Prin „Viața lui Nicolae Bălcescu”, istoricul Vasile Netea ilustrează, credem, ceea ce Geoge Călinescu numea vrednicia de a demonstra noblețea neamului; oprindu-se, și de această dată, la exemplaritatea unei vieți înalte ( din tinerețe își dorea să devină scriitorul vieților înalte) ce a întrupat în istorie semne care nu se mai șterg.
Visarea vieții mele, mărturisea Nicolae Bălcescu, se va împlini. Când scria aceste cuvinte, ca o adresare Zeițeii Libertății, visând ziua izbăvirii, își trăia ultimele clipe ale vieții, la 33 de ani abia împliniți, în hotelul Alia Trinacria din Palermo, pe a cărui fațadă veșnicesc cuvintele (semnele care nu se mai șterg): „Nicolo Bălcescu, insigne storico e fervido patriotta, combattente per il risveglio della Romania moderna.”
Incipitul traseului biografic pe care ni-l propune Vasile Netea este o secvență cu aură simbolică. Pitarul Barbu Petrescu ridică la început de iulie 1819 în mahalaua Bradului o casă nouă, întâmpinând, astfel, nașterea lui Nicolae. Conturul real al casei noi devine și metaforă, căci biograful și istoricul Vasile Netea e în același timp și literatul, sugerând că viața lui Nicolae Bălcescu e casă nouă a istoriei și spiritualității noastre. La fel, peregrinarea familiei (pitarul ia calea Brașovului la începutul revoluției pandurilor, reîntorcându-se la București după potolirea „zaverei”) are și reverb metaforic, traiectoria biografică a lui Bălcescu fiind, de la început, sortită călătoriei.
Plăpândul Bălcescu, cu fruntea înaltă și glasul domol, dovedind ingeniozitate și atitudine, e călătorul prin spații alese de spiritualitate, deprinzându-se cu limba lui Homer și al lui Voltaire, luând contact cu opera lui Petru Maior și Radu Greceanu, începând să le stăpânească argumentele, dar și călătorul prin întinse locuri ale țării, cu gândul că va veni vremea schimbării „nedreptelor orânduiri”. Astfel, Vasile Netea se oprește la tot ceea ce înseamnă excepționalitate biografică a celui ce credea în puterea nației și-n „ursitele mărețe” ale viitorimii ei. Învățătura la Sf. Sava, prietenia cu Ion Ghica, întâlnirea cu Eftimie Murgu, doctor în drept universal, școala oștășească de la Dudești unde se naște ideea de a scrie o istorie militară a românilor, încarcerarea la Mărgineni unde scrie „Puterea armată și arta militară de la întemeierea Principatului Valahiei până acum” publicată în revista lui Mihail Kogălniceanu, Foaia științifică și literară, sunt în biografia lui Bălcescu trepte de afirmare a suflului său năvalnic, a neastâmpărului său vizionar pus sub semnul nobleței și al încrederii în izbândă. Încarcerat, dar nedescurajat, declamă: „Eu mi-am început viața intrând în închisoare pentru revoluție și închisoarea obligă ca și noblețea.” Spirit larg, Bălcescu a crezut în „icoana de aur a României unite”.
Aceste secvențe biografice pregătesc, în viziunea lui Vasile Netea, ieșirea lui Nicolae Bălcescu cu sublimul său devotament pe scena deschisă a țării ca istoric, afirmând, generic, că românilor le lipsește o adevărată istorie națională prin care să aibă rangul ce li se cuvine între popoarele Europei. Fiecare secvență biografică ce-i definește statutul de istoric ( dar și cel uman prin prezentarea întâlnirii cu Alexandra Florescu Luxița cu care va avea un fiu, Bonifaciu Florescu) emană flux de lumină, autentificându-i ființa superioară. Sunt relevante, în acest sens, întâlnirea cu A. T. Laurian, dorința de a-l cunoaște pe Barițiu, prieteniile cu Kogălniceanu și Alecsandri, rolul important pe care-l are în societatea politico-literară „Frăția”. Viața lui Nicolae Bălcescu în prezentarea lui Vasile Netea evoluează spre apogee, prin felul în care își conturează opera națională, crezând cu stăruință în deșteptarea duhului național, începând cu studiul publicat în primul număr din Magazin istoric pentru Dacia, „Cuvânt preliminariu despre izvoarele istoriei românilor”, continuând cu „Românii și fanarioții”, studiul „Despre starea socială a muncitorilor plugari în Principatele Române în deosebite timpuri”, biografia lui Miron Costin și a Stolnicului Constantin Cantacuzino.
Ca un capitol aparte, cu reverberante semnificații biografice, este prezentat drumul lui Nicolae Bălcescu spre Paris în 1846, unde se aflau Ion Ghica, C.A. Rosetti și Kogălniceanu, fondatori ai Societății Studenților Români. În mediul parizian, Bălcescu este interesat de cursurile profesorilor Jules Michelet și Edgar Quinet și tot aici va propune un dicționar biografic (bazele unei enciclopedii românești) care să cuprindă viața celor mai însemnați români din toate veacurile. Cu aceeași ardoare participă la inaugurarea Bibliotecii Române din Paris unde își va rosti primul său mare discurs politic, un adevărat program revoluționar, „Privire asupra stării de față asupra trecutului și viitorului patriei”. În dreapta-i cugetare, toate silințele erau îndreptate spre „unitatea națională a românilor”. La Paris, Bălcescu va începe redactarea scrierii dedicate lui Mihai Viteazul, cercetând arhive pariziene, biblioteci și muzee, consemnând, cu aprigă „sete de lucru”, documente despre epoca Viteazului Domn, descoperind în cabinetul de stampe al Bibliotecii Regale unul dintre cele mai fascinante portrete ale marelui erou. Opera închinată lui Mihai Viteazul va fi ținta înaltă a vieții sale, știind că o nație fără isorie e străină în propriul pământ, urmând documentarea și în Biblioteca Vaticanului, pe locurile călcate odinioară de Iuliu Cezara sau de poeții Horațiu și Vergiliu, cuprinzând vestigiile Cetății eterne în puternice vibrații afective.
La Paris izbucnise revoluția ce va răsturna tronul lui Ludovic și va transforma Franța în republică. Bălcescu participase la mișcările de stradă, scriindu-i lui Alecsandri, 24 februarie 1848 : „Află că nația cea mare s-a ridicat și că libertatea lumii s-a mântuit. Minunata revoluție (…) va schimba fața lumii.”
Un moment de cotitură în biografia lui Nicolae Bălcescu, așa cum o restituie Vasile Netea, este întoarcerea la București, cu gândul la revoluția românilor, la organizarea ei, ce urma să fie declanșată simultan la București, Ploiești și Islaz, pe când în Transilvania, prin Bărnuțiu și Iancu, urmând să fie pregătită Adunarea de la Blaj. Când organizarea revoluției intră în fază decisivă, asistăm la alegerea unui comitet executiv din care făcea parte și Bălcescu, fiind însărcinat cu redactarea proclamației revoluționare și a unor instrucțiuni cerute de A.T. Laurian pentru a fi comunicate revoluționarilor transilvăneni.
Proclamația concepută de Bălcescu a fost citită odată cu declanșarea insurecției la Adunarea populară de la Islaz. Bibescu este silit să semneze constituția alcătuită pe baza proclamației și să numească un guvern revoluționar în care Bălcescu va avea calitatea de secretar de stat însărcinat cu afacerile externe,iar apoi după abdicarea lui Gheorghe Bibescu, restructurându-se guvernul revoluționar, primește calitatea de secretar al guvernului, alături de Al.G.Golescu, C. A. Rosetti și I.C. Brătianu. Numai că, doar la câteva zile după ce noul guvern depune jurământul pe Câmpul Filaretului, are loc lovitura contrarevoluționară, oprită însă de intervenția impetuoasă a elementelor revoluționare. Sunt pagini documentare de relevanță, cu imagini vii (de reportaj) ale manifestării spiritului revoluționar, Vasile Netea subliniind „îndârjita stăruință ” a lui Bălcescu în apărarea drepturilor românilor, întrucât cele hotărâte la Adunarea de la Islaz să devină realitate. Astfel, susține necesitatea introducerii votului universal și direct, de asemenea, necesitatea înființării unei comisii a proprietății destinată aplicării punctului 13 al Proclamației de la Islaz cu privire la desființarea șerbiei și împroprietărirea țăranilor, reforme fundamentale ale revoluției care nu au fost realizate. Orientarea dreaptă a revoluționarului Bălcescu, stăruințele sale și duhul său neînfricat, reliefate de Vasile Netea, la rându-i un spirit revoluționar, vor cunoaște și impasuri. Sultanul nu recunoaște guvernul revoluționar și nici constituția adoptată de acesta, trimițând armată pentru a restabili situația anterioară. Biograful va cuprinde această perioadă în pagini dramatice, de amărăciune, dar de inițiativă continuă pentru ca nația română să intre „în frăția cea mare a națiilor”. Bălcescu se va pregăti să susțină în fața Porții revendicările românilor, publicând în Poporul suveran articolul „Drepturile românilor către înalta Poartă”, însă forurile oficiale îi zădărnicesc mesajul cu care plecase la Constantinopul în apărarea drepturilor. Sultanul îl va impune pe Constantin Cantacuzino caimacam al țării, cu toată rezistența revoluțonarilor pedepsiți cu calvarul exilului. În viața lui Nicolae Bălcescu începe un nou capitol, acela al activității în exil (devine secretar al emigrației) și al scrierii capodoperei sale istorice, „Românii sub Mihai-Vodă Viteazul”, adresându-le exilaților o proclmație prin care întregește ideea că nu poate fi fericire fără libertate și nu poate fi libertate fără putere, iar „noi, românii, nu vom putea fi puternici până când nu ne vom uni cu toții într-unul și același corp politic”. Din exil urmărește situația din sud-estul Europei și îndeosebi din Transilvania unde românii sub comanda lui Avram Iancu și-au organizat o puternică armată populară, Transilvania în crezul și fapta lui Bălcescu trebuind să devină un bastion al revoluției românești. Pentru realizarea planului era nevoie să ia contact cu Avram Iancu și cu Kossuth cu care începe convorbiri la Debrețin, desfășurate cu anevoință, conducătorii guvernului maghiar neîmpărtășind ideea lui Bălcescu de a acorda românilor drepturile naționale cerute pe Câmpia Libertății. Vasile Netea deschide prin aceste secvențe un fel de carte a Transilvaniei aparținându-i lui Bălcescu. Kossuth îi propune să plece în munții lui Inacu pentru a se încheia pacea cu craiul românilor. Bălcescu ajunge la Câmpeni, este primit cu dragoste de Iancu, tribunii și prefecții săi, numai că propunerile de pace ale lui Kossuth, ambigue de altfel, soseau mult prea târziu, armatele guvernului maghiar fiind învinse. Evenimentele se precipită, forțele țariste pătrunzând în Transilvania și Ungaria, producându-se capitularea maghiară de la Șiria.
Bălcescu se va întoarce la Paris, unde găsește emigrația română dezbinată. Desfășurând o intenă activitate publicistică și diplomatică, va fi preocupat în continuare de „țintele” revoluției . În decembrie 1849 va pleca la Londra pentru a susține cauza Principatelor lodului Paimerston, ministrul de externe al Marii Britanii, după care, revenit la Pari, va continua scrierea dedicată lui Mihai Viteazul, prin care voia să pună „piatra de temelie a unității naționale”, pregătind și apariția revistei „România viitoare”. Se dăruiește întru-totul scrierii istoriei lui Mihai Viteazul, mărturisindu-i lui Ghica despre intensitatea scrisului, fără a se odihni (retras la Viile d Avray din apropierea Parisului), având ca singure preocupări „Mihai, România”. La 15 mai 1851 avea să rostească la Paris discursul festiv la serbarea organizată pentru pomenirea zilei de 3/15 mai 1848 intitulat „Mișcarea românilor din Ardeal la 1848” publicat și în revista Junimea română, cea mai emoționnantă evocare a acestei zile memorabile, o analiză politică lucidă a anului pașoptist, un adevărat imn al luptelor pentru libertate ale transilvănenilor. Discursul a fost cântecul său de lebădă, ultima sa manifestare publică. Va urma lupta cu moartea.
Vasile Netea a publicat în foileton, într-o publicație săptămânală, „Viața lui Nicolae Bălcescu”. Are meritul editării la împlinirea a 200 de ani de la nașterea lui Nicