Într-o interpretare pe măsura ciudăţeniei acestor impozite, se poate spune că, dintotdeauna omenirea a avut parte de conducători mari, cu minţi odihnite, care au elaborat reglementări trăsnite. Atunci când aceşti conducători au vrut să obţină bani din tot ceea ce era posibil, nu le-a fost teamă de ridicol, chiar dacă statul: 1) nu ajuta contribuabilul cu nimic, 2) nu cheltuia nimic pentru contribuabilul, 3) nu-i dădea nimic în schimb contribuabilului, nici direct, nici indirect, nici imediat, nici ulterior, 4) îl storcea la maximum pe contribuabil de venituri.
Cu toate că prostia şi hoţia au fost, şi rămân unele dintre fenomenele sociale de cea mai mare amploare din toate timpurile, întrebarea care s-a pus şi se pune este următoarea: de ce până în prezent conducătorii nu au pus impozite şi „pe prostie” şi „pe hoţie” (ca materii impozabile, ca obiecte ale impunerii), care ar fi adus venituri deosebit de mari bugetului de stat?. Probabil din teama acestora că, fiind deţinătorii unor foarte mari asemenea materii impozabile, s-ar fi împovărat şi s-ar împovăra singuri cu aceste impozite.
Cuprins.
Cele mai ciudate impozite şi taxe din istoria omenirii
- Cele mai ciudate impozite şi taxe aplicate în Anglia
1.1. Impozitul pe frică, numit şi „impozitul pe laşitate”, aplicat în Anglia, în anul 1210.
1.2. Impozitul pe cap de locuitor, numit şi „capitaţie”, aplicat în Anglia, în anul 1381.
1.3. Impozitul pe viaţă, în Anglia, aplicat în anul 1450.
1.4. Impozitul pe jocul de cărţi, aplicat în Anglia, în anul 1600.
1.5. Impozitul pe ferestre, aplicat în Anglia, în anul 1696.
1.6. Impozitul pe pălărie, aplicat în Anglia, în anul 1784.
1.7. Impozitul pe sare, impus de Anglia în India colonială, în anul 1835.
1.8. Impozitul pe câini, aplicat în Anglia, în anul 1880.
- Cele mai ciudate impozite şi taxe aplicate în Armenia
2.1. Impozitul pe praf
- Cele mai ciudate impozite şi taxe aplicate în Canada
3.1. Impozitul pe naţionalitate, aplicat în Canada, în anul 1885.
- Cele mai ciudate impozite şi taxe aplicate în China, Tibet
4.1. Impozitul pe ureche, aplicat în China, Tibet, în anul 1920.
- Cele mai ciudate impozite şi taxe aplicate în Egipt
5.1. Impozitul pe uleiul de gătit, aplicat în Egipt, înainte de Hristos.
5.2. Impozitul pe dansul din buric
- Cele mai ciudate impozite şi taxe aplicate în Guineea
6.1. Impozitul pentru pace
- Cele mai ciudate impozite şi taxe aplicate în Italia
7.1. Taxa pe folosirea latrinelor (closetelor) publice, aplicată în Italia, în anul 50.
7.2. Impozitul pe colectarea de urină, aplicat în Italia, în anul 50.
7.3. Impozitul pe umbră, aplicat în Italia, Veneţia, în anul 1993
- Cele mai ciudate impozite şi taxe aplicate în Noua Zeelandă
8.1. Impozitul pe gazele emise de vaci aplicat în Noua Zeelandă, în anul 2003.
- Cele mai ciudate impozite şi taxe aplicate în Rusia
9.1. Impozitul pe barbă, pe suflete şi pe veşminte, aplicat în Rusia, în anul 1697.
9.2. Impozitul pe îmbăiere
- Cele mai ciudate impozite şi taxe aplicate în Spania
10.1. Impozitul pe soare
- Cele mai ciudate impozite şi taxe aplicate în SUA
11.1. Impozitul pe substanţele neautorizate şi pe traficul ilegal de droguri din SUA
- Cele mai ciudate impozite şi taxe aplicate în Turcia medievală
12.1. Impozitul pe dinţi
*
Impozitele şi taxele au constituit dintotdeauna o mare preocupare, atât pentru conducătorii fiecărui imperiu şi stat (faraoni, regi, împăraţi, domnitori, preşedinţi, guvernanţi etc.), cât şi pentru cetăţeni, indiferent că aceştia sunt bogaţi sau săraci, persoane fizice sau juridice.
Aceasta ca urmare a faptului că domnitorii / guvernanţii au nevoie de venituri bugetare cât mai mari, care se pot obţine, în general, prin creşterea fiscalităţii (a impozitelor, a taxelor, a contribuţiilor bugetare etc.), în timp ce fiecare cetăţean are interesul reducerii oricăror dări care le afectează venitul şi averea.
Istoria fiscalităţii consemnează numeroase impozite şi taxe cu adevărat ridicole, ciudate, aberante, dintre care unele sunt prezentate în acest material.
Aplicarea acestor impozite (denumirea unora de „taxe” fiind improprie) demonstrează atât lăcomia, cât şi absurditatea în gândire a unora dintre cei mai mari conducători ai lumii.
Prin acest material se prezintă cele mai ciudate taxe şi impozite care au fost aplicate în istoria omenirii.
Desigur că istoria fiscală consemnează numeroase exemple de impozite ciudate, dintre care sunt și unele care, fie nu au acoperire în documente, fie au fost ciudate la vremea introducerii lor pentru prima dată, dar care acum au ajuns să fie ceva obişnuit în orice ţară civilizată.
Dintre impozitele care au fost ciudate la vremea introducerii lor (pentru prima dată), dar care, în ziua de azi, sunt ceva obişnuit în orice ţară modernă (fiind şi un semn de civilizaţie), exemplul cel mai edificator îl constituie „taxa pe folosirea WC-urilor publice”: aceasta a fost ciudată acum circa 2000 de ani când, s-a introdus pentru prima dată, dar acum este ceva obişnuit în orice ţară civilizată.
O precizare se impune şi în legătură cu distincţia care trebuie făcută între un impozit şi o taxă.
Elementul esenţial care face distincţia între un impozit şi o taxă îl constituie lipsa sau existenţa unui serviciu, a unei contraprestaţii, în schimbul obligaţiei bugetare plătite:
1) plata impozitului se face fără ca plătitorului (numit contribuabil) să i se ofere ceva în loc, direct, personal, imediat sau ulterior, fără a i se oferi ceva în loc;
2) plata taxei se face cu oferirea a ceva în loc, a unui serviciu, a unei contraprestaţii, pe cât posibil personal, direct, imediat şi de o valoare egală sau apropiată cu nivelul sumei plătite.
Spre exemplu, din punct de vedere al sensului şi al conţinutului, exprimarea corectă este de „impozit pe valoarea adăugată”, şi nu de „taxă pe valoarea adăugată”.
Este greşit a defini taxa prin impozit, precum „taxa pe valoarea adăugată este … un impozit indirect …”.
Pentru impozitele achitate nu se prestează din partea statului nici un serviciu personal, direct, imediat şi de o valoare egală sau apropiată cu suma achitată.
Pentru taxele achitate se prestează (sau ar trebui să se presteze) de către unităţile prestatoare, de stat sau private, un serviciu, pe cât posibil personal, direct, imediat şi de o valoare egală sau apropiată cu suma achitată.
- Cele mai ciudate impozite şi taxe aplicate în Anglia
1.1. Impozitul pe frică, numit şi „impozitul pe laşitate”, aplicat în anul 1210
Dintotdeauna oamenii raţionali, potenţiali combatanţi, au manifestat fireasca frică faţă de război, fapt pentru care cei mai mulţi ar fi făcut tot posibilul să scape de posibilul pericol de moarte cauzat de război.
Cum în Evul mediu (cca 500 e.n.– 1500 e.n.) nu erau cazuri în care o persoană să satisfacă serviciul militar fără să participe cel puţin la un război, numeroşi tineri făceau tot posibilul pentru a se sustrage de la serviciul militar, de teama de a nu muri pe câmpul de luptă.
Întrucât în timpul domniei regelui Henric I al Angliei (1100-1135) crescuse mult numărul tinerilor „fricoşi” de serviciul militar, care erau dispuşi să facă orice pentru a nu merge la război, autorităţile s-au gândit să fiscalizeze (impoziteze) această situaţi, instituind un „impozit pentru scutirea de armată”, prin plata căruia scutirea de armată devenea oficială.
Pentru a da o nuanţă dezonorantă celor care doreau să scape de serviciul militar, acest impozit a fost numit „impozitul pe frică”, şi chiar „impozitul pe laşitate” (deşi, considerăm noi, nicio persoană nu trebuia să fie considerată laşă pentru că doreşte să scape, prin plata un ui impozit, de pericolul morţii existent prin participarea în orice război).
Cu toate aceste ironii, „fricoşii”, „laşii” nu erau puţini, ceea ce l-a determinat pe regele Ioan Fără de Ţară (rege al Angliei din 6 aprilie 1199 până la moartea sa, în 19 octombrie 1216) să majoreze acest impozit cu 300%.
Legea impozitului pe frică a fost în vigoare timp de 300 de ani.
1.2. Impozitul pe cap de locuitor, numit şi „capitaţie”, aplicat în anul 1381
Capitaţia are sensul de „impozit pe cap de locuitor”
Două vestite impozite pe cap de locuitor au fost percepute în Anglia: unul în 1381 (în realitate al treilea dintr-o serie începută în 1377), şi unul în 1990.
- Impozitul din 1381 a fost descris la vremea sa drept „nemaiauzit până acum”.
Era greu de colectat şi a fost în mare parte eludat în locurile inaccesibile pentru perceptori, cum era Cornwall.
A dus la răscoale serioase, iar Savoy Palace (lângă actuala Trafalgar Square) a fost incendiat.
A fost abandonat din cauza rezistenţei populaţiei.
- Impozitul din 1990 (în Scoţia 1989) a fost şi el greu şi sâcâitor de colectat şi a fost în mare parte eludat în locuri pe care perceptorii le–au găsit greu accesibile, ca de exemplu în „inima Londrei”.
A dus la revolte serioase, iar clădiri din Trafalgar Square au căzut pradă focului.
A fost abandonat din cauza rezistenţei populaţiei.
Cu toate acestea, se pare că a adus un beneficiu neaşteptat conservatorilor, care 1–au introdus.
Dându–le votanţilor mai puţin bogaţi motive de a dispărea din registrul electoral, conservatorii au câştigat alegerile generale din 1992, la o diferenţă mai mare decât ar fi făcut–o altfel.
Capitaţia fiind un impozit stabilit în sumă fixă pe o persoană, indiferent de veniturile acesteia, generează următoarele efecte:
- 1. Înregistrarea celor mai mici cheltuieli cu stabilirea, constatarea, urmărirea şi încasarea.
Ca urmare, capitaţia nu conduce la situaţii de ineficienţă.
Înregistrând cele mai mici cheltuieli cu stabilirea şi încasarea sa, capitaţia este de departe cel mai eficient impozit.
Ca urmare, dacă s–ar avea în vedere numai considerentele de ordin economic (ale principiului eficienţei impozitelor), capitaţia s–ar situa pe primul loc din acest punct de vedere.
- 2. Capitaţia, având un preponderent caracter regresiv al cotelor de impozitare, conduce la cele mai mari inechităţi în impozitare în rândul contribuabililor.
Este uşor de înţeles că, în condiţiile în care un impozit este stabilit în sumă fixă pe o persoană, indiferent de veniturile acesteia, pe măsură ce veniturile cresc, aceeaşi sumă (fixă) de impozit, raportată la venituri din ce în ce mai mari, conduce la cote de impozit, în %, tot mai mici, adică la cote de impozit descrescătoare, regresive.
Cu cât discrepanţele sunt mai mari între veniturile membrilor societăţii, cu atât mai mare este gradul de inechitate în impozitarea bazată pe capitaţie.
Deci, din punct de vedere social şi politic, capitaţia este impozitul care nu este agreat, neregăsindu-se în programele electorale ale partidelor politice.
1.3. Impozitul pe viaţă, aplicat în anul 1450
Printre numeroasele paradoxuri fiscale se menţionează şi impozitul pe viaţă, introdus în Anglia Secolului XIV, prin care orice persoană aflată în viaţă era obligată la plata unei sume fixe (capitaţie), pentru faptul că trăieşte.
Impozitul se plătea chiar din momentul naşterii unui copil, iar legea făcea şi următoarea precizare „foarte importantă !”: persoanele decedate nu mai datorează impozit pe viaţă.
1.4. Impozitul pe jocul de cărţi, aplicat în anul 1600
Teoria economică susţine că impozitarea trebuie să se facă, în general, în baza unor autentice principii de echitate (dreptate) fiscală şi socială, precum: 1) în funcţie de puterea contributivă a fiecăruia, adică în funcţie de veniturile şi / sau de averea fiecăruia (veniturile şi averea exprimând puterea, capacitatea fiecăruia de a plăti impozite); 2) pentru reducerea, (şi chiar stoparea, dacă se poate) consumului: de produse „vicii”, de produse dăunătoare sănătăţii şi vieţii, precum drogurile, alcoolul, băuturile alcoolice, tutunul, ţigările, prostituţia, jocurile de noroc; de produse de lux.
De multe secole, jocul de cărţi este o activitate foarte populară, fiind practicată atât în scop distractiv, cât şi pe bani, în scopul obţinerii unor venituri.
În Anglia secolului XVI, jocul de cărţi era cea mai populară activitate după cină.
Regele James I (1566 – 1625) este cel care a introdus impozitul pe jocul de cărţi şi a dat o lege care obliga cetăţenii să folosească numai cărţi de joc care poarta ştampila regală.
Ştampila constata faptul că producătorul pachetului a plătit impozitul pe jocul de cărţi.
Impozitul pe jocul de cărţi s-a aplicat pană pe 4 august 1960.
1.5. Impozitul pe ferestre, aplicat în anul 1696
Pentru bogaţii regatului Angliei şi ai Scoţiei Secolelor XVII şi XVIII devenise un semn al bogăţiei să posede locuinţe cu cât mai multe ferestre.
Mărimea casei şi numărul ferestrelor era simbolul bogăţiei.
Impozitul pe ferestre, sau pe geamuri, a fost introdus în Anglia, în anul 1696, în timpul lui William al III-lea al Angliei (1650 –1702), cunoscut şi ca William Henric sau William de Orania.
Acest impozit a fost menţinut timp de 155 de ani, fiind desfiinţat abia la 24 iulie 1851 printr-o lege specială.
Impozitul pe ferestre a fost introdus iniţial ca un impozit pe ferestrele celor care se eschivau de la plata impozitului pe venituri.
Ulterior el s-a generalizat pentru toate ferestrele.
La introducerea acestui impozit s-a pornit de la considerentul că averea unei persoane este dată şi de mărimea casei, care este exprimată şi prin numărul ferestrelor (o casă cu cât are mai multe ferestre, cu atât este mai mare, iar proprietarul acesteia este mai bogat).
Impozitul cuprindea două părţi: un impozit fix, de bază, de doi şilingi pe casă, şi un impozit variabil, în funcţie de numărul de ferestre pe care îl avea clădirea.
În scopul reducerii „bazei impozabile” (adică a numărului de ferestre impozitate din dotarea casei) şi, pe cale de consecinţă, şi a poverii fiscale, mulţi proprietari de case, în special cei din clasa săracă, şi-au zidit ferestrele.
Consecinţele aplicării, timp de 155 de ani, a acestui impozit pot fi observate încă şi astăzi în Marea Britanie: multe dintre clădirile datând din această perioadă posedă spaţii pentru ferestre zidite cu cărămizi pentru a uşura povara acestui impozit.
1.6. Impozitul pe pălărie, aplicat în anul 1784
Pe teritoriul Marii Britanii, s-a aplicat, în perioada 1784-1811, „impozitul pentru dreptul de a purta pălărie”.
Impozitul pe pălării a fost introdus, în anul 1784, de William Pitt cel Tânăr (1759–1806), prim ministru al Marii Britanii în perioadele 1783-1801 şi 1804-1806, ca o formă de a obţine fonduri de la oameni, fără a recurge la majorarea impozitului pe venituri.
La introducerea acestui impozit s-a pornit de la adevărul că, în Marea Britanie, secole la rând, orice bărbat care se respecta se fălea cu pălăria pe care o purta pe cap, şi că bogăţia unei persoane se exprima şi prin numărul, frumuseţea, calitatea şi costul pălăriilor, cei bogaţi având mai multe pălării, iar săracii având doar una sau niciuna.
La un număr atât de mare de obiecte impozabile (unele persoane având zeci de pălării), era imposibil ca impozitul pe pălărie să nu aducă venituri. Şi a adus.
Impozitul pe pălării i-a forţat pe comercianţi să obţină licenţa şi prevedea un sistem de impozitare nivelat, depinzând de costul pălăriei.
O astfel de licenţă costa două lire în Londra şi 5 şilingi în restul ţării.
Atât vânzătorii care nu aveau licenţă, cât şi persoanele care purtau pălării nelicenţiate, primeau amenzi serioase.
Pedeapsa cu moartea se aplica infractorilor care încercau să falsifice ştampila de licenţă.
Dovada plăţii licenţei, de către producători şi comercianţii de pălării, şi a plăţii impozitului, de către purtătorii de pălării, s-a făcut, pe parcursul celor 27 de ani de aplicare a acestui impozit, în diferite feluri, respectiv: prin afişarea la vedere a ştampilei care atesta faptul că vânzătorul de pălării a plătit licenţa; cu timbre de impozit lipite în căptuşeală; prin eliberarea fiecărui contribuabil, la plata impozitului, a unui ecuson, care se fixa chiar pe pălărie.
Toate aceste reglementări făceau ca evaziunea fiscală să fie aproape imposibilă,
Cum pălăria era impozitată, şi nu purtătorul ei, este uşor de înţeles că o persoană plătea atâtea impozite câte pălării avea, fiecare pălărie având licenţa, ştampila şi/sau ecusonul său.
În condiţiile unei asemenea legi, mulţi modişti şi purtători de pălării au căutat soluţii, prin transformarea formei şi a mărimii pălăriilor, pentru a evite plata pe impozitului pe pălăria purtată, argumentând că ceea ce poartă ei nu ar fi o pălărie.
Forma aceasta de evaziune devenise atât de răspândită încât, după 20 de ani de aplicare, guvernul a modificat legea, în 1804, cu o definiţie a pălăriei.
1.7. Impozitul pe sare, impus de Anglia în India colonială, în anul 1835
Aşa după cum se ştie, nelipsita sare a constituit, şi va constitui cât va fi lumea, una dintre cele mai importante mărfuri din istorie.
Din punct de vedere fiscal, introducerea unui impozit este ideală când priveşte un produs cu un consum foarte mare, sigur, stabil, uşor de stabilit, de urmărit şi de încasat.
Prin faptul că sarea (clorura de sodiu) are un consum foarte mare (fiind folosită în dieta umană, în cea animală, în nenumăratele aplicaţii în ştiinţă, în religie şi în alte domenii), sigur şi stabil, a ajuns să fie una dintre cele mai impozitate mărfuri.
Dintre toate impozitele pe sare, probabil că cel mai cunoscut este cel impus de britanici în India colonială.
Impozitul pe sare nu era o noutate în India, dar în 1835 Compania Indiilor de Est a mărit considerabil acest impozit, Imperiul Britanic agravând situaţia până în 1858.
Hegemonia impozitului pe sare a atras atenţia mondială în martie 1930, când Mahatma Gandhi a condus marşul sării pe drumul spre Dandi.
Era primul act din cadrul campaniei Salt Satyagraha, un protest non-violent împotriva impozitelor britanice, ba mai mult, primul act de nesupunere civică organizată după declaraţia de independenţă a congresului naţional Indian.
Campania nu a avut un efect foarte puternic asupra impozitului pe sare, dar a sporit conştiinţa globală şi susţinerea luptei indiene împotriva controlului britanic.
1.8. Impozitul pe câini, aplicat în anul 1880
Bobtail, care este cea mai veche rasă de câini ciobănești de vânătoare, descinde în linie directă din renumiții câini ciobănești ai antichității și este cunoscut de peste o mie de ani pentru calitățile sale deosebite manifestate în conducerea și în supravegherea turmelor de oi. A fost o perioadă în care, în Anglia (patria fiscalităţii), s-a introdus impozit şi pe câinii de lux.
Oricât de impresionant era un câine, dacă nu avea şi o coadă mare şi frumoasă, nu era încadrat în categoria câinilor de lux.
Cum rasa de câine „Bobtail” avea toate caracteristicile unui câine de lux, acesta a fost inclus în categoria câinilor pentru care trebuia plătit impozit.
Datorită calităților sale deosebite manifestate în conducerea și în supravegherea turmelor de oi, cea mai mare parte a câinilor din rasa „Bobtail” era folosită de ciobani, fiecare cioban având mai mulţi asemenea câini.
Ciobanii constatând că, în cazul în care acest câine nu mai are coada, nu se mai încadrează în categoria de câine impozabil, au început să le taie coada pentru a scăpa de plata impozitelor pentru aceştia.
Perpetuându-se această practică s-a ajuns ca, după o anumită perioadă, acest câine să se nască fără coadă, caracteristică cu care se naşte şi în zilele noastre.
Nu se ştie care era numele acestui câine până când impozitarea sa a făcut să i se taie coada, să ajungă cu coada „un ciot”, dar după aceea, pornind de la această caracteristică a sa, i s-a dat numele de „cu coadă scurtă”, de „Bobtail” [de la„bob”(„scurt”) plus „tail” („coadă”), rezultând „Bobtail”, adică „cu coadă scurtă”].
Deci, numai din considerente de „evaziune fiscală legală” (de a scăpa de la plata impozitelor la umbra legii, fără a încălca legea), s-a ajuns ca unei rase câine de lux să i se taie coada, operaţiune care, după repetări la mai multe generaţii, a făcut ca această rasă de câine să se nască, pe cale naturală, fără coadă, caracteristică perpetuată până în zilele noastre, de la care i s-a dat şi numele de „rasa de câine Bobtail”. Altfel spus, actuala rasă de câine „Bobtail” a fost obţinută prin evaziune fiscală.
Ce nu face omul pentru a scăpa de povara impozitelor !?
- Cele mai ciudate impozite şi taxe aplicate în Armenia
2.1. Impozitul pe praf
„Impozitul pe praf” a fost introdus (recent) în Armenia pentru orice persoană care locuieşte într-o zonă rezidenţială, considerând că orice locuitor face praf în zona unde îşi duce traiul prin scuturatul covoarelor, prin evacuarea containerului aspiratorului, prin a da cu mătura etc. Impozitul este de numai 5 cenţi pe metrul pătrat.
- Cele mai ciudate impozite şi taxe aplicate în Canada
3.1. Impozitul pe naţionalitate, aplicat în anul 1885
Canada a început să îi impoziteze pe imigranţii chinezi în 1885 şi nu s-a oprit pană în 1923.
Acest impozit a fost abrogat nu pentru că şi-ar fi schimbat canadienii mentalitatea, ci pentru că la acea data Actul Chinez de Imigrare a făcut prohibită pentru chinezi intrarea pe teritoriul Canadei.
- Cele mai ciudate impozite şi taxe aplicate în China, Tibet
4.1. Impozitul pe ureche, aplicat în anul 1920
Această ciudată formă de „capitaţie”, de „impozit pe cap de om, dar stabilită pe fiecare ureche”, a fost introdus în Tibet, în anul 1920, dar se pare că originile lui sânt mult mai vechi, fiind răspândit în mai toată China.
Pentru fiecare din urechile sale, omul trebuia să plătească „impozitul pe ureche”, de un liang de argint, în schimbul căruia primea un cercel cu care făcea dovada achitării acestuia.
Consecvenţi principiului conform căruia „obiectul netaxat se confiscă”, urechea neimpozitată era tăiată.
Mai precis, pedeapsa pentru evazionişti era de tăiere a urechilor neimpozitate.
Dintotdeauna în China măsurile au fost radicale pentru încălcarea legii.
Cum impozitele pe părţile anatomice nu poate da greş, sugerăm parlamentarilor şi guvernanţilor noştri să introducă şi în România „impozitul pe ureche, pe nas, pe ochi, pe obrazul subţire (cel grosolan să rămână neimpozitat), pe obraji, pe bărbie, pe frunte”, dovada plăţii fiecăruia din aceste impozite urmând a se face prin purtarea câte unui cercel pe fiecare din aceste părţi anatomice impozabile.
Atunci să vezi „frumuseţe prin impozitare”.
5. Cele mai ciudate impozite şi taxe aplicate în Egipt
5.1. Impozitul pe uleiul de gătit, aplicat înainte de Hristos
Pentru a finanţa unele dintre cele mai mari, mai orgolioase, mai grandioase proiecte din toate timpurile, faraonii egipteni au introdus, înainte de Hristos, multe impozite şi taxe, numeroase dintre ele fiind impuse pe produse.
Unul dintre cele mai bizare şi injuste impozite se referă la „impozitul pe uleiul de gătit”.
Într-un sistem total lipsit de scrupule, cetăţenii erau obligaţi să cumpere uleiul de la reprezentanţii faraonului ! ?, fiind interzisă atât refolosirea acestuia, cât şi aruncarea celui uzat. Prin urmare, reprezentanţii faraonului controlau fiecare gospodărie: pentru a constata că s-a folosit cantitatea cumpărată; pentru a confisca proviziile mai vechi; pentru a forţa cumpărarea de ulei proaspăt.
Curat murdară treabă, ar spune Caragiale.
5.2. Impozitul pe dansul din buric
„Impozitul pe dansul din buric” se aplică, de secole, în exotica ţară Egipt.
Dansatoarele care execută în public dansuri din buric sunt obligate să plătească lunar „impozitul pe dansul din buric”, pentru a primi permisul de liberă practică.
Fiind aplicat de secole, este greu de stabilit cu exactitate data de când se aplică acest impozit.
Aplicarea acestui impozit a fost întreruptă în secolul al XIX-lea, când dansul din buric a fost interzis cu totul, din motive religioase.
După anularea acestui impozit, nu după mult timp s-a constatat că beneficiile obţinute de stat din profesia liberală a dansului din buric (prin obţinerea unor venituri deosebit de mari, prin reducerea şomajului, prin creşterea turismului etc.) erau mult mai mari decât motivele religioase (considerate tot mai mult depăşite în zilele noastre).
Ca urmare, s-a reluat, destul de repede, aplicarea acestui impozit, care aduce (numai) bugetului de stat circa 400 milioane de dolari anual, fiind considerat al cincilea ca mărime, dintre impozitele aplicate pentru profesii liberale.
- Cele mai ciudate impozite şi taxe aplicate în Guineea
6.1. Impozitul pentru pace
Prin caracteristicile sale, „Impozitul pentru pace” este chiar un impozit ciudat.
El se aplică în Republica Guineea şi are ca scop finanţarea măsurilor necesare pentru menţinerea păcii în ţară, cu toate ca Guineea nu desfăşoară niciun fel de operaţiuni militare cu nimeni.
Republica Guineea (care se poate traduce drept „țara negrilor”) este un stat situat în Africa de Vest. Are granițe cu Guineea-Bissau și Senegal la nord, Mali la nord și nord-est, Coasta de Fildeș la sud-est, Liberia la sud, și Sierra Leone la vest. În Guineea trăiesc 24 de grupuri etnice, dintre care cele mai importante sunt Fula, Mandinka și Susu.
Absurditatea aplicării acestui impozit rezultă din faptul că Republica Guineea: 1) este una dintre cele mai sărace ţări din lume, 2) impozitul se aplică tuturor locuitorilor, 3) iar are valoarea sa este de 17 euro pe an.
Pentru un locuitor al Guineei, 17 euro este o sumă imensă, dacă ţinem seama de faptul ca un kilogram de cafea este 50 de cenţi şi marea majoritate a populaţiei nu-şi poate permite să bea cafea.
- Cele mai ciudate impozite şi taxe aplicate în Italia
7.1. Taxa pe folosirea latrinelor (closetelor) publice, aplicată în anul 50
În timpul domniei lui Nero s-au făcut mari cheltuieli şi visteria imperiului era goală.
Împăratul roman Vespasian Titus Flavius (9-79 d.H), imediat după ajungerea la putere, a luat, printre altele, şi măsura de a se construi la Roma latrine (closete) publice, pentru ca locuitorii să nu-şi mai facă nevoile direct în natură.
Din cauză că Vespasian (a) preluase visteria imperiului goală de la Nero, şi (b) unele voci considerau inutile cheltuielile cu realizarea de latrine publice, împăratul s-a considerat obligat să pună taxe şi să adune bani chiar şi „din orice”, fapt pentru care a hotărât să stabilească, pentru prima oară în lume, şi o „taxă pe folosirea latrinelor (closetelor) publice”, reuşind astfel un triplu scop: (1) să igienizeze locurile publice; (2) să recupereze cheltuielile efectuate cu construirea de latrine (closete) publice, şi (3) să sporească veniturile bugetare.
Dar vocile au murmurat, din nou, socotind inadmisibilă taxarea nevoilor omeneşti.
Titus, fiul împăratului, s-a dus la tatăl său şi i-a spus că poporul râde şi cârcoteşte…
Vespasian i-a cerut fiului său o monedă încasată din folosirea WC-urilor.
După ce acesta i-a adus moneda, i-a puso sub nas, şi l-a întrebat:
“Miroase?”. “Nu” a răspuns fiul.
Atunci Vespasian a lansat o sintagmă rămasă celebră peste veacuri: „pecunia non olet”, adică, tradus în româneşte, „banii nu au miros”, sau, mai direct, „banii nu put”, pentru a arata că banii nu sunt „murdăriţi” de originea lor, de provenienţa lor.
Contestatarii au trebuit să tacă.
Ulterior s-a constatat că prin „taxarea nevoilor omeneşti”, se obţin 4 efecte benefice:
1) igienizarea locurilor publice, locuitorii ajungând să nu-şi mai facă nevoile direct în natură;
2) recuperarea cheltuielilor efectuate cu construirea de latrine (closete) publice, şi
3) construirea de latrine (closete) publice cu prioritate în centrul marilor orașe ale lumii, şi în centrul capitalelor de state, nivelul de realizare şi de întreţinere al acestora exprimând gradul de civilizaţie din localităţile respective.
4) sporirea veniturilor bugetare.
Cu timpul, WC-urile publice au devenit un simbol al civilizaţie urbane, răspândindu-se în toată Europa şi în întreaga lume, sub imperialul nume de „vespasiana” ”, cu sensul de „taxă pentru folosirea closetelor/toaletelor publice”.
Taxa de acces la WC-urile publice se practică astăzi în toată lumea, fără ca cineva să mai considere că aceasta reprezintă o taxă ciudată sau ridicolă.
În schimb, sintagma „banii nu au miros” nu numai că a rămas celebră peste veacuri, dar a devenit cu timpul o mentalitate, un mod de viaţă, în special pentru cei puşi pe îmbogăţire din orice şi pe orice cale.
Este posibil ca şi poetul roman Juvenal, 60-140 e.n., să se fi inspirat din „vespasiana” atunci când în Satirae, 14, 204 a înscris maxima ”Lucri bonus ex re qualibet”, , adică, în română “E plăcut mirosul câştigului de oriunde ar veni”.
7.2. Impozitul pe colectarea de urină, aplicat în anul 50
După ce la Roma se construiau tot mai multe latrine (closete) publice, ca urmare a introducerii „taxei pe folosirea latrinelor (closetelor) publice”, de către împăratul roman Vespasian Titus Flavius (9-79 d.H), autorităţile şi-au pus şi următoarea problemă: ce se face cu urina rezultată din folosirea latrinelor (closetelor) publice?
Nu cumva aceasta este aruncată oricând şi oriunde?!, caz în care se puteau polua spaţiile publice şi/sau private.
Rezolvarea acestei probleme necesita alte reglementări şi efectuarea unor cheltuieli bugetare (din partea statului).
Ulterior s-a constatat că urina rezultată din folosirea latrinelor (closetelor) publice, având un conţinut bogat în amoniac, constituia o importantă materie primă pentru curăţătorii şi tăbăcării, ajungând să fie cumpărată pe bani buni.
Pentru autorităţi, elementele problemei s-au schimbat radical în condiţiile în care acestea au constatat că urina rezultată din folosirea closetelor publice nu numai că nu se arunca, dar aceasta se vinde pe bani buni.
Ca urmare, nu numai că statul nu trebuie să mai efectueze cheltuieli cu împrăştierea corespunzătoare a acesteia, dar puteau obţine ceva venituri prin impozitarea sa.
Tot împăratul roman Vespasian Titus Flavius (9-79 d.H) a fost cel care a dispus introducerea şi a „impozitului pe colectarea de urină”, colectare care se făcea (cu mult zel) pentru a fi vândută, pe bani buni, curăţătoriilor şi tăbăcăriilor, care o foloseau pentru conţinutul său bogat în amoniac.
7.3. Impozitul pe umbră, aplicat în, Veneţia, în anul 1993.
Acest impozit a fost stabilită de municipalitatea din Veneţia (Italia) în anul 1993.
Toţi proprietarii de localuri sau alte imobile, prevăzute cu copertine, umbrele, umbrare sau orice amenajare care face umbră au fost obligaţi la plata unui impozit, în sumă fixă pe umbra lăsată de acestea (un fel de „capitaţie pe obiect”, spre deosebire de „capitaţia pură” care este un impozit „pe cap de om”).
Cum în Veneţia marea majoritate a magazinelor, cafenelelor, barurilor, restaurantelor etc. au copertine în faţa lor, este uşor de înţeles că acestea plătesc impozitul pentru orice amenajare care face umbră, numit ironic „impozitul pe umbră”.
- Cele mai ciudate impozite şi taxe aplicate în Noua Zeelandă
8.1. Impozitul pe gazele emise de vaci, sau impozitul pe flatulenţă[1], aplicat în anul 2003
Protocolul de la Kyoto, negociat în decembrie 1997 de către 160 de ţări, este un acord internaţional care prevede, pentru ţările industrializate, o reducere a emisiilor poluante.
Noua Zeelandă, recunoscută ca mare producătoare de lapte şi carne de vită, pornind de la faptul real că gazul metan, eliminat de animalele de fermă, reprezintă circa 50% din emisiile de gaze de seră, a iniţiat, în anul 2003, un proiect de lege prin care proprietarii de vaci erau supuşi unui „impozit special antipoluant”, un „impozit pe gazul metan eliminat de animalele de fermă”, adică un „impozitul pe flatulenţă”.
Proiectul de lege pretindea că măsura se impune în conformitate cu Protocolul de la Kyoto. In timpul dezbaterilor însă a intervenit protestul zootehniştilor, care au avut succes, proiectul fiind respins şi jenanta lege n-a mai apărut.
Chiar dacă „impozitul pe flatulenţă” este amuzant, după unii jenant, în aproape toate ţările civilizate au fost perioade în care s-a pus problema ca, prin lege, să se prevadă o amendă „producătorilor de flatulenţă în locurile publice ”.
O asemenea lege nu s-a dat, în nicio ţară, din cauza greutăţilor practice în identificarea „producătorului” şi în stabilirea probelor materiale care să stea la baza aplicării amenzii, probe materiale care să poată fi prezentate şi în justiţie (şi admise de aceasta pe bază de … convingere intimă) în cazul contestării amenzii.
- Cele mai ciudate impozite şi taxe aplicate în Rusia
9.1. Impozitul pe barbă, pe suflete şi pe veşminte, aplicat în anul 1697
Petru cel Mare, ţarul Rusiei între 1682 şi 1725, împreună cu Marea Ambasadă a Rusiei, alcătuită din 250 de persoane, întreprinde o călătorie de 18 luni, începând cu 10 martie 1697, la Amsterdam, Berlin, Viena, Roma, Copenhaga, Veneţia, Londra.
Franţa este ocolită din cauză că Ludovic al XIV-lea îi sprijinea pe turci, care se războiau şi cu Rusia.
Întors acasă din această lungă călătorie, plină de învăţăminte, întreprinde numeroase măsuri radicale pentru a europeniza societatea rusă, printre care a dat şi un ucaz prin care interzice tuturor bărbaţilor, în afară de slujitorii Bisericii, să-şi lase barbă (cu care se făleau nu numai aristocraţii, dar şi mujicii).
Măsura nefiind acceptată de cler, ţarul a trebuit să renunţe la interzicerea bărbii, înlocuind-o cu „impozitul pe barbă”.
Printre alte impozite ciudate (duse câteodată pe culmile absurdului), introduse de Petru cel Mare, sunt de menţionat şi cele pe consumul de apă, pe stupi, pe suflete şi pe veşminte.
Se spune că impozitul pe barbă a fost introdus, în 1535, şi de Regele Henry VIII al Angliei, cu toate că şi el era un bărbos.
În Anglia, impozitul pe barbă varia în funcţie de statutul social al purtătorului.
Fiica sa, Elizabeta I, a relaxat sistemul fiscal al impozitului pe barbă în sensul că acesta se plătea numai de către cei care purtau o barbă care avea o „vârstă” de cel puţin două săptămâni, adică dacă barba începea să devină prea mare. Istoria nu consemnează cum se stabilea, la o barbă, „vârsta de cel puţin două săptămâni”.
Impozitul pe suflete, introdus de Petru cel Mare, a fost de fapt o capitaţie, dar într-o formă destul de complicată.
Petru cel Mare a creat chiar şi un comitet, care avea un singur rol, acela de a elabora impozite şi taxe.
Unele impozite, pe lângă caracterul fiscal pe care îl avea, făcea parte din programul de reforme sociale ale ţarului şi erau menite să-i determine pe ruşii să renunţe la obiceiurile arhaice şi să se racordeze la standardele europene.
După ce s-a războit cu bărbile, Petru cel Mare începe bătălia pentru aplicarea impozitului pe veşminte.
Dacă Rusia vrea să meargă repede înainte, trebuia să procedeze la schimbări radicale, printre care şi în ceea ce priveşte obiceiurile şi îmbrăcămintea.
Un al doilea ucaz, dat la 4 ianuarie 1700, a hotărât ca boierii, oamenii de la curte şi funcţionarii să se conformeze unor standarde în îmbrăcăminte.
Cei care nu se supuneau ucazului plăteau amendă.
9.2. Impozitul pe îmbăiere
Ţarul Rusiei Petru cel Mare a introdus în anul 1704 un impozit pe îmbăiere, aplicabil oricui avea în casă o încăpere de îmbăiat sau se îmbăia în apele lacurilor şi ale râurilor.
Valoarea impozitului era stabilită în funcţie de rangul contribuabilului: marii negustori plăteau 3 ruble, comercianţii obişnuiţi o rublă, iar ţăranii 15 copeici.
Înaltul ucaz menţiona că plata impozitului era obligatorie, chiar dacă nu te îmbăiai.
- Cele mai ciudate impozite şi taxe aplicate în Spania
10.1. Impozitul pe soare
„Impozitul pe soare” este aplicat şi astăzi în Spania, în unele dintre staţiunile din Insulele Baleare. Insulele Baleare, care au o suprafață de 4.992 km², și circa 1,1 milioane de locuitori, sunt un arhipelag în vestul Mării Mediterane, formând o comunitate autonomă din Spania, cu capitala Palma de Mallorca. Principalele insule sunt Mallorca, Menorca (Minorca), Ibiza (Eivissa), Formentera și o insulă mai mică, numită Cabrera, toate destinații turistice populare.
Turiştii care beneficiază (prin bronzare), de razele provenite „dintr-un loc special din soare”, care ajung „numai pe aceste insule”, trebuie să plătească (numai) pentru aceste „raze paranormale” un impozit de un euro pe zi.
Impozitul perceput pentru un turist este mic, dar dacă ţinem cont de „rulajul” anual, de circa 10 – 12 milioane de turişti străini, rezultă că încasări (anuale) „aduse de soare”, fără nici o cheltuială, sunt destul de mari.
- Cele mai ciudate impozite şi taxe aplicate în Turcia medievală
11.1. Impozitul pe dinţi
„Impozitul pe dinţi” a fost introdus în Turcia medievală, pentru care orice venit (dintr-o dare, dintr-o taxă) era binevenit la visteria ţării şi chiar la buzunarele înalţilor demnitari, pentru că pe atunci corupţia era un merit, nu un viciu.
Demnitarii turci au socotit că cetăţenii cu dinţi buni îşi pot permite să mănânce mai mult decât ceilalţi, îndeosebi carne şi dulciuri, consumând din alimentele obşti.
Ca urmare, populaţia cu dantura perfectă era supusă unui „impozit special”, adică „impozitului pe dinţi”. Cei cu un anumit număr de dinţi și / sau de măsele lipsă erau scutiţi. Pentru a scapi de „impozitul pe dinţi” unii dintre cetăţeni oropsiţi, care nu aveau ce mânca, adică cei care și aşa nu aveau ce face cu dinţii buni, era dispuşi să-şi scotă numărul de dinţi și / sau de masele „necesare” pentru a se încadra în „baremul neimpozabil”.
- Cele mai ciudate impozite şi taxe aplicate în SUA
12.1. Impozitul pe substanţele neautorizate şi pe traficul ilegal de droguri,
aplicat în Carolina de Nord, în anul 2005
Acest impozit este cu adevărat dintre cele mai stupide, fapt pentru care îşi merită locul în lista „celor mai absurde impozite din istorie”, fie şi numai pentru şansa infimă ca el să fi fost achitat vreodată de vreun traficul ilegal de droguri.
Caracterul aberant al „impozitului pe comercializarea şi consumul de substanţe neautorizate”, sau, mai concret, al „impozitului pe venituri realizate din traficul ilegal de droguri” rezultă fie şi numai din faptul că se impozitează veniturile obţinute din desfăşurarea unor activităţi ilegale, adică „se impozitează ceea ce este interzi”.
Dar cum omenirea a avut parte, dintotdeauna, de „conducători mari, cu minţi odihnite, care au elaborat legi trăsnite”, istoria consemnează şi asemenea impozite.
De când Carolina de Nord (unul din cele 50 de state ale Statelor Unite ale Americii) a iniţiat schema de taxare din anul 2005, multe state americane impozitează folosirea drogurilor ilegale. Deseori denumită „Crack Tax”, acest program bizar îi obligă pe „dealerii infractori cinstiţi” şi pe „cinstiţii consumatorii de droguri ilegale” să cumpere anonim timbre de taxare pentru tot felul de substanţe ilegale, de la cocaină şi heroină până la marijuana şi băuturi alcoolice de contrabandă.
Timbrele satisfac, numai teoretic, doar legislaţia fiscală, deşi posesia şi consumul de droguri rămâne tot ilegală. Conform acestor reglementări, posesia de droguri fără timbre fiscale poate conduce la amenzi fiscale substanţiale. Previzibil, doar câţiva dealeri şi consumatori anonimi ar putea să cumpere, în avans, timbre.
Prin urmare, veniturile generate de aceste impozite sunt majoritatea obţinute prin amenzile pentru evaziune fiscală, urmate de aresturi care adesea se finalizează cu confiscare de proprietăţi. Criticii au clasificat această impozitare ca fiind lipsită de transparenţă pentru că violează drepturile comercianţilor la un proces corect şi la protecţie împotriva incriminării.
În consecinţă, în unele state acest impozit a fost abolit din cauza neconstituţionalităţii sale şi a caracterului său aberant (respectiv de a prevedea impozitarea veniturilor obţinute din desfăşurarea unor activităţi ilegale).
În unele pagini pe internet se afirmă chiar că Instrucţiunile IRS pentru taxarea veniturilor prevăd că „Veniturile ilegale, precum banii obţinuţi din traficul ilegal de droguri, trebuie incluse in Formularul de venit 1040, la alineatul 21”.
Eu nu am putut constata realitatea existenţei acestor reglementări, dar dacă acestea există în realitate putem trage concluzia că prevederi legale paradoxale există şi SUA, stat pe care, de cele mai multe ori, îl luăm ca model şi de fiscalitate.
Anglia este „patria celor mai ciudate impozite şi taxe din istorie”.
conf. Univ. Dr. N. Grigorie Lăcrița
Foto: pixabay.com
[1] Flatulénţă: evacuarea frecventă, abundentă şi necontrolată a gazelor din intestine. (DEX).