electronic cu perturbaţii şi debusolări colective. Apariţia din ce în ce mai sofisticată a inteligenţei artificiale care, an de an, propune noi deschideri de câmpuri virtuale, cu noi senzaţii de apropiere în alienare de real, crează carapacea de izolare a viului omenesc, înghesuindu-l ca pe electron în pixelii ecranelor. Atractivitatea şi beneficiul tehnologiilor inteligente au şi un merit uriaş, de-a ne pune la dispoziţie, în fracţiuni de secundă, evenimente, întâmplări, catastrofe, informaţii în timp real, care altfel ne-ar trebui ani de zile să le culegem.

Odată ce internetul ne-a deschis fereasta lumii în palmă, printr-un singur click, intrăm cu pofta curiozităţii şi-a cunoaşterii în faptele multiple ale lumii. Putem în fiecare secundă să trăim virtual, la polul opus al pământului, alături de cel în furtună sau de cel în dezmăţ, hrăniţi de fiorul triumfului c-am învins lumea. Privilegiul de-a vedea lumea fragmentată, sau compactă, din toate unghiurile, este un pas uriaş al umanităţii, în care distantele spaţiale se metamorfozează în locuri apropiate, cu aer prietenos, justificat de realitatea imediată. Avântul acesta tehnologic, prin forţele de informare şi comunicare rapidă, ar putea avea menirea de-a ne solidariza cu acele naţiuni care-şi doresc trezirea din somnul asupritor. Putem fi alături virtual, încurajând ieşirea la lumină a acelor naţiuni din întunericul dictatorial, unde asuprirea omului de către om este încă o forţă uriaşă de strivire a demnităţii umane.

Orice nouă inventivitate, are atât fețe cu străluciri benefice, cât şi muchii tăioase, care, cu timpul se vor rotunji, după ce îşi vor impune regulile şi, când se va însănătoşi educaţia civică şi morală, să submineze atracţia senzaţiilor ieftine şi păguboase din preocuparea noastră. Este la fel ca orice jucărie nouă, în mâna omului copil – o adoră până ajunge la saturaţie, apoi nu-l mai ține în magnetismul ei, alienându-l de viul uman, punând în aşteptare îmbrăţişarea, dialogul privirii, distracţia gesturilor. Într-o zi se va trezi omul naiv, strâmtorat de zidurile ecranelor ce i-au fugărit entuziasmul sufletesc, abia după ce îl va durea că nu-şi poate citi cu ochii sufletului iubirea decât trăind real, sub clipitul des al genelor, alunecând prin lumina privirii în inima altuia, unde poţi să zbori.

Prin ecrane, ne fierbem sau ne gratulăm, în cuvinte fără priviri, în vorbe scrise pentru mai multe suflete odată, semnând pagina zilei cu trăiri în pungă, vidate de virtual şi puse în magazia altor timpuri. După ani de zile de funcţionare electronică, uităm să proferăm gesturi, priviri şi inventivităţi de apropiere umană, nemaiştiind să compunem din emoţie mesajul secret al naturii noastre lăuntrice. După cum o profesoară îmi citea din compunerile elevilor ei, acele compuneri de cel mult zece rânduri, folosind nu largă imaginaţie, ci strâmtoarea ei, utilizând un vocabular acid şi sărac, în fraze scurte şi cuvinte şchioape, lipsite de stări emoţionale. Învaţă copilul de mic să intre în izolare, fiindu-i foarte greu la maturitate să iasă din temniţa virtuală. Creşterea dependenţei de virtual, de virusul ce paralizează creativitatea şi atracţia sentimentală, dezvoltând acele simţăminte de tinichea, de afundare a viului omenesc în nefiinţă, abdicând de la apartenenţa la divinitate. Ne vom dezmeteci doar atunci când, înfricoşaţi, ne vom vedea prea străini în propria rasă umană, deviaţi de scurtătura luată de timp în robotizarea noastră. Puterea familiei, cu valorile sale de comunicare şi alint sufletesc, se va stinge încet, încet, lăsându-şi viul zidit în sticla ecranelor. Fiecare în camera lui, nevăzându-şi părinţii încărunţind şi fratele minţind, cunoscându-se mai mult din poze, cu fereastra inimii deschisă nu spre aproapele său, ci spre senzaţionalul artificial „care-l hrăneşte şi-l care-l educă”.

