Marele biolog englez Charles Darwin sublinia că omul provine de la maimuţă… Adeseori însă, îmi vine să cred invers: că ea, biata maimuţă, se trage de la om.
Şi explic de ce cred astfel: în evoluţia omenirii o parte din aceasta s-a dezis de Memorie, este şi Memoria o povară, şi ea a regresat continuu, iar din acele biete fiinţe au provenit maimuţele.
În loc să evolueze către noi, ele au involuat dinspre noi.
Firul Ariadnei din cele şase volume intitulate „Labirintul destinului” semnate de Mircea Snegur este Memoria. Ea îl însoţeşte pe autor permanent.
Destinul lui este destinul unei generaţii. Aceste cărţi ar putea avea un subtitlu: „De la fiu de ţăran – la preşedinte de stat”.
Copiii din generaţia lui s-au dus la şcoli desculţi. Şi flămânzi. Flămânzi de carte şi de cunoştinţe.
Desigur că Mircea Snegur, ca preşedinte, a avut şi calităţi, dar el a avut şi defecte.
Acestea din urmă au fost: Cumsecădenia, Cei şapte ani de acasă, Bunătatea, Corectitudinea, Ruşinea, Bunul-Simţ.
Aici el nu semăna deloc cu Elţin, cu Smirnov, cu Voronin…
Timpul preşedinţiei sale a însemnat o perioadă grea, atunci Federaţia Rusă ne declarase război. Cum a argumentat Ghennadi Selezniov, preşedintele Dumei de Stat a Federaţiei Ruse, cu fraza rostită în Parlamentul de la Chişinău, fiind aplaudat de unii deputaţi: „Dacă nu declanşam războiul, Republica Moldova se unea cu România”.
Războiul a urmărit să ne rupă o bucată de ţară, cea mai industrializată, cea mai suferindă.
Unii l-au vrut pe Snegur atunci cu automatul la gât, ca Dudaev, sau ca Gamsahurdia.
Şi poate că ar fi fost, dacă în iunie 1992 tancurile Armatei a 14-a, care trecuseră podul la Tighina, îşi îndeplineau misiunea clară de a ocupa instituţiile statului de la Chişinău.
Dar numai eroismul voluntarilor şi poliţiştilor noştri le-au oprit la Nistru.
Am mai multe amintiri legate de primul nostru preşedinte. În iarna anului 1990, delegaţia Republicii Moldova din Parlamentul URSS a părăsit Sala Congreselor, în semn de protest că Moscova stimula crearea republicilor separatiste Găgăuzia şi Transnistria.
Mircea Snegur s-a ridicat de lângă Gorbaciov şi a ieşit cu noi.
A mers cu capul sus prin toată sala, huiduit de elementele şovine din Parlamentul sovietic.
Şi atunci am avut un sentiment de mândrie pentru preşedintele meu. Pentru preşedintele nostru.
Cercetătorul american Charles King, care urmărea îndeaproape ce se întâmpla la Moscova, scrie: „Dacă urmăreşti ce se întâmplă în Sovietul Suprem, vezi că locul celor trei republici baltice şi al Moldovei nu e în URSS”.
În România auzeam pe atunci aprecieri deosebite la adresa lui Snegur.
I se rezervase în proiectul de Constituţie a României care se elabora atunci, în eventualitatea unor evoluţii ale relaţiilor noastre, funcţia onorabilă de vicepreşedinte al Ţării şi cea de senator pe viaţă.
Lucrurile au evoluat însă aşa cum au evoluat şi după anul 2000 fostul preşedinte, care a pus bazele independenţei, a fost învinuit şi el de către cei care luptaseră pentru menţinerea URSS că „subminează statalitatea moldovenească”.
În memoriile sale M. Snegur scrie despre „Literatura şi arta”: „…în perioada de renaştere naţională L.A. a fost stupul de bază în care s-au clădit fagurii dulcii noastre libertăţi” (v. 3, p. 550). Şi-n continuare: „Uneori puteam să mă supăr şi eu de metaforele maestrului Nicolae Dabija, însă, dacă nu mă opream doar la editorialul său şi citeam întreg ziarul, îmi trecea întristarea”.
Desigur, noi, cei din presă, atunci când ni se părea că greşeşte, l-am criticat.
Dar l-am susţinut fără rezerve pe preşedintele Mircea Snegur atunci când a afirmat: „Noi nu vom semna Tratatul unional de intrare în altă URSS”, „Războiul de la Nistru e un război dintre Federaţia Rusă şi Republica Moldova”, „Suntem neamuri cu cei de peste Prut”; „Numele corect al limbii noastre este limba română”.
Cea mai mare vâlvă a trezit publicarea în 1996 a unui interviu pe care M. Snegur i l-a acordat lui Adrian Păunescu. Citit azi, acel interviu este actual, şi e unul dintre cele mai bune interviuri ale lui Mircea Snegur. Acolo a vorbit preşedintele republicii noastre că la Slănic-Moldova el se află „Acasă”.
Cărţile de memorii ale lui Snegur sunt documente, cu ele trebuie să se înarmeze toţi istoricii care analizează acea perioadă. Mai ales acum, când, contând pe memoria proastă a concetăţeanului nostru, mulţi încearcă să rescrie istoria acelor zile cum le trece prin cap.
I-aş compara volumele de memorii cu cele ale lui Winston Churchill, pentru care politicianul englez s-a ales cu Premiul Nobel.
Premiul Nobel al lui Snegur e recunoştinţa concetăţenilor lui pentru aceste lecţii de istorie recentă.
Şi o constatare: n-am fost totdeauna încântat de cuvântările Domniei Sale, atunci când era preşedinte, din cauza consilierilor care-i scriau cuvântările. Descopăr însă că, de când a scăpat de consilieri, Mircea Snegur scrie foarte bine, vorbeşte foarte bine, gândeşte foarte bine.
Aşteptăm şi celelalte volume.
Nicolae DABIJA
19 decembrie 2013