Colecția „O sută și una de poezii” 
Pavel GĂTĂIANȚU
PAVEL GĂTĂIANȚU (15 decembrie 1957, Locve-Sân Mihai, Serbia – 22 ianuarie 2015, Novi Sad) – poet, prozator, publicist, jurnalist, editor. A urmat cursurile școlii primare în satul natal, după care Școala Medie de Economie din Alibur (1976). Licențiat alFacultății de Ştiinţe Politice de la Universitatea din Belgrad (1985). A activat ca profesor secundar la Alibunar și Vârșeț, afirmându-se apoi ca jurnalist la Radio Novi Sad, redacţia în limba română (1986-1987). Analitist mass-media la Comitetul Provincial al L.C.V. (1987-1990), din nou colaborator, la rubrica culturală în limba română, de la Postului de Radio Novi Sad (1990-1998), devenind redactor responsabil adjunct și realizator de emisiuni culturale în cadrul Programului în limba română de la Postul de Radio Novi Sad (2000-2010).
A inițiat și condus unele publicații precum „Cuvântul Românesc” (1991), ziarul „Foaia Sân-Mihaiului” (1993), revistei „Kulturbrücke” (1999), „Caietele Gătăianţu” (2005), revista „Europa” (2008), revista pentru copii „Prichindelul” (2009).
În calitate de publicist a colaborat la realizarea unor volume colective privind tradițiile cultural-istorice ale Banatului, colaborarea transfrontalieră și spiritul identitar al locului în spațiul unitar european: „Oamenii de seamă ai Banatului” (1998 – 2012); „Banatul, trecut istoric şi cultural” (1998); „Dunav, rekajedinstvaEvrope”/ [Dunărea, râul care uneşte Europa], (2002); „Cultură şi Comunicare în spaţiul unitar european”, (2010); „Europa: centru şi margine – cooperare culturală transfrontalieră” (2011), „Apă vie” (1998).
A colaborat la publicații din Serbia și România, devenind membru al Societăţii Scriitorilor din Voivodina, al Uniunii Scriitorilor din România, al Uniunii Ziariştilor din Serbia, al Uniunii Istoricilor Bănăţeni din Timişoara, al Academiei Internaţionale „Mihai Eminescu”. Premii și distincții: Premiul pentru proză scurtă (1984) și Premiul pentru poezie al Editurii Libertatea (1986), Premiul I pentru proză al săptămânalului „Libertatea” (1995), Premiul pentru temă autentică, Petrovaradin / Uzdin (1999), Premiul special al juriului pentru audio-performance-ul Podul acordat de Festivalul internaţional „Plaiul meu natal”, Ujgorod, Ucraina (2001), Premiul pentru poezie „Eminescu”, Putna-Suceava (1993), Premiul pentru poezie al Editurii Macarie; premiul „Ethos românesc” al Salonului Internaţional de Carte de la Iaşi (1997), Premiul pentru poezie „Dorel Sibii”, Săvârşin (2000), Premiul pentru întreaga activitate în slujba poeziei, „Mihai Eminescu”, la Festivalul Internaţional „Mihai Eminescu – voievodul poeziei româneşti”, Târgovişte (2004), „Insigna de Aur” a Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România (2009), premiul literar „Mihai Eminescu” al Universităţii „Vasile Goldiş”, Arad (2011) ș.a.
Debut absolut în „Tribuna Tineretului” (1979) și editorial în 1976,cu volumul de poezii în limba sârbă „Odsutno vreme”/ [Timp absent].
Cărți de poezie: „Odsutno vreme”/ Timp absent, 1976, „Şarpebarbierit”, 1984; „Poezii”, 1987; „Calibrul pistolului”, 1991; „Antrenament pentru ogari”, 1997; „Teroarea gloriei”, Târgovişte – Uzdin, 1997; „Europoeme”, Novi Sad, 1998; „Posleratnikoktel” / Recepţia de după război,Uzdin – Novi Sad, 1998; „Bulevardul eroilor naţionali”, 1998; „Sfârşit de mileniu”,1999; „Nevisatele vise”, 1999; „Nopţile din Cairo”, 1999; „Umărul lui Sisif”, 2001; „Made in Banat”, 2002; „Európa”/ Europa, 2005; „Din ţara lui Şaban/ Shabanland/ Iz zemljeŠabanije”, 2006; „Poemsfrom Novi Sad”, 2007; „Anarhie cu pauză de ceai”, 2011; „Anarhie cu pauză de ceai”, 2012; „Hotel Balcan”, 2012…
Cărți de proză scurtă: „Naşterea prozei”, 1986; „Atentat la ordinea publică”, 1995; „Atentat: slučajevi&studije&karakteri”/ Atentat: cazuri & studii & caractere, Novi Sad – Uzdin, 2001; „An assault on the public order” / Atentat la ordinea publică, 2004; „Balastologie. Manual alternativ”, 2005;
Publicistică: „Locve – ieri şi astăzi”, 1989; „Comunitatea Românilor din Iugoslavia. 1990-1995” , 1996; „Biserica din Locve (Sân Mihai)”, 2000; „Redacţia programului în limba română: 1949-2004”, 2004.
Teatru: „Sacoul domnului Maniu”, 1998.
A îngrijit edițiile: „Dodirsnova: prilozi za antologijuvojvođanskeljubavnepoezije”/ Atingerea viselor: antologia poeziei de dragoste din Voivodina, Novi Sad, 2002; „Iz novijerumunskepoezije”/ Din poezia nouă română, 2009; Simpozionul Internaţional „Ioan Flora”, lucrări susținute, Novi Sad, 2010.
Este inclus în o seamă de antologii ale poeziei românești apărute înainte de 1989 și după 1990, în dicționare și enciclopedii din Serbia și România.
Despre poezia lui Pavel Gătăianțu au scris în lucrări de sine stătătoare: Ecaterina Ţarălungă, SlavcoAlmăjan, Cezar Ivănescu, Gligor Popi, Ion Rotaru, Ionela Mengher, Vasa Barbu, Mihai Cimpoi, Boris Crăciun, Virginia Popović, Florian Copcea, Ion Sârbulescu, Mihaela Frăţilă, Marin Mincu, Ioan Baba, Mariana Dan, Catinca Agache, Ion Radu Zăgreanu, DanicaVujkov, Carmen Dărăbuş, Mihaela Albu, BrânduşaJuică, Gerhard Binder, Marina Ancaiţan.
Iar în periodice: Nicu, Ciobanu, SlavcoAlmajan, Rosana Orza, Cornel Ungureanu, Traian T. Coşovei, Ion Cristofor, Cristina Noveanu, Dumitru Dem Ionaşcu, LjubinkaPerinacStankov, Ioan Baba, Victor Mihalache, Milan Nenadić, George Coandă, Robert Şerban, Valeriu P. Stancu, Adrian Dinu Rachieru, Sima Petrovici, Mona Mamulea, Virginia Guţu, Mihail I. Vlad, Constantin Stancu, Toma Grigorie, Mihaela Albu, Vasile Man, Daniela Sitar-Tăut, Lia Faur, Eugen Bunaru, Liviu Bordaş ș.a.
Antologia de față din colecția „O sută și una de poezii” reține texte din volumele: „Timp absent” (1976), „Șarpe bărbierit” (1984), „Nașterea prozei” (1986), „Poezii” (1987), „Antrenament pentru ogari” (1997), „Umărul lui Sisif” (2001), „Hotel Balcan” (2011) și „Anarhie cu pauză de ceai” (2012).
Poeziile antologate „demonstrează valoarea certă a autorului lor și indică, fără tăgadă, un talent autentic, acum, după câțiva ani de la stingerea sa din viață”. Pavel Gătăianțu este unul din poeții români importanți din ex-Iugoslavia, ilustrând faptul că „literatura română din acest spațiu multicultural și multilingvistic este sincronizată la cele mai înalte curente poetice universale”, după cum precizează îngrijitorul ediției, criticul și istoricul literar Florian Copcea.
Debutând, în regie proprie, la doar 19 ani, cu volumul în limba sârbă „Timp absent”, Pavel Gătăianțu se plasa de la început în estetica acelei new poetic ce anima pe marii optzeciști SlavkoAlmăjan, Nicu Ciobanu, Ioan Baba, Ileana Ursu ș.a. Se prefigura unfrondeurîn țesătura unui limbaj poetic, afișând acea ostentativă absență din timpul său care-i permite gestul plierii într-o interogație meditativ-născătoare de poezie: „Sunt absent astăzi.// În acest timp absent/ să mă rog oare?” („Timp absent”). În acest „timp absent”, poetul este singur cu sine având răgazul de a-și pune întrebările esențiale, care sugerează deopotrivă, ca la postmoderniști, „iubita” și „poezia”, una din alta născându-se: „Ce nume să-ți dăruiesc/ când cerul mă gonește/ cu buzele-i/ de cerșetor.// Ce nume să-ți ofer/ când șesul îmi înăbușă/ orice uitare.// (Nici urmă de cer.)” („Singur în timpul absent”). Citim în aceste versuri un disconfort existențial al celui ce se simte „gonit” de cer și „înăbușit” de șes, spiritul poetului, anihilând „atotputernicul timp”, îndreptându-se acum spre un petic de „praf ceresc”: „Pe umărul meu stâng/ nu mai există muguri/ căci și-acum plutesc/ în înghițituri/ de praf ceresc.” („Timpul secund”). Obsesia acestui „timp”, deopotrivă existențial dar și reformator, îi marchează debutul poetic, determinându-l pe tânărul ieșit din adolescență să-și schițeze un „autoportret” în căutarea eroticului, la modul reflexivității generatoare totodată și de poezie: „Un minut din timp/ de ți-aș sustrage/ ar curge poezie de gânduri/ așternute în culori de pânză/ (…)/ Pe albastrul sufletului/ am atârnat un dar/ de la tine/ și-i zic galerie.” („Chirie printre alfabetul culorilor”).
Deși tânăr, poetul se simte brăzdat de „plugul anilor”, dar deschizându-se către frumusețea „cântului” în celebrarea „rotundelor forme” ca în aceste „Cuvinte de flori”: „În nebuloasa mea/ ți-am făcut mozaic/ din fragmente de timp și culori/ sfinte viziuni de rotunde forme/ joacă-sincopă și contratimp// Cântul meu/ mă-mbracă-n căldură/ și tremur de-atâta frumusețe// Doamne/ m-am rătăcit în timp/ brăzdat pe față/ de plugul anilor”.
Poetul își simte buzele, întemeietoare de logos în plan poetic, având tăria „carierei de spart timpul” („Happening”) și vulturi din tărie cu „stihinice vârtejuri” dau târcoale „voinței absente/ și ea nu se știe care poate fi.// (Și poate fi oricare.)// Vârtejuri dau târcoale capului/ poetului/ și nu se știe care/ este care” („Vultur fără simbrie”). Sugerând astfel gratuitatea actului poetic al transfigurării, poetul este încă într-o stare de tatonare a marelui salt. Deocamdată el notează că „acest timp trecător/ a îngânat un ecou/ venit parcă din mine.// Pe buze-mi încolțind/ cuvântul scăpat.” („Un sens plus de la Tribu”).
Iată o mai clară exprimare a poeziei consonantă cu lumea „stelelor” de acum și convingerea fermă privind atotputernicia cuvântului, puterea lui de transfigurare: „Când scriu poezii stele-mi sar/ într-ajutor.// Când timpul se irosește/ mă fac atotputernic/ cuvintele.” („Credință”).
Încă de acum Pavel Gătăianțu are conștiința unei predestinări christice în relație cu logosul creator, transfigurator de realitate, precum în eboșa lirică „Împovărat”: „Răstignit în propria-mi poezie.// Odaia albă mi se surpă în palmă.// (Închid palmele crezând în providență,/ deschid palmele/ și rostul îmi scapă.)// Noi poeții suntem/ sonete nesăvârșite.”
Intuit astfel, mitul lucidității extreme pe care l-au trăit marii noștri poeți moderni și moderniști, îndeosebi contemporanii sârbi ai tânărului debutant, – deși Gătăianțu aparține generației următoare -, este foarte bine anunțat încă de acum, când poezia se umple tot mai mult de elemente ale unui cotidian opresiv, frisonat din toate părțile de neliniștile și angoasele sfârșitului de secol XX. Temele și obsesiile din „Nevisatele vise”, – între care referința la „cumplitul destin” poetic ce are puterea „să mistuie în taină/ dezolarea mea” (V) -, vor fi, în parte, reluate în volumul următor, „Șarpe bărbierit”, peste care adie brizele unui suprarealism voit ermetic, limbajul fiind unul total demistificant , prozaic chiar, tăios în propria-i carne, autoflagelant, așa după cum realitatea vizată este una de provizorat și neașezări. În cele XXX de texte „bărbierirea” șarpelui privește, în mod paradoxal, un ecorșeu al propriei ființe, poetul constatând de la bun început că „Orașul acesta nu-i ca toate orașele./ Oaia aceasta nu-i ca toate oile”. Nici Oceanul nu e albastru, nici „Poemul nu-i ca oricare altul.” Poetul aduce în pagină un vocabular sufocant, chinuit de un mare „rău” interior, în versuri frânte, sugerând un imens frământ interior, o stare profund disforică: „Femeile epidermă. Netezește-mi stelele./ Și femeia. Și corbul ce se sufocă în mine./ Netezește-mi gura făcută plisc. Să-mi/ aprind creierul de trei ori pe zi. Să nu mai/ zâmbesc cu două zâmbete pe buze./ Scoate corbul ce suspină-n mine./ Vreau să te văd cu măruntaiele-i/ sângerânde în gingii. Cu sare și țipăt/ de fiară. Cum o să te conving? Cum o să/ te lepezi de corb încruntat?” („Șarpe bărbierit, I”).
Poetul trăiește un spleen de sfârșit de secol XX, într-o lume golită de sensuri, a mașinismului și globalismului galopant, martor într-o „comedie divină cu martori mincinoși”: „Mă îngropi de viu în versuri meditativ-reflexive./ Caști gura spre Marte./ Îmi oferi un hamburger./ Cânți în surdină./ Dai mâna cu diavolul./ Rămâi apoi fără de gură. Fără de cap./ Fără de mâini. Fără de ochi.” („Șarpe bărbierit, XXIV”).
„Mi-am tipărit volumul de poeme în proză/ pe hârtie de împachetat”, scrie poetul în secvența a XXX-a, ultima, fapt care „a stârnit întrebări și emoții”, dar care nu l-a împiedicat să devină „un internațional man”, să „cucerească lumea”. Ironia, cultivată de Pavel Gătăianțu, face casă bună cu sarcasmul, ca în finalul poemului amintit: „Deocamdată întrețin relații strânse/ cu uliii, cu vulturii, cu bufnițele.// Vor și vreau/ să intru în misterul lor/ pentru o clipă.” Departe de a fi un impenitent narcisiac, în astfel de prozopoeme, spiritul poetului se arată trăind o stare impenitent-dolorică(definibilă și revelatoare e imaginea „pasării de cuarț din inimă”) față de realitatea înconjurătoare și mai ales față de ipostazele eului intim, personal, de unde și viziunile unui hieratism ascensional, ale unei „primeniri” fantasmatice: „Ia-mi ideea de pe buze/ și agaț-o de ciocul păsării./ Ia-mi eul din mine/ și spune că în fața ta stă un alt om,/ o altă lume,/ o altă privire.// Ridică-mă și lasă-mă/ suspendat în aer/ ca pasărea verii la amiază.// Scoate-mi pasărea de cuarț din inimă/ și deschide fereastra/ să intre aerul/ și profeticul meu chip cu știri noi/ despre mine.” („Aproape de poem”). Lipsit, așadar, de trufia expusă și spectaculară a unor confrați de breaslă, poetul cere ca lumea să fie măsurată „cu cotul”, „cu miile de eroi căzuți”, „cu lungimea genelor/ și cu razele soarelui”, cu alte cuvinte: „Să ieșim din epidermă.// Să măsurăm lumea cu oasele mâinii/ ca nu cumva să ne încolțească/ vreun cuvânt în loc de limbă/ iar lumea din noi/ să se desprindă/ ca sufletul de cerb.” („O lume într-un poem”)
Referințele la „facerea” poemului sunt frecvente și ele trădează un viu interes acordat literaturii pe care autorul o scrie, dincolo de orice rețineri sau prejudecăți. Versurile acestea au o corporalitate colțoasă, o simplă enumerare de realități și obiecte este în măsură să confere un sens „evocator și confesiv” textului, precum în „Terminologii marine” sau acele versuri animate de imaginile unui bestiariu cu reptiliene, cu „lupoaică neagră”, „rinoceri”, „ogari”, ba și peisaje cu „țepi de cactus”, cu „miros de zgură și sulf”, „vânători de iluzii”…
Într-o lume pragmatică și care își urmărește cu perseverență numai scopul, poetul își declară umanitarismul, într-o „Pledoarie pentru dezvinovățirea lumii”, astfel: „Nu atingeți cu cuțitul/ nici globul,/ nici sarea,/ nici ciorchinii de pâine.// Nu faceți tranzacții cu demnitatea,/ căci pământul darnic/ vă așteaptă busturile,/ grâul tânăr vă va acoperi/ și tâmpla, și buzele.// Vă rog, nu deziluzionați țărâna,/ acest înveliș mistic al ochilor,/ aceste lacrimi roșii ale gloriei.”
Sfârșitul de secol, cu sfidările aduse noului mileniu, va fi unul dramatic, apocaliptic, de aceea, spune poetul, „În noua eră o să dispară tiparul/ și teroarea televiziunii,/ astfel că versurile vor fi scrise/ direct pe limbile poeților./(…)/ Limba se va scufunda/ în ființă” („Sfârșit de secol”).
Volumul din 1997, „Antrenament pentru ogari” ne oferă o imagine mai apăsată a „europenismului” ce engramează unele poezii, autorul fiind un călător al observației caracterizante prin Anglia, Germania, Elveția, Austria, Sankt Petersburg, Olanda, Grecia, ajungând la Casa Poporului unde, zice, „m-am simțit/ ca și Felix cotoiul rătăcit/ pe străzile Romei.” („Europa”).Tot astfel în „The Tiger Juice” cu laitmotivul ironic constatator din cele patru strofe : „It’sthe U.S.A.”… Sau „Seifuri blindate cu poeme ieșite din osul meu”…
Semne ale destinului, ale poeziei și felului cum lumea/ existența devin prilej de meditații grave, asumate, reîntâlnite și în volumul „Umărul lui Sisif” (2001), deopotrivă cu reușite arte poetice, precum textul „Numele tău”: „Toate cărțile mele/ nu sunt nimic altceva/ decât niște întrebări/ suspendate-n aer.// Toate cuvintele mele/ sunt niște păsări de bronz/ ce zboară în jurul/ chipului tău.”
Conștient că nu scrie o poezie idilic-sentimentală, ci una care „defrișează” un teren înțelenit, buruienos, poetul își califică arta drept „dură”, de unde și acest complex al împovărării sufletești, evocat în volumul anterior: „Poezia mea te obosește,/ te chinuie,/ e stresantă/ cu metafore rare.// Poezia mea e ca sapa de lemn/ ce taie buruienile/ din pământul bătătorit/ de la țară.// Titlurile mele sunt caldarâm/ de bătături în palme,/ oglinda vieții tale/ dintr-o fântână de odinioară.// Poezia mea e dură/ ca sapa de fier de la țară/ ce taie țărâna suferindă/ și-ți rămân doar buruienile/ în mâini -/ unica mea povară.” („Poem cu caldarâm în loc de titlu”).
Cu volumul de „Poezii” din 1987 se observă o oarecare lăsare în urmă a surrealismului și o limpezire a mesajului, o mai mare atenție acordată „artei poetice”, relației poetului cu lumea în de-complexarea și mărturisirea nobilului ideal, fapt observabil deopotrivă în „Umărul lui Sisif” (2001), dar și în „Hotel Balcan” (2011) ori „Anarhie cu pauză de ceai” (2012). Travestit într-un comis-voiajor al poeziei, în „Hotel Balkan”, poetul cutreieră o lume pitorească, în căutare de sensuri, dar nu găsește decât realități prozaice, precum această „istorioară”: „Ea a fost frumoasa oraşului/ Un fel de lady a balurilor mondene/ A terminat facultatea/ s-a căsătorit şi are doi copii/ a avut un accident de circulaţie/ câţivaiubiţi, nimic deosebit,/ şi-a pus dinţi artificiali/ are un salariu mic/ după ce-şiplăteşteîntreţinerea/ cumpără pastă de dinţi, săpun,/ şampon, tampoane/ restul dă pe mâncare – / un clişeu din această istorie personală/ ce atinge crucea tuturor,/ îmi trece prin minte/ până stau pe canapea, nu fumez/ dar ascult «Lady Jane»/ şi inventez un clişeu din istoria/ personală a anilor ’70 ai secolului trecut/ din Anglia, eu textierul din est/ într-o seară cenuşie de februarie” („Istorie personală”).
Remarcăm revenirea, într-un discurs al oralității curente, la unele biografeme menite a exprima nu numai concretețea unui destin de poet, dar și o epocă, un sens al istoriei, o soartă a comunității din care face parte, cu mereu insolvabilele probleme minoritare: „Crucile de os sunt înfipte/ În carnea românilor/ Din această rezervație numită minoritate./ Ne întâlnim unii cu alții,/ Fugim unii de alții,/ Ne cârâim unii cu alții,/ Suntem pescuiți cu atenție/ Ca orișice pești din eleșteu./ Detectivul are cheia secretă/ A destinelor noastre/ Din cauză că știe el ce știe…// Iar noi ne lustruim crucile ambulante/ Și țipăm ca din gura șarpelui/ Pentru ca guvernul să ne instaleze/ Semafoare în cimitir.”
Peisajul noii orânduiri sociale rămâne același, „neschimbat, fără Vasko Popa”: „De ce Siguranța l-a fotografiat incognito pe Vasile Popa/ pășind prin Bucureștii de odinioară/ într-un costum de epocă à la Humphrey Bogart/ cu fața de ascet sau de profet din marile Loje/ sau actor din filmele hollywoodiene,/ amant sau simplu observator.// Nici astăzi nu s-a schimbat nimic,/ doar el lipsește din peisaj.” („Peisaj neschimbat, fără Vasko Popa”). În aceeași manieră a cotidianului jurnalistic/ reclamelor tv sunt și piesele din ultimul volum antologat: „Freamăt”, „PrettyWoman”, „Vieți paralele”…
„Anarhistul” din pauza de ceai își radiografiază epigrafic propria-i existență, ajungând la concluzia unei predestinări mereu luptătoare și post mortem: „Iată-mă aici eu sunt/ nici făptură și nici sfânt.// Zac blestemat de picioare/ veșnic luptând cu necuratul/ alungat de soartă/ din propria-mi țară/ iubit și neiubit de semeni/ uneori prigonit ca o fiară.// Iată-mă aici eu sunt/ nici făptură și nici vânt.// Piatră vremelnică de hotar.” („Soarta”)
Poezia face loc acum unei dureri naționale, a acelei „țări în țăndări” evocată și de Ioan Baba. Este vorba de starea de război în care s-a aflat ex-Iugoslavia, când conflictele interetnice au dat în clocot și NATO a bombardat podurile de peste Dunăre: „Astăzi este sâmbătă/ douăzeci şi doi octombrie/ o mie nouă sute nouă zeci şi patru./ Vântul suflă din direcţia de sud-vest.// Am cumpărat două pâini/ să pot supravieţui/ până luni iar la începutul săptămânii/ trebuie să lupt să rămân în viaţă/ până sâmbătă./ La radio ogarii Naţiunilor Unite îmi ridică încet sentimentul naţional/ şi-mi comunică/ că sunt liber/ şi dispun de drepturi mari/ şi că războaiele în curs/ sunt un simplu răspuns la zeii tereştri/ care conduc lumea” etc. Fondul umanitarist al poetului, militantismul său de conștiință celebrează ideea de libertate și nu poate rămâne opac la noua ideologie opresoare vizând tradițiile, cultura și specificitatea identitară, amenințate de tăvălugul globalismului sau, mai grav, de ideile neomarxiste a ceea ce se pretinde a fi political correctness…
Cetățean european, călător prin multe țări și prezent nu de puține ori la manifestări culturale în România, Pavel Gătăianțu a fost, în volubilitatea lui manifestă, un om al dialogului, cu păreri netede, tranșante, atât despre trăirea în lagărul socialist cât și despre noua situare a omului din țările est-europene în epoca globalizării. Iată o secvență evocând larma mișcărilor de stradă din anii începutului de tranziție, vizând absurdul fantasmagoric al acelor vânzoleli: „Coloana sonoră cu tropot de cai,/zăngănit de săbii,/ ţipete stridente,/ forfotă/ capul lui Moţoc împodobit / cu pătrunjel tocat/ răsturnat pe un platou/ servit împreună/ cu sosul de zmeură/ la restaurantul Cadou” („Secolul XXI”).
Poetul refuză – în numele unui patriotism înrădăcinat în conștiința sa de român și cetățean european, – să fie „soldatul” orb al unei politici greșite, al unei țări intrată pe mâna politrucilor veroși și afaceriștilor de tot soiul. Este categoric, precum declarase și Ioan Baba, împotriva „Patri(h)oților” cu „chimir tricolor” care, ca niște farisei, duc mâna la piept când ascultă imnul național al „re-deșteptării” naționale: „Eu nu sunt soldatul patriei/ Care atunci când are nevoie/ Mă asmute ca pe un câine/ Sau aşteaptă să stau pe labe/ Şi să-i ling praful de pe stema ţării.// La noi boierii dorm de-o veşnicieşi/ De secole îi rugăm prin colinde/ să se trezească/ iar ceilalţi dorm în mahmureală/ şi îi invităm solemn prin imn/ să se deştepte/ ca apoi să-şi lege atent/ chimirul tricolor.// Noi nu ne mai putem salva de noi/ Şi atunci pe domnul în genunchi/ Îl rugăm să ne ocrotească.// Eu nu sunt soldatul niciunei patrii.” („Eu nu sunt soldatul patriei”).
În această ordine, a legatariatului său de conștiință scriitoricească, aducem în atenție și ultima piesă lirică antologată, o „Addenda la tot ce am scris până în prezent”, din care transpare limpede un mesaj de-a dreptul hiperbolic al apartenenței la un ethos identitar:
„Dacă aș putea aduna
în mantaua mea de ploaie
toată tristețea României
aș vindeca munții și izvoarele
mările și lanurile.”
Cam ceva ce amintește, mutatis mutandis, de mistuirea sufletească din „Odaîn metru antic” a lui Eminescu: „Focul meu nu pot a-l stinge cu toate/ Apele mării.” (Va urma)
ZENOVIE CÂRLUGEA