După cum arată studiile, la unele familii sunt zile întregi în care membrii nu interacţionează în gesturi sau viu grai deloc, îşi văd unul ăluia umbra cu coada ochiului, trecând pragul casei, în fugă, cu agenda zilei încărcată la maximum. Membrii familiei se văd în carne şi oase doar la vreo sărbătoare, la o masă copioasă, aruncându-şi la sosire şi plecare îmbrăţişări şi zâmbete fugărite de timp. Departe de a fi o normalitate suficientă a sufletului, în care armonia vorbelor tihnite, a zâmbetului pacifist şi unificator face parfumul trăirii profunde. S-a dus demult acea stare emoţională de-a trăi în inima altuia, de-a fi diamant/într-a lumii inel/geamăn cu omul/frate cu el/şi-a-i simţi durerea/neliniştea, tăcerea/culegând cu privirea/ sfiala, iubirea. Dar ecoul din şoapte/a fugit într-o noapte/nu furat de-un ideal/ci de hoţul virtual.

A împărtăşi cu ceilalţi, faţă către față, este un dar, o mare plăcere de-a picta în tonuri, gesturi şi vorbe arta conversaţiei, antrenându-ţi intrgul arsenal al simţurilor pe câmpul seducţiei sufleteşti. Tehnologiile inteligente au secătuit relaţia seniorilor cu celelalte generaţii, prea mult absorbite de lumea computerului. Seniorii care nu sunt atraşi de virtual îşi scriu ultimele pagini ale timpului lor, nu din trăiri prezente cu cei dragi, ci din nostalgia vremurilor când culegeau cu inima parfumul serilor tihnite, la un pahar de vorbă, la un joc de remi cu familia sau prieteni. Întrebându-se unde sunt acele relaţii statornice, acele stări emoţionale faţă către față, unde omul îşi fericea sinele în zâmbetul deschis de lumina privirii celuilalt.

Mileniul în care am intrat se pare a fi asupritorul timpului liber şi al tihnei lăuntrice, promotorul traiului în grabă şi al iubirii în vid, punându-ne scânteia vieţii să trăiască în cenuşa inteligenţelor artificiale. În curând va fi un lux să petreci cu familia sau prietenii, într-o seară lungă de iarnă, sau într-o zi caldă de vară, la iarbă verde. Vom ajunge să ne petrecem sărbătorile religioase şi zilele onomastice, ca „vitele”, păscând pixeli, şi trăgând zi lumină la muncă, la jugul datoriilor, fără nicio dorinţă de-a exalta pe culoarul artei, al tradiţiei, al credinţei, al bucuriei de-a fi împreună.

Ne vom îndepărta de cultură, de natură, de acea stare sfântă de sărbătoare, ce a făcut prin amplasarea să temporară să înflăcăreze simţul iubirii, al prieteniei, ce ne pune sinele într-o clipă veselă, de patinaj artistic pe ringul de gheață al vieţii. Tehnologiile inteligente sunt factori importanţi, de mare nevoie ai vremii, fără de care programul ar fi schilod. Probabil că omenirea îşi deschide un nou capitol de viaţă, trăind nu mai intens, ci mult mai rapid, sărind peste anumite etape. Aşa cum ne dovedeşte mileniul trecut, când omenirea păşea pe culoarul automatizărilor şi lumea speriată făcea demonstraţii masive, de teama că roboţii industriali le luau locurile de muncă, însă cu timpul automatizarea s-a dovedit o forţă uriaşă în folosul omenirii. Aşa este şi acum, nu trebuie să ne speriem, chiar dacă vine perioada de înstrăinare a omului de către om, pentru câteva decenii. Poate că numai aşa omenirea îşi va da seama că nu poate trăi fără viul fratelui său şi, astfel, se va schimba firea umană, formând acea agapă frăţească veşnică, pe întreg pământul. Trebuie doar să ştim că nu omul controlează lumea şi că ştiinţa tehnologiilor inteligente este lăsată de creator ca să-i vedem puterea şi mărirea, şi doar atunci când obrăznicia omului trece de lege, în distrugere, i se vor scurta aripile. Cu siguranţă, timpul ne va învăţa să folosim inteligențele artificiale în nevoile noastre, cu multă înţelepciune, fără să ne înstrăina de fratele nostru, aproapele.

 

 

Maria Sava

Kitchener / ON

(„Observatorul”, Toronto)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *