◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro19.03.2024

Un roman social și psihologic, cu protagonist „introvertit”. Iulian Chivu: „Indezirabil”

Cine sapă groapa altuia…” – sub această mai veche pildă a paremiologiei noastre populare dl Iulian Chivu, cunoscut romancier, etnosof și critic literar, desfășoară, în cadrele noului său roman, „Indezirabilul”(Sitech, Craiova, 2022, 159 p.), o cazuistică strânsă și de actualitate, raportabilă la lumea justiției. Este vorba de o eroare judiciară prin care profesorul de matematică Iacob suferă o condamnare, fiind în cele din urmă eliberat, dar rămânând marcat apoi de ceea ce i s-a întâmplat într-o societate în care drepturile omului sunt clamate iar justiția, zeița legată la ochi pentru a judeca după legământul profesional „sine ira et studio”, se dovedește uneori chiar „oarbă” (adică manipulată, la mâna mentalităților obediente, resentimentare, pline de o incriminantă și obsecvioasă suficiență, dacă nu implicată în jocurile diabolice ale unui prezenteism de josnice servituți).Căci, după cum citim pe coperta a IV-a a romanului, „Inalienabilul drept la viață – viața ca dar divin – se arată a fi de prisos dacă nu este însoțit și de dreptul la libertate”…

Din capitolul al XVII-lea, penultimul, aflăm că procurorul Demetrian („asasinul meu moral”) a fost destituit în urma unui control de la Parchetul General și trimis în judecată pentru grave ilegalități. Aflând vestea, Iacob îi spune Ravecăi sale că vrea să se ducă și el la procesul fostului său acuzator: „Nu mă bucur de răul altuia, dar vreau doar să-l privesc în ochi în postura de inculpat.” (p. 153). Numai „de dragul lui”, va fi acolo! „Totul se plătește, că Dumnezeu nu rămâne dator.” (154). Nu tot așa gândește și Călușaru, imputându-i că „tot dai ocol pușcăriei, că n-ai învățat încă să ierți” Eu nu m-aș mai duce la judecătorie nici bătut! Lasă-l în plata Domnului!”

Este vorba de „o poveste de viață” din zilele noastre („orice eventuală coincidență de nume este absolut întâmplătoare” sună o precizare finală, p.159), petrecută într-o Capitală balcanică, referitoare la „un distins profesor de matematică, preocupat de fundamentele psihologice ale valorilor etice” (XVIII/ 157), care, după două luni de detenție la celularul din Rahova, constată că nu faptul nevinovăției sale și abuzivei privări de libertate îi va determina pe concitadini să-i reconsidere personalitatea, ci „pecetea” cu care a fost ștampilat de o hotărâre stupidă a justiției.

Cu toate că, odată arestat, omul trăia o imensă rușine de sine („adevărată penitență – traumă sufletească”, 10), profesorul Iacob, căsătorit cu suferinda Raveca și având-o pe Olimpia, ajunsă cercetătoare la institut, om cu frică de Dumnezeu spovedit pe la Frăsinei de călugărul Ioachim și ținând posturile, trebuie să facă față „ritualului de inițiere” în modul de viață carcerală, lăsând „mofturile civile dincolo de ușă”, cum i se adresează colegul de celulă Călușaru, în definitiv un individ cu suflet, călit în „relele tratamente ale detenției, brutalitățile, abuzurile, bădărăniei”, ca și alți doi, Tabacu și Bârzan. Călușaru, fost preot, șeful de celulă, cititor al Bibliei, îl previne că nu crede în „basme”, orice ar inventa noul deținut pentru ceilalți, fiecare din ei având necazurile lui și nedând seama nimănui: „Fiecare e aici pentru o cu totul altă vină – oricum, e sigur că nu suntem niciunul nevinovat.” (16). Dar Iacob, convins de nevinovăția lui („vinovat de tăinuire” într-un caz de care nu avea știre), după cum, profund convinsă, îl apărase, pentru un onorariu decent, fosta sa elevă, avocata Magda Obrenovici și la Curtea de Casație, tot sperase că „va fi pus în libertate imediat după pronunțarea sentinței”. Că ea va acționa la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, aceasta va fi „gloria” ei, pe el interesându-l „să scape din închisoare mai întâi, apoi să fie repus în drepturi, spălând măcar în parte rușinea de a fi titrat pușcăriaș – că de stat printre tâlhari, oricum a stat, n-avea cum să nu recunoască” (p.17). Aceasta este situația „intelectualului”, spirit de înălțime universitară, printre deținuții agresați verbal și fizic de gardianul care, ca prost cu putere, se simte sfidat de orgoliul mai recentului venit. Vorba sfătuitorului Căldărușe: „ăla tot bădăran rămâne, dar e gardian; tu ești intelectual, dar deținut. Asta e și trebuie să accepți!” Conștient de „păcatul” reflexivității sale, personajul realizează că nu se află acolo pentru a face „sociologie penitenciară” , ci pentru a rămâne un timp, astfel „etanșeizat”, între niște oameni cu care trebuie să se înțeleagă, fără a se spovedi sau a se învinovăți…

După cum îi doreau și colegii de celulă, resemnați în cazul lor, Iacob va fi pus în libertate pe 14 februarie, completul Curții casând sentința, acuzația „de tăinuire” fiind desființată prin probele administrate. La eliberare, doctorul, care-l examinează cu atenție, penitenciarului îi spune că, precum alții, și-a păstrat „demnitatea”, onorându-și „statutul” profesional. Dorește să-i dăruiască o carte a unui prozator de talent „care scrie despre condamnarea lui executată aici la noi”, un fel de „literatură a penitenciarelor”, „un memorial epic al suferințelor”, prevenindu-l pe cel care își așteaptă fiica să-l ducă acasă că „dumneavoastră, domnule profesor, n-ați traversat aici decât penitența conștiinței private de libertate, adevărata detenție mă tem că abia acum urmează”, gândindu-se la „cum veți înfrunta ignoranța și mai ales răutatea celor care nu împart lumea decât între pușcăriași și oameni liberă..” Odată ajuns acasă, Iacob îi dă dreptate doctorului, constatând el însuși că „de acum începe o altă penitență – cea a suspiciunii” (26), căci nu poate să revină la tipul „rezervat” care fusese, nici să se arate nepăsător”, jucând o „falsă veselie”, lăsând lumea să creadă că „se împăcase cu condiția de pușcăriaș”, deci un „cerc vicios” fără nicio soluție de salvare. La școală, directorul Petrușcă se arată binevoitor în „revenirea” lui Iacob la catedră, apoi întâlnirea cu colegii și mai cu seamă cu elevii i se păreau fostului deținut momente „delicate”. Dar atâta vreme cât instanța l-a găsit nevinovat, nu are de ce să-și facă probleme – îl consolează solidar Petrușcă – „așa că orice cuvânt necugetat din partea oricui poate fi taxat ca fiind calomnios și intră în incidență cu legea”… Directorul este singurul personaj cu care va ține legătura cu „acasa” profesoratului de patruzeci de ani, la noua lui reședință din Câmpina simțindu-se, în preajma pensionării, „străin”.

Cu toate acestea, profesorul simte că, odată „revenit” la locul său din societate, în comportamentul celor din jur este o atitudine fie precaută, fie insidioasă, fie de-a dreptul ostilă, injurioasă chiar, de aceea se va simți stigmatizat de lumea în care a revenit. Prilej pentru autor de a urmări problemele de conștiință ale personajului său și, pe baza celor trăite zi de zi, reflecțiile amare ale despicării firului în patru, în general ale unei conștiințe de sine, problematizante. Referirile la familie, la lumea din jur, în general la toți cei cu care a fost sau revine în contact sunt prilej de observație realistă și psihologizare, în acest sens romanul „Indezirabilul” ne amintește de precedentele lucrări „Predat sau Teroarea absurdului” (2019), dar mai ales de „Cenușa Tatălui” (2020), de o mai largă privire socială, cu acțiune continentală și transatlantică, ilustrând și acela, pe fondul unui determinism social-politic, o mare dramă de familie.

Cunoscător în profunzime al profesiunii în cauză, autorul – el însuși o viață profesor – realizează o imagine absolut realistă, chiar cu accente de „cruzime”, deloc forțate dar ușor ironice, a mediului didactic (tipologii oarecum cunoscute în sistem: curiozitate intrigantă, comportament duplicitar, infatuare etc.) dar și a lumii școlare, în care iarăși sunt de întâlnit tipologii interesante de adolescenți și adolescente, cărora Iacob le era diriginte. A se vedea cazul Adinei, rămasă însărcinată cu un deputat, în stare să se sinucidă! Sau cazul elevului-problemă Necșuleasa, picat la bacalaureat, care-i adresează profesorului, la trecerea printr-un parc, vorbe insolente, jignitoare: ,,L-ai lăsat repetent, bă pușcăriașule? Bucură-te bă! La bulău! La mititica!” (p. 97). Tineri care nu mai sunt elevii de dinainte de Revoluție, ci indivizi reprezentând o comunitate cu alt orizont de interese, cu alt mod de viață, cu altă viziune și înțelegere a raporturilor dintre ei și profesori, trăind din plin „frisonul” libertăților postdecembriste, chiar al globalizării galopante.

Tabloul social este lărgit prin alte planuri narative, mai ales pe latura caracterologiei, ce urmăresc varii destine tangente cu cel al protagonistului (Magda, Sofica – fosta elevă a soției sale, foștii colegi de celulă Călușaru și Tabacu, rudarul-cărămidar Ilie ajutat să preia postul de lăcătuș de la liceul condus de Petrușcă, care fusese concediat ca „indezirabil” pe motive etnice…), între care de reținut este și portretul Ravecăi, soția profesorului, care îi rămâne alături mereu, dar fiind cam severă cu el, îndemnându-l să se ridice și să nu mai „vegeteze” în obsesii. Îl admonestează că nu face decât să fugă de lume și că nu este în stare să ridice fruntea „sus” și să meargă mai departe, depășind „nefericirea” unui caz nedorit ce a survenit în viața lui: „-Ești vulnerabil, omule! Ești slab! Ți-ai făcut calculul greșit, fiindcă nu de lume trebuie să fugi, ci de conștiința ta și asta n-ai să reușești niciodată” (p. 79).

Bun cunoscător și al lumii justițiabililor, autorul realizează și unele portrete interesante, dintre care cel al procurorului Demetrian (a cărui soție a fost iubita din tinerețe a profesorului, posibil mobil al răzbunării!), care prin rechizitoriul cu apostila „irevocabil” îl trimisese la închisoare și căruia îi aduce la cunoștință cazul elevei gravide Adina, pentru a o salva de vreo faptă necugetată dar și pentru a nu trăi, eventual, acuza unei atitudini de complicitate la tăinuire „în orice situație care s-ar fi terminat cu sinuciderea elevei” (p. 43). Din fericire, lucrurile se rezolvă pașnic, iar fata poate să-și susțină examenul de bacalaureat, chiar cu notă mare, „recuperându-se”. Toate ar fi fost poate uitate, dacă un elev resentimentar nu i-ar fi adresat cuvinte jignitoare vizând statutul lui de „pușcăriaș” („-Pușcăriașuleeee! La zdup cu tine!”, p. 57), ceea ce îl afectează pe profesor foarte mult, neputând replica și luând-o spre casă „mâhnit”.

În sfârșit, pentru a scăpa de „stigmatul” engramat în mentalitatea concitadinilor care-l cunoșteau, profesorul Iacob hotărăște să plece din oraș. Vânzând casa, se va multa, de acord cu soția ce-l cunoștea foarte bine și-i va fi de multe ori sprijin real, într-un oraș de munte, la Câmpina, de unde era soția lui, locuind tot la casă, într-un imobil tocmai părăsit de o familie emigrată în Anglia. Aci, la Câmpina, familia profesorului va ajuta o familie de rudari, pe Ilie și Sofica, cea care observă cu îndreptățire că binefăcătorul ei nu venise la un trai mai bun, ci plecase din Capitală ca să scape „de umbra care îl urmărea” (112), eliberându-se astfel de o povară charmică și să redevină omul curat care se știa într-o comunitate nouă, lipsită de idiosincrazii și prejudecăți. Iacob își asumase obsesia proscrisului, mărturisind expresis verbis: : ,,Sunt un indezirabil în orașul în care am trăit o viață, un renegat, un pușcăriaș…” (p. 98). Obsesia „vinovăției” de a fi fost „pușcăriaș” (statut de care-i amintește, printre alte situații referențiale, și cazul unui fost elev, Corin Petrescu, devenit asistent la Institutul de Medicină Legală, care fusese condamnat la doi ani de închisoare, cu executare), trăită chiar în fața unor colegi de cancelarie, Petrușcă și Florescu, relevă la profesorul Iacob o luptă cu „demonul” din sufletul lui încă neîncheiată…

Nici la Câmpina, protagonistul nu va scăpa de anumite trăiri, de reamintiri, de imaginea unor oameni dragi din orașul părăsit. Astfel, află dintr-o scrisoare a directorului Petrușcă, cu care ținea legătura, că fosta lui avocată (și elevă), Magda Corneanu, ajunsă sinucigașă, care-l ajutase și în cazul Adinei, devenită studentă la Drept. Iacob nu înțelege cum o femeie atât de inteligentă și hotărâtă a abandonat lupta cu viața, părăsindu-și copiii; desigur, din cauza persecuțiilor și terorii de la serviciu, venite de la decanul baroului, tânăra avocată căzuse pradă depresiei. Tot la Câmpina, profesorul Iacob are surpriza să-l întâlnească pe fostul coleg de celulă penitenciară, preotul caterisit Călușaru, care deține „o firmă de transporturi și ceva construcții”. Se înțelege că mai vechii „pușcăriași” devin prieteni, în finalul romanului Căldăraru împreună cu Iacob merg la un simpozion științific ce are loc la Spitalul de boli nervoase de la Voila (nu chiar departe de fosta închisoare Doftana), unde directoarea Emma Junger Avramescu, austriacă de origine cu nume de celebru psihiatru și filosof elvețian, îi va prezenta profesorului cazul unui pacient, Pet, cu „sindrom Godot”, nimeni altul decât Petre Tabachere, zis Tabacu, fostul său coleg de celulă, ajuns aici după moartea soției, și care își tot așteaptă mama să-l scoată din stabiliment (îi va recunoaște pe cei doi „foști pușcăriași” colegi, veniți în vizită)… Profesorul realizează acolo că fostul preot, colegul de celulă Călușaru, „este tipul luptătorului extravertit”, iar el ar fi „tipul introvertitului răzbunător pentru care soluția putea veni tot de la Emma Junger Avramescu: „-Re-dezirarea, domnule profesor, re-dezirarea – asta e! Ca în funcțiile surjective din teoria mulțimilor, ca în principiul similia similibus curantur din medicina homeopată și ca în coincidentia oppositōrum din filosofia pitagoreică. Ori un om ca dumneavoastră găsește salvarea în lucruri intelectuale onorabile.” Erau cuvinte de încurajare adresate de directoarea spitalului de psihiatrie Voila, asemănătoare cu acelea rostite de Călușaru în temniță, când profesorul fusese adus și aruncat peste ei în carceră nevinovat („Hai, ridică-te, că n-o să stai pe podea tot timpul!”).

Așadar, un îndemn final și categoric de „re-venire” la viață, de recăpătare a dorinței/ bucuriei de a trăi, dar, de bună seamă, după cum observă același Călușaru: „Frumos spus! Ori, cu toate astea, Iacobe, să fim realiști, conchise el, tu rămâi un indezirabil fără grațiere fiindcă, aidoma celui ce te-a vârât într-o așa năpastă, vor fi destui în stare să-ți calce pe răni fără să-i stârnească vreo anume rațiune, ci numai neputințele lor și, socotind că le stai în cale, să-ți strige printre dinți: Pușcăriașule! Pușcăriașule!”

Cum se vede, romanul orchestrează unele cazuri-limită, de rol secundar, care, alături de acela al protagonistului, vin să imprime scrierii o vădită amprentă psihologică. Este vorba de un roman social și psihologic, uneori de observație clinică, cu mare tradiție în literatura română, încă din secolul al XIX-lea, continuând cu „Mara” lui Slavici, „aproape o capodoperă” (G. Călinescu) și culminând cu marea proză de problematică psihologică din interbelic, ilustrând statutul intelectualului rectitudinal, dar și prins în mrejele acelui mit al lucidității extreme (exprimat de un personaj dintr-o dramă de Camil Petrescu prin deviza: „câtă luciditate, atâta existență și deci atâta dramă!”

