◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro28.03.2024

Tanti Adelina / Dinu Săraru

La începutul celor cincisprezece zboruri spre Israel, dacă stau să mă gândesc bine, la al şaselea cred, cineva din spatele scaunului meu cu o voce caldă de doamnă a spus: „Dumneavoastră aţi scris «Nişte ţărani»“?!

Însă trebuie să recunosc că nu m-a impresionat prea mult recunoaşterea dată fiind preocuparea mea în secunda aceea de legarea centurii de siguranţă, fiindcă piloţii avionului despre care ştiam că fuseseră militari adoptaseră o formulă de ridicare de la sol direct pe verticală – mi s-a părut mie -, încât m-am şi trezit ca şi când avionul s-ar fi lăsat cu mine cu tot pe spate, iar eu nu reuşeam să închei cataramele de metal ale centurii.

Aşa am cunoscut-o pe Tanti Adelina, personajul de azi al poveştii mele. Inutil să spun că la aşezarea în sfârşit a avionului pe orizontală, la 11.000 metri altitudine, chestionarul la care m-a supus Tanti Adelina a continuat nestingherit.

Tanti Adelina era o profesoară pensionară de limba şi literatura română din Sibiu, ardeleancă înfocată şi cum aveam să aflu, nepoată de Memorandist şi fiică datorită „naţionalismului“ său a unui sibian care trebuise să îndure o adevărată „carieră“ de deţinut politic în primii ani ai socialismului care cuprinsese şi România. Dar Tanti Adelina mai era şi soţia unui director inginer constructor al Porţilor de Fier I, strălucit, decorat şi de Gheorghiu-Dej şi de Iosif Broz Tito la finalizarea celebrei hidrocentrale de pe Dunăre.

Am făcut astfel călătoria în Israel împreună cu Tanti Adelina, şi ea ca şi mine turistă, beneficiară al uneia şi aceleaşi companii de voiaj. Aşa am rămas şi prieten şi aşa am şi ajuns la Sibiu invitat al Domniei Sale şi al soţului său, inginerul erou al Porţilor de Fier I, inginerul Sârbu, fireşte tot ardelean şi el tot la pensie, dar uitat de lumea care se bucura şi de lumina electrică „produsă“ de el, fără să-i mai acorde vreo atenţie anume, cum se întâmplă în cazul mai tuturor constructorilor socialismului şi mai ales cum se întâmplă cu fii lor de azi care uită să se mai gândească la părinţii lor care au construit blocurile în care stau ei sau metroul din Bucureşti cu care merg ei şi aşa mai departe.
Tanti Adelina a fost şi a rămas o profesoară de limba şi literatura română, sibiancă strălucită care a ştiut şi care ştie şi acum la 80 de ani să iubească limba şi literatura română şi care e mândră de tradiţia familiei ei Memorandiste şi care şi-a organizat la bătrâneţe viaţa ca o ardeleancă adevărată.

Ea ştie să facă în boxa ei de la subsolul blocului „nou“ în care locuieşte la Sibiu, ca toţi ardelenii, şi vin din strugurii cumpăraţi din piaţă şi ţuică ardelenească din prunele cumpărate din piaţa Sibiului şi murături şi conserve din legumele cumpărate de la ţăranii ardeleni din piaţa Sibiului şi să sărbătorească zilele sfinte ale calendarului creştin ortodox şi zilele sfinte ale istoriei naţionale şi, rămasă prin Voia Domnului singură la 80 de ani, îşi duce în plin oraş, ca toţi ardelenii, viaţa ei de româncă din Ardeal.

Nu pot să nu spun că ne spune şi ea ca şi alţi ardeleni, nouă celor din Vechiul Regat sudişti, pentru că sudul pentru ei înseamnă geografia care începe de la ieşirea din Sibiu spre Vâlcea, dar cu dragoste. De câte ori mă gândesc la Tanti Adelina îmi amintesc de stră-mătuşa mea Măriuţa, sora bunicului meu, Morărescu, de la Tilişca, din Mărginimea Sibiului, pe care am cunoscut-o când avea şi ea 80 de ani şi când m-a primit, bătând din palme fericită:

– „Tulai Doamne, tu eşti copilul Antonetei?!“ şi m-a poftit în casa ei care avea peste 250 ani vechime, de lemn şi acoperiş de şindrilă şi toată lăcuită pe dinafară ca şi când ar fi fost o vioară şi înăuntru cu camerele bune şi de zi, cu pereţii albi albaştri ca zidurile mănăstirilor olteneşti şi paturile şi scaunele şi mesele din lemn, ca şi când ar fi fost lemnul din care se fac viorile de culoarea castanei coapte, şi ordine în casa toată cu macate şi perine din puf de gâscă şi feţe de mese cusute cu râuri roşii ca sângele şi în tot o ordine drăcească, nemţească cum bine se ştie, şi în curte cu lemnele de iarnă tăiate cât cuprinsul sobei şi aşezate unele peste altele ca şi când ar fi fost trase la sfoară şi nu îndrăzneai să mişti ceva din locul pietrelor care mărgineau văruite aleea care ducea la cerdacul casei şi el ca din lemn de vioară.

– Tulai, Doamne! – am zis şi eu bătând din palme şi mirându-mă -, cum poţi trăi dumneata în atâta ordine ca şi când ar fi totul tras la sfoară şi un pai din grădină din iarbă nu îndrăzneşte să creasă mai înalt?!

– Păi, dacă aşa am trăit toată viaţa?!, aşa trăiesc şi acum la 80 de ani şi aşa a trăit şi bunicul tău, fratele meu Morărescu, de aici de la Tilişca şi bunica ta, Lodovica Pop, de la Bistriţa Năsăud.
Nu pot să nu recunosc că eram sudist. Tanti Adelina, căreia mă simt dator să-i spun din acest colţ de pagină „La mulţi ani!“, este şi ea o sibiancă a cărei viaţă se rotunjeşte ca o lecţie de civilizaţie şi de dragoste de ţară.
Mai avem noi timp azi să ne gândim ce înseamnă de fapt şi de drept Marea Unire de la 1918?!

Dinu Săraru

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *