Aşa scandam în tinereţea noastră îndepărtată, acum un veac, atunci când eram antisovietici sinceri şi antimarxişti cu fereală. Aveam multe scandări şi mult mai multe bancuri cu miez pe care le ştiau toţi, chiar dacă tăceau şi nu îndrăzneau să râdă cu toată gura.
Se făceau greşeli oare? Fără îndoială, se făceau şi unele erau inspirate de ocupanţii din anii ’50, cei care veniseră după război pe tancuri răpănoase să-i înlocuiască pe nemţălăii graşi, aroganţi, care se făcuseră că ne sunt aliaţi. Ăştia proaspeţi ne băuseră vinul, trăgând cu automatele în butoaie, ne şterpeliseră ceasurile, se dădeau şi la haziaice („soţii”, în limba engleză, în original). Vă amintiţi de nebunul Constantin Tănase, marele rezistent: Davai ceas, davai moşie/ Davai şi haziaica mie!
Acei flăcăi, lacomi şi mai primitivi, suferiseră şi ei mult în Marele Război, nu de la ei venea urgia, ci de la ciolovecii cominternişti care voiau să încalece lumea ca pe o iapă proastă. Ei ne-au învăţat să ne distrugem elitele intelectuale pe care perioada interbelică le formase în cele mai înalte şcoli ale Europei. Chiar dacă trecuseră în tinereţe, în studenţie, prin filtrul naţionalist legionar, acel poligon al disperării într-un timp când abia se născuse România Mare şi nişte negustori de piei de cloşcă se pregăteau s-o despoaie.
Dar oamenii ce formau acele elite puteau să ne devină o ancoră a salvării şi după măcelul mondial. Când printre ei se numărau un Mircea Eliade, un Emil Cioran, un Ţuţea, un Blaga, un Paulescu, un Radu Gyr, dar şi cei aşa-zişi „de stânga”, avangardiştii, socialiştii, un Sadoveanu, un Zaharia Stancu, ziarişti străluciţi ca Pamfil Şeicaru, Stelian Popescu, Nichifor Crainic…
Să-i strângi pe toţi, să construieşti aiuduri de bătăi şi de nesomn lung, sigheturi de ceaţă, să-i îmbraci în cămaşa morţii şi pe urmă să-i scoţi pe cei care au supravieţuit doar când mai aveau de trăit ultimele ceasuri ale vieţii lor, a fost o crimă uriaşă cu premeditare. Ca şi Canalul, primul canal inspirat de îndemnul sadicului mustăcios gruzin şi făcut pentru că ţara asta estică n-avea la dispoziţie o Siberie.
A doua mare greşeală a fost asediul sălbatic împotriva ţărănimii. Talpa ţării trebuia arsă, trebuia anulată, trebuia izgonită din găoacea ei de eternitate, pentru că, în toată istoria noastră, ţara valaho-transilvană s-a zidit şi s-a ţinut doar pe oasele ţăranilor-soldaţi, pentru că la Rovine, la Călugăreni, la Podul Înalt, la Mărăşeşti şi Oituz, la Ţiganca, în Basarabia, în câmpiile de lângă Odesa, ţăranii români, prost îmbrăcaţi şi înarmaţi, au ţinut piept cu îndârjire unor armate celebre.
Au venit anii ’50 şi s-a constatat că oamenii care se năşteau şi trăiau şi mureau cu dorul pământului, al vitelor, al gospodăriei zidite cu lacrimi, trebuie să fie furaţi de dragostea lor, trebuie să-i urâm pe gospodarii adevăraţi cărora li s-a zis „chiaburi”, pentru că vorba rusească nu putea fi tradusă altfel. Culaci, aşa le ziceau bolşevicii cu ură, iar luptătorii cominternişti – alde Ana Pauker, alde Vasile Luca, alde Gheorghiu Dej, alde Drăghici, în spatele cărora se hlizea mustăciosul gruzin – le-au spus chiaburi. Haite de flăcăi scoşi dintre lumpenii oraşelor mari, dintre minorităţile care credeau că „român” înseamnă „opresor”, purtând bluzoane de piele, au cutreierat satele în Volgi negre ca smoala, au „ridicat” (ehei, copii, aşa se spunea atunci, „a ridica” era verbul zilei şi mai ales al nopţii) zeci de mii de gospodari şi au pus temelia „gospodăriilor colective”. Hai să vă spun şi alt fragment de cântec vechi: Hai să facem/ o gospodărie/ colectivă şi la noi în sat/ Munca să ne fie bucurie/ Viaţa să sporească ne‘ncetat/ În gospodăria mare/ A venit şi moş Mardare/ cu Frusina, baba lui/ şi i-au spus chiaburului:/ Câţi ani mai avem voim/ Viaţă nouă să trăim!
Ăsta a fost mecanismul. Moş Mardare şi Frusina au îmbătrânit şi au murit săraci, copiii lor au plecat la oraş, au devenit clasă muncitoare, s-au întors în sat cu două pâini şi un kil de salam, viaţa a mers înainte şi ţărănimea aproape a dispărut.
Dar ce te faci că s-a format din ţăranii azvârliţi în oraşe o clasă muncitoare, uneori de înaltă calitate profesională, că noi, românii, suntem, din nefericire, deştepţi, învăţăm, ne dăruim unei profesii, avem ambiţii, avem tendinţa să le demonstrăm celor din jur că reprezentăm ceva. Au apărut în marile oraşe cartierele muncitoreşti, s-au desprins „muncitorii cu înaltă calificare” şi cu salarii pe măsură, s-a înteţit lupta mondială împotriva „lagărului estic” în care a fost închisă şi România, dar nu şi Uniunea Sovietică, întrucât aceasta din urmă a fost aliată de câte ori a fost nevoie cu Germania ori cu S.U.A.
Şi s-a întâmplat o mare revoluţie bine organizată şi susţinută de băieţi antrenaţi după metodele Răsăritului şi Apusului, s-a pregătit minuţios o altă mare greşeală istorică. Distrugerea clasei muncitoare, a celor care puteau, cu priceperea lor şi cu îndârjirea lor, să reînvie această ţară în care comunismul s-a epuizat ca formulă socială iar capitalismul s-a impus doar ca o mafie a mediocrităţii agresive şi a trădării intereselor naţionale.
Deci, s-a dus şi clasa muncitoare. Pentru că i s-a furat obiectul muncii. Fabrici puse la punct, lanţuri de producţie, laboratoare de performanţă industrială şi ştiinţifică au fost închise, nişte şnapani (mai albi sau mai coloraţi) au vândut la preţ de fier vechi o industrie care ne putea scoate în fruntea Europei. S-au înfiinţat, cu multă rapiditate, sindicatele după model occidental, ai căror lideri s-au preocupat cu osebire de bunul lor nivel de viaţă şi de prestigiu. Meseriaşii buni s-au reprofilat în disperare ori au plecat pe coclaurile occidentale, unde fac munci de categorii inferioare pregătirii lor, dar pe bani cum nu găseau acasă.
Scopul a fost atins. Care scop, mă întrebaţi? Acela de a nu mai exista nimic din structurile pe care s-ar putea sprijini viitorul unei ţări.
Să recapitulăm: elitele, ţărănimea, clasa muncitoare.
Cine ar fi interesat să se întâmple astfel de evoluţii? Probabil, aztecii, malgaşii sau laponii. Pentru că un pământ ca al nostru, numit de un papă cu origini româneşti „grădina Maicii Domnului”, bogat până la nesimţire, având petrol, gaze, cărbuni, metale rare, aur mult, ogoare pentru grâu şi porumb, munţi falnici, ape din plin, sate vechi şi încă vii, este de dorit să fie transformat într-o colonie umilă, într-o rezervaţie pentru poftele celor mari, pofte care nu mai pot fi satisfăcute la ei acasă, unde şi-au compromis toate ideile şi idealurile.
Noi reprezentăm terenul suprem de vânătoare. Pare-se că am parcurs toate etapele pregătitoare. Din greşeală în greşeală, spre victoria finală!
Totul se poate desăvârşi cu mâna noastră. Manu propria, cum spuneau bunicii vitregi latini. Cei plecaţi de acasă pentru a munci, pentru a spera, pentru a avea cândva de unde să se întoarcă, sunt uneltele perfecte ale acestei victorii finale. Diaspora, spero, sperare, disperare!
Doamne, Dumnezeule, cât aş vrea să le pot dărui tuturor puilor de români, de acasă şi din lume, câte o cărticică adevărată de istorie românească şi să le cer, ca un testament, ca un blestem aproape, s-o citească şi s-o înţeleagă!
Nicolae Dan Fruntelată