Pilduitor prin caracterul de neînduplecat, al eroului, care, rămâne, totuși, un suflet „slab de înger”, adică un Iacob care a pierdut lupta cu Îngerul (episod din Geneza biblică, dezvoltând o întreagă hermeneutică pe seama felului cum a fost oglindit în diferite arte), romanul „Indezirabil” evocă o dramă nu atât exterioară cât mai ales la nivelul unei conștiințe, pusă pe seama unei mentalități intelectuale, de o sensibilitate problematică, protagonistul neputând să-și depășească situația imprevizibilă și nedorită din viață, neavând, altfel zis, tăria morală și spirituală din pricina firii sale problematice. Profesor de matematică, deci spirit cartezian și raționalist, logic și organizat, Iacob ar împrumuta mai degrabă drama unui filolog sau profesor de filosofie, prins în hățișurile unor raționamente fără rezolvare, reflexivitatea personajului susținând întregul eșafodaj epic al romanului.

„Lupta lui Iacob cu Îngerul” este, de fapt, la nivelul sufletului, într-o hermeneutică iconic-eponimă, lupta fiecăruia cu el însuși, în diferite împrejurări ale vieții, de unde sentimentul de „indezirabil” al celui ce-și înfruntă propria soartă. Aceasta nu este o luptă triumfalistă, ci una de mari răvășiri sufletești, cum sugerează autorul, lăsându-și personajul să-și joace nu cartea câștigătoare, ci să renască din căderea de sine, de unde finalul oarecum rămas, ne place să credem, în deschidere, ar putea sugera dacă nu o depășire a purgatoriului, cel puțin o perseverare întru acest sens.

Căci ce rost ar avea considerațiile din final, ale directoarei de la Voila, care vede în discursul „schizoid” al pacientului Tabacu „sindromul Godot”, îi tălmăcește fostului preot Călușaru obsesia hieratic-fantasmatică a unor vise (prin „defularea subconștientului”), ba chiar în cazul profesorului Iacob, Emma Junger Avramescu (a cărei fiică, Helen, îi fusese elevă aceluia) indică o metodă: „re-dezirarea”, ca în principiul similarității, al homeopatiei, potrivit căruia „similia similĭbus curantur”/ cele bolnave se vindecă prin cele asemănătoare, un concep al lui Hahnemann din farmacologia modernă. Pe românește: „cui pe cui se scoate!”…Sau, dimpotrivă, prin conceptul „contrarietății”, al „coincidenței contrariilor” (concidentia oppositōrum)…

Dar, după cum scrie autorul în penultimul capitol, Iacob – plămădit cam din aluatul personajelor păgubaș de reflexive camilpetresciene – crede că propunerea Emmei Junger „e doar o frecție la un picior de lemn. Nimeni nu-mi scoate mie din cap întâmplarea, nimeni nu-mi poate șterge cu buretele trauma morală de a fi stat în pușcărie și, mai ales, nu se poate trece peste rușinea cu care mă simt vinovat în fața lumii și nevinovat în conștiința mea…” (p.154).

Rămânând mai departe, ca și alte personaje, de altfel, un „indezirabil”, un om nedorit, neplăcut, respins de societate, altfel-zis blocat în propria-i traumă, insurmontabilă, profesorul Iacob ilustrează, într-un registru ce bate spre traumatologie și livresc, o dramă de conștiință, din care nu are nici tăria sufletească, nici filosofia vreunei salvări, cu atât mai puțin dorința de a răspunde unei sociabilități taumaturgice.

Zvârcolindu-se între „tentațiile pasagere ale ripostei” și „înțelepciunea iertării hristice”, se pare, în final, că legea talionului (arestarea „asasinului” său, procurorul Demetrian, pe care vrea să-l privească în ochi) îl incită și oarecum îl răzbună, fostul preot caterisit și coleg de celulă, Căldăraru (și el victima unei delatoare pe motiv de „evaziune fiscală”) observând exact incapacitatea personajului, caracterul slab, îndărătnicia de a nu-și depăși drama. Altfel zis, profesorul Iacob nu este un luptător, ci un „introvertit răzbunător” (p.158), după cum însuși se surprinde în finalul romanului, sau, după părerea amicului Călușaru, „un indezirabil fără grațiere” (p.159)…

Cu „Indezirabilul”, scriitorul și jurnalistul Iulian Chivu reconfirmă ștacheta calitativă a prozei sale de până acum, de un realism social și psihologic bine orchestrat artistic, dovedind o înclinație aparte pentru subtilități de cazuistică, urmărite în cele mai profunde implicații sufletești și determinări existențiale.

Zenovie Cârlugea

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *