S-au împlinit anul acesta 150 de ani de la trecerea la cele veşnice a ierarhului cărturar Dionisie Romano.
Răsărit ca un astru pe meleagurile transilvănene, acesta ocupă un loc aparte în galeria marilor personalităţi ale culturii naţionale. Iubit şi apreciat de majoritatea contemporanilor, ca părinte al ziaristicii bisericeşti, considerat omul înnoirilor, ctitor de şcoală românească, întemeietor al Bibliotecii Academiei Române, patriot înflăcărat, tipograf consacrat, militant pentru Unirea Principatelor Române, prezentul articol, ne revelează obiectiv viaţa sa, aşa cum a fost.Dionisie Romano a văzut lumina zilei în Săliştea Sibiului, la 29 iulie 1806, având ca părinţi pe Dumitru şi Marina Roman, primind din botez numele de Dimitrie. A rămas orfan de tată, pe când avea 14 ani. După căsătoria surorii sale, Stanca, în 1820, mama şi-a îndreptat fiul către Mănăstirea Neamţ, ea retrăgându-se la Mănăstirea Agapia, unde avea să ajungă călugăriţă. În această vestită vatră monahală a Neamţului, Dimitrie a rămas ca „ajutor la toate treburile”, timp de 3 ani, a lecturat din bogata bibliotecă a mănăstirii, ajungând, să-şi însuşească, o serie de cunoştinţe superioare vârstei lui şi mediului în care trăia, iar la vârsta de 17 ani a îmbrăcat haina monahală, primind numele de Dionisie. Temperamentul său vesel şi glumeţ îl făcu plăcut în faţa fraţilor şi călugărilor din mănăstire.
Dorinţa şi setea de a se lumina şi a dobândi noi cunoştinţe, la Şcoala românească de la „Sf. Sava” din Bucureşti, îl determină pe monahul Dionisie să plece din mănăstire, fără binecuvântare, şi să înfrunte, cu stoicism rigorile şi greutăţile drumului, făcut mai mult pe jos, prin localităţi în care făcea ravagii, epidemia ciumei.
Pentru a se putea întreţine, avea să lucreze ca zeţar (muncitor tipograf, care culegea manual literele), la tipografia de la Cișmeaua Mavrogheni, ce a fost cumpărată ulterior de Ion Heliade–Rădulescu, unde va continua să lucreze la „Curierul Românesc”.
Cei care l-au ajutat mult, în formarea lui intelectuală, devenind un desăvârşit autodidact au fost, pe de o parte, episcopul Ilarion al Argeşului, fostul sfetnic al lui Tudor Vladimirescu, care l-a hirotonit pe Dionisie ierodiacon şi i-a dat posibilitatea să înveţe limbile franceză şi greacă, iar pe de altă parte, arhimandritul şi profesorul de filosofie, Eufrosin Poteca, protectorul său şi propagatorul ideilor revoluţionare, cărora le-a purtat o mare recunoştinţă de-a lungul vieţii.
În 1831 urmează un curs de trei luni pentru pregătirea primilor învăţători publici, la Şcoala naţională de la „Sf. Sava”, unde a obţinut calificativul „desăvârşit” şi un atestat, semnat de profesorii examinatori, ce-l făcea apt de a conduce o şcoală de judeţ.
Pentru început, monahul Dionisie Romano avea să fie repartizat în oraşul Buzău, unde va funcţiona ca învăţător, cu titulatura de „profesor naţional” (1832–1843), unde s-a remarcat mai apoi, printr-o activitate multiplă, bogată şi diversificată: a înființat prima școală publică, din Buzău, devenind şi primul director al ei; a tipărit manuale didactice, a devenit inspector şcolar, coordonând şcolile săteşti din jud. Buzău, desfăşurând timp de 11 ani, o muncă de pionierat, dorind ca elevii să aibă condiţii materiale prielnice, pentru a învăţa carte, „activitate în care şi-a topit întreaga fiinţă”, pentru luminarea tinerilor (Epifanie, Episcopul Buzăului și Vrancei. Episcopul Dionisie Romano, promotor al culturii și al emancipării neamului. Buzău: Ed. Episcopiei Buzăului și Vrancei, 2006, p. 18).
Exasperat de indiferenţa autorităţilor locale faţă de clădirea unde elevii învăţau, Dionisie Romano s-a adresat acestora printr-o adresă, cu caracter ultimativ, în care evidenţia următoarele: „Dragostea către neamul meu și plăcerea de a lucra spre luminarea nevinovatei tinerimi, acestea m-au îndemnat să fac întrebare cinstitului magistrat, că ce chibzuire și punere la cale s-au făcut pentru școală, pentru viitor, căci dacă până la 15 august viitor, nu se va face nici o punere la cale, voi înștiința pe cinstita Eforie, spre a mă muta la alt județ, unde orășenii, prețuind învățătura, au case gata de mai multă vreme” (Pr. Ioan Ionescu. Centenarul Școalelor din orașul Buzău. În: Îngerul, nr. 4–5, 1937, p. 232).
Cel care l-a ajutat să iasă din acest impas şi de asemenea, să ridice un cămin pentru învăţătorii din judeţ, primul de acest fel din Ţara Românească, a fost episcopul Chesarie al Buzăului.
Elevii săi aparţineau tuturor categoriilor sociale, ce proveneau din familiile boiereşti, dar şi din cele sărmane. La sfârșitul fiecărui an școlar, Dionisie Romano nu se prea putea bucura de vacanță, ci se recrea pregătind anul următor, reparând sobele și băncile, punând geamuri noi sau văruind (Răzvan Ionescu. Un episcop uitat și cărțile lui – Dionisie Romano (1806–1873). Braşov: Kron-Art, 2007, p. 29).
În categoria școlilor model, pe care le-a deschis la Buzău s-au numărat şi cele pentru fete. Purtând de grijă și celor rămase fără părinți, a organizat primele orfelinate din județ.
El încuraja o permanentă colaborare între profesori și părinți, pe tot parcursul școlii, aşa cum rezultă dintr-o cuvântare ținută la sfârșitul unui an școlar: „Ca să-și poată dobândi școlile scopul lor, nu este destul a se trimite de către părinți copiii la școală, numai ca să scape de dânșii, ci trebuie a se încuraja cu orice chip la învățătură” (Epifanie, Episcopul Buzăului și Vrancei. Op. cit., p. 20).
În calitate de inspector al cadrelor didactice, s-a străduit să insufle acestora, metode şi mijloace moderne, opunându-se metodelor violente, ce erau în vogă la vremea respectivă. Într-un raport adresat Eforiei, informa că inspectând la un moment dat școala de la Biserica „Sfântul Nicolae” din oraș, a găsit un dascăl „care învață copiii fără să se conformeze regulilor celorlalte școli, bătându-i cu biciul. Acest procedeu nu este cuviincios și potrivit metodei de acum” (Arh. St. Min. instr., dos. 3391/1840, f. 122). Tot lui i se datorează și introducerea în școală a carnetului de corespondență, un precursor al carnetului de note.
În perioada anilor 1839–1840, avea să tipărească foaia „Vestitorul bisericesc”, prima gazetă bisericească din țară, dobândindu-și justificat numele de părinte al ziaristicii noastre bisericești.
Mare iubitor de carte a înființat prima bibliotecă școlară din Buzău, cu profil de bibliotecă publică (în 1840), care ilustra preocupările sale intelectuale, în inventarul ei figurând „Iliada”, opere de Voltaire sau Lord Byron (Pr. Gabriel Cocora. Episcopia Buzăului, o vatră de spiritualitate și simțire românească. Buzău: Ed. Episcopiei, 1986, p. 165).
Multiplele preocupări şi realizări ale lui Dionisie Romano în sfera educaţională şi nu numai, l-au determinat pe Nifon, mitropolitul Ţării Româneşti, să-l numească director şi profesor la Seminarul Central din Bucureşti (1843–1848).
Înainte de plecarea sa din Buzău spunea: „Deși, cu părere de rău, las această slujbă în care aveam un câmp deschis, spre a lucra spre folosul tinerimii, mă mângâi însă cu un alt așezământ asemenea folositor obștii, ce mi se înfățișează, unde mă voi sili a lucra potrivit chemării ce mi se face, pe cât mărginitele puteri mă vor ierta” (Epifanie, Episcopul Buzăului și Vrancei. Op. cit., p. 24).
La propunerea lui Dionisie Romano, înaltul ierarh muntean, a trimis tineri teologi la studii în străinătate: 8 la Chișinău, 4 la Atena, 4 la Pesta, 4 la Kiev și 4 la Petersburg.
Coleg de catedră cu profesorul şi compozitorul de muzică religioasă, Anton Pann, l-a îndemnat şi sprijinit pe acesta să tipărească un manual de muzică pentru elevii şcolii de cântăreţi, care i-a fost dedicat, ca semn de apreciere pentru reputația de iscusit profesor și bun pedagog, de care se bucura în epocă.
Traducerea din limba franceză a unui pamflet revoluționar semnat „un adevărat român”, popularizarea acestuia și participarea sa activă la Revoluţia din 1848, i-au adus închisoarea la Văcărești, dar și destituirea din învăţământ. Colonelul Locusteanu povestește în „Memoriile” sale că l-a văzut pe Dionisie Romano călare pe tunuri, alături de pr. Ambrozie de la Buzău și de Ana Ipătescu (Ibidem, p. 24).
Eliberat după câteva luni, s-a refugiat în Transilvania stabilindu-se mai întâi la Brașov, apoi la Sibiu, unde a găsit protecția, dar și prietenia mitropolitului Andrei Șaguna. Acesta l-a considerat, la un moment dat, ca fiind „icoana adevăratului arhiereu” (Ibidem, p. 74).
Perioada petrecută la Mănăstirea Băbeni, lângă Râmnicu Sărat (1849 – 1851), a reprezentat nu numai ceasuri de meditaţie, ci şi de plămădire a noilor proiecte ambiţioase, ce vizau luminarea neamului. A înființat o „Bibliotecă religios-morală”, prima editură religioasă din țara noastră, a tipărit o „Carte de rugăciuni”, dedicată doamnei Elisabeta, soția principelui Barbu Știrbei al Țării Românești și a inițiat foaia lunară „Eho eclesiastic” (1850 – 1852).
Toate tipăriturile sale originale, traduceri sau prelucrări, însumează 72 de titluri.
La 21 septembrie 1851 domnitorul Barbu Știrbei l-a numit stareţ al Mănăstirii Sadova din Oltenia (1851 – 1854). Spre dezamăgirea lui a găsit așezământul monahal „în cea mai desăvârșită ruinare, casele toate învelite cu trestie și stuf și o biserică magazie de bucate” (Pr. Gabriel Cocora. Dionisie Romano stareț la Sadova. În: Mitropolia Olteniei, nr. 5–6, 1958, p. 384). După trei ani de stăreție, biserica a fost pictată în interior, pardosită cu piatră și acoperită cu șindrilă.
În contextul declanşării Războiului Crimeii (1853–1856), când Rusia a ocupat Moldova și Țara Românească, a fost acuzat de către autoritățile rusești de înaltă trădare în favoarea turcilor, care au cerut demiterea sa din stăreţia Mănăstirii Sadova, arestarea și judecarea lui. Dar atenţionat fiind, Dionisie Romano a ajuns la Constantinopol, unde a fost decorat ca erou de către sultanul Abdul Aziz (Epifanie, Episcopul Buzăului și Vrancei. Op. cit., p. 40).
Lipsind din ţară, s-a cerut judecarea sa de către autoritatea bisericească, el aparţinând Mitropoliei din Iaşi. Revenit în Ţara Românească Guvernul l-a extrădat în Moldova. Ajungând bolnav la Iaşi, Sofronie Miclescu, mitropolitul Moldovei, l-a trimis pentru tratament şi refacere la Mănăstirea Neamţ, unde a fost numit, de către principele Moldovei, Grigorie Alexandru Ghica, în 1855, stareţ pentru înflorirea culturii naţionale. A înfiinţat un seminar, în cadrul mănăstirii, a reorganizat tipografia, înzestrând-o cu piesele necesare aduse de la Praga și hârtie de la Viena, a pus bazele unei biblioteci moderne cu sală de lectură și bibliotecar cu pregătire. De asemenea, în acelaşi an, organizează „o fermă model”, cu agronom şi botanist şi pune în funcţie o fabrică de postav. La numai cca. un an, de la venirea lui ca stareţ, reuşeşte să plătească o datorie de peste 297000 lei şi să mărească veniturile cu peste 300000 lei, faţă de anul precedent (Pr. Gabriel Cocora. Episcopia Buzăului….Op. cit., p. 172). Reorganizează şi spitalul din Târgu Neamţ. Deoarece fusese și un înflăcărat militant al Unirii Principatelor Române, Dionisie Romano a căzut în dizgrația guvernului antiunionist condus de Teodor Balş, la care s-a adăugat şi ura înverşunată a soborului, şi îl vor acuza, culmea calomniei, că a dus la „ruinarea averii mănăstireşti”, în 1856, toate acestea ducând la înlăturarea lui de la stăreția Mănăstirii Neamț.
Cunoscându-l ca un fervent luptător pentru unirea Principatelor, Alexandru Ioan Cuza, devenit domn, l-a numit locţiitor de episcop la Buzău (iunie 1859).
Dintre realizările sale din a doua perioadă buzoiană (1859 – 1864) mai notăm: înființarea, în premieră, a corului Catedralei episcopale, format, la început, din elevii Seminarului Teologic (1860), amenajarea în fața Episcopiei a primului parc al orașului (1860), a izvoarelor de ape minerale de la Schitul Nifon (1861), puse la dispoziția armatei.
Deși considerat şi sancţionat de unii contemporani ca un om lumesc, afacerist, progresist, s-a opus hotărârii Guvernului de a schimba calendarul iulian cu cel gregorian fără consimțământul celorlalte Biserici Ortodoxe, fapt pentru care a fost destituit din funcţia de locţiitor episcopal de la Buzău (1864).
Un an mai târziu a fost reabilitat și numit, mai întâi, episcop la Huși, apoi după 20 de zile, prin decretul emis de către Alexandru Ioan Cuza, a devenit episcop titular la Buzău (31 mai 1865).
În noua postură a reorganizat și înzestrat tipografia, a tipărit mai multe cărţi, a reînfiinţat mai multe biserici, schituri şi mănăstiri desfiinţate de Cuza (de ex. Schitul Nifon, 1866, Mănăstirea Barbu, 1871 ş.a.). A acordat ajutor financiar mai multor mănăstiri și schituri: Cetățuia, Ciolanu, Poiana Mărului, Găvanu, Prodromul din Sfântul Munte Athos și fonduri pentru ridicarea unei catedrale ortodoxe la Sibiu, a școlii românești din Făgăraș, a unor școli românești în Macedonia sau unor tineri pentru studii (Epifanie, Episcopul Buzăului și Vrancei. Op.cit., p. 47–58).
Dionisie Romano mai rămâne în memoria culturii româneşti și prin aceea că a făcut prima donaţie importantă de carte Societăţii Academice Române (73 de volume), fapt pentru care a fost ales primul membru de onoare al înaltei instituţii de cultură, iar după moarte, biblioteca sa (peste 150 de manuscrise româneşti, slavone, greceşti, turceşti, arabe şi peste 7000 de cărţi în diferite limbi, unele chiar rarităţi) a constituit primul fond remarcabil al Bibliotecii Academiei Române.
Episcopul cărturar Dionisie Romano a trecut la cele veșnice la 18 ianuarie 1873, în urma unei crize de astm.
Pe piatra de mormânt de lângă Altarul Catedralei Episcopiei buzoiene, pot fi citite și astăzi ultimele lui cuvinte pe care le-a rostit înaintea morții, o emoționantă și mereu actuală rugăciune pentru Țară și pentru Neam: „Doamne, nu pedepsi România pentru păcatele fiilor ei!”.
Putem afirma, fără riscul de a greşi, că Dionisie Romano a fost un om remarcabil, atât în ziaristica românească, cât şi în viaţa bisericească. El rămâne peste timp, icoana arhiereului autentic, un reper al ziaristului contemporan, o pildă vrednică de urmat pentru orice român, căutător de valori perene.
Zalina Gabriela Neagu
Biblioteca Academiei Române