Există oameni care nu vin spre noi întâmplător, ci ca niște repere. Oameni care, prin felul lor de a gândi, de a simți și de a dărui, luminează spații interioare pe care nici nu știam că le avem. Pentru mine, unul dintre acești oameni este Alin Comșa. L-am invitat în universul spectacolului meu „Eminul meu iubit”, jucat la Sala Dalles și apoi pe scena Teatrului Național, iar el a venit nu doar cu prezența sa, ci cu un dar rar: o disertație-prolog eminesciană care a deschis seara ca o rugăciune. A fost un moment de grație, în care psihologul, cercetătorul, omul de cultură și spiritul său profund s-au așezat firesc în fața publicului, pregătindu-l pentru întâlnirea cu Eminescu și Veronica Micle. Astăzi, în ipostaza de jurnalist, am privilegiul de a-l avea din nou alături. Îi port o prețuire sinceră pentru ceea ce reprezintă în cultura și arta românească: un om care cercetează cu rigoare, vorbește cu blândețe și luminează cu o claritate rară. Un om care a înțeles că psihologia și arta nu sunt două drumuri paralele, ci două feluri complementare de a privi sufletul omenesc.Cu această emoție și cu această recunoștință, deschid dialogul nostru.
– Stimate domnule Alin Comșa, cum a început drumul dumneavoastră în psihologie și ce v-a atras cel mai mult în studiul comportamentului uman?
– Încă de foarte devreme mi-am pus întrebări despre reacțiile oamenilor din jurul meu. Am fost dintotdeauna o fire curioasă. M-a fascinat comportamentul uman și, aproape inevitabil, am început să-mi analizez și propriul comportament. La vremea aceea nu știam că există o știință care se numește psihologie. Drumul meu a trecut mai întâi printr-o licență în comunicare, iar apoi s-a așezat firesc în studiul clasic al psihologiei – al minții și al sufletului uman. Cred că întreg parcursul meu a fost însoțit de unul dintre cele mai prețioase daruri ale cunoașterii: curiozitatea. Într-un mod paradoxal, esențialul nu s-a schimbat de-a lungul timpului. Sunt la fel de curios ca acum patruzeci de ani, doar că astăzi am acces la mai multe informații și am învățat să-mi organizez și să-mi adun cercetările.
– În activitatea dumneavoastră, îmbinați psihologia cu arta. Cum se întâlnesc cele două domenii în munca de zi cu zi?
– Uneori, atunci când realitatea devine prea grea de dus, simțim nevoia unui sprijin care să depășească strict planul concret al vieții cotidiene. Din perspectivă psihologică, această nevoie vorbește despre căutarea sensului, a echilibrului interior și a unui spațiu în care emoțiile pot fi recunoscute și conținute. Aici își găsește locul arta. De-a lungul istoriei, arta a fost mereu alături de om, ca un dialog viu între lumea interioară și cea exterioară. Prin obiectul de cult, omul a transformat trăirea spirituală într-un simbol, într-o expresie vizibilă a nevăzutului. Din această nevoie s-au născut culoarea, gestul, cuvântul, scrierea sau sunetul – limbaje prin care psihicul își spune povestea. Privită astfel, arta își dezvăluie puterea vindecătoare. Pentru creator, este o formă de a-și organiza emoțiile și de a le da formă. Pentru cel care o întâlnește, devine o invitație la recunoaștere, reflecție și trăire. Manifestarea artistică scoate emoția umană la suprafață cu o claritate și o profunzime care, uneori, spun mai mult decât orice explicație rațională.
– Care este cea mai importantă lecție pe care ați învățat-o lucrând cu oamenii și emoțiile lor?
– Unicitatea percepției personale. Am înțeles că felul în care o emoție este percepută, trăită și reprezentată diferă radical de la un om la altul, chiar și atunci când contextul exterior pare identic. Fiecare om trăiește într-un univers emoțional propriu. Iar una dintre cele mai profunde forme de respect pe care le putem oferi cuiva este disponibilitatea autentică de a-i înțelege și accepta emoția așa cum este ea trăită.
– Când ați simțit pentru prima dată că Eminescu devine o preocupare majoră în viața dumneavoastră?
– Am avut șansa ca mama mea să cunoască poezia lui Eminescu. Încă îmi răsună în minte vocea ei recitând „Viața”. Apoi au venit lecturile – poezia și proza eminesciană – care m-au provocat. Fără să-mi dau seama, am început să-mi pun întrebări despre ce trebuie să fi simțit omul care a scris Stele-n cer, Scrisoarea a cincea sau Strigoii. De acolo, drumul s-a deschis firesc și a devenit o preocupare constantă, vie.
– Ce v-a fascinat cel mai mult la personalitatea lui Eminescu din perspectiva psihologului?
– Eminescu, prin însăși existența lui printre noi, este o lecție continuă. Este extraordinar să observi cum, prin simplitate și eleganță, găsește mereu formule geniale pentru a ne arăta adevăruri care ating universalitatea. Această capacitate de a concentra sensuri profunde în forme aparent simple este, din perspectiva mea, una dintre cele mai tulburătoare expresii ale geniului său.
– Există un aspect mai puțin cunoscut al vieții poetului pe care îl considerați esențial pentru a-l înțelege cu adevărat?
– Călătoria adolescentului Eminescu de la Cernăuți la Giurgiu rămâne, în mare parte, învăluită în necunoscut. Știm doar fragmente: pe unde a trecut, unde a stat, cu cine s-a întâlnit. Îmi place să-l văd ca pe un tânăr care traversează țara pentru a învăța seva poporului din care se trage. Cred că această călătorie, cu durerile, neajunsurile, descoperirile și trăirile ei, a fost una dintre temelii. Din ea s-a născut omul care avea să schimbe istoria culturii și civilizației românești.
– Cum vedeți relația dintre Eminescu și Veronica Micle din punct de vedere psihologic și uman?
– Iubirea dintre ei este izvorul atâtor versuri minunate, lăsate de Veronica și Eminescu ca niște talismane prețioase. Se respectă, parcă, un tipar ancestral: marile iubiri poartă în ele o formă de tragism. Este, într-adevăr, o poveste tristă, dar în ea există viață și trăire cât pentru încă o mie de veacuri. Iubirea lor este zâmbetul și lacrima unei emoții eterne.
– Ce mituri despre Eminescu simțiți că ar trebui demontate pentru a-l apropia mai mult de publicul de azi?
– În primul rând, nu este suficient cunoscută profunda lui umanitate. Eminescu a fost un om excepțional: capabil să învețe, să se așeze în cunoaștere, să sufere profund și să caute mereu să fie mai bun pentru lumea din jurul său. Era atins de Dumnezeul geniului, dar știa să rămână modest și atent la vremea și timpul său. Într-o poezie descoperită în manuscrise după 1935 apare un personaj care se plimbă relaxat prin oraș privind cerul. Îmi place să cred că acela este un autoportret. Așa mi-l imaginez adesea, plimbându-se:
Cu ochii-n cer, pe șuierate,
Țiindu-și mânile la spate.
– Sunteți invitat frecvent în podcasturi și emisiuni culturale. Ce impact credeți că are această prezență asupra publicului tânăr?
– Accept aceste invitații cu speranța că, printre cei care ascultă, se află tineri care încă nu s-au întâlnit cu fenomenul numit artă. Mă bucur că am reușit, de-a lungul timpului, să conving unii dintre ei să se apropie de cunoașterea care vine prin consumul de artă. Știu că este un drum lung, de la „nu mă interesează” până la „e o fericire că am aflat”, dar îmi asum acest efort. Sper ca discursurile mele să aprindă acea scânteie care aprind spații, psihice și mentale, ce au nevoie de lumină.
– Cum reușiți să transformați teme complexe: psihologie, literatură, istorie în discursuri accesibile și captivante?
– Am pornit de la convingerea că educația, cunoașterea și arta sunt pentru toată lumea. În munca mea mă adresez, înainte de toate, celor care nu cunosc aceste teme. Am observat că uneori limbajul de specialitate sau presupunerea că publicul știe deja informațiile creează o barieră. De aici apar discursuri greu accesibile. Eu încerc să fac opusul. Îmi place să cercetez și să ajung la propriile concluzii. Fiecare descoperire este o sărbătoare care mă emoționează. Păstrez această emoție și o transmit mai departe, astfel încât publicul să fie părtaș la bucuria descoperirii.
– Ce rol credeți că mai are cultura profundă, autentică, în societatea actuală?
– De-a lungul istoriei, educația și arta au fost esențiale pentru supraviețuirea psihică – și uneori chiar fizică – a oamenilor. Au existat epoci în care salvarea a venit prin cultură. Astăzi, într-o lume apăsată de timp și de vremuri, aplecarea spre cultură este mai necesară ca oricând. Aș spune chiar providențială.
Care este proiectul cultural sau educațional de care sunteți cel mai atașat?
Conferința „Eminescu Omul”. Am susținut acest discurs în peste o sută de școli și în fiecare dintre cele șapte ediții ale proiectului „Muzeu pentru o zi – Mihai Eminescu”. Scopul este de a-l umaniza pe Eminescu. Vorbesc foarte puțin despre opere și mult despre omul Eminescu: pasiunile lui, neajunsurile, micile sau marile victorii și trăirea sa de zi cu zi.
– Dacă ar fi să descrieți în trei cuvinte misiunea dumneavoastră profesională, care ar fi acestea?
– Cunoașterea înseamnă libertate.
– Ce vă motivează să continuați să cercetați, să scrieți și să vorbiți despre Eminescu?
– Eminescu este o speranță. Tot ceea ce aflu, cercetez, scriu sau vorbesc despre el este o formă de a menține speranța vie. O speranță într-un viitor dăruit cunoașterii, iubirii și unei vieți trăite cu sens.
Ce mesaj ați transmite celor care îl descoperă pe Eminescu pentru prima dată sau îl redescoperă prin spectacole ca „Eminul meu iubit”?
Eminescu este o lecție a vieții. „Eminul meu iubit” reflectă iubirea, zbuciumul, durerea și fericirea. Văzând spectacolul am înțeles, încă o dată, trăirea Veronicăi și dragostea profundă dintre ei doi. Prin Eminescu putem învăța sau reînvăța viața în esența ei.
– Cel mai iubit vers eminescian?
– „Nu credeam să-nvăț a muri vreodată”. Din punctul meu de vedere, este cel mai tulburător vers scris în istoria omenirii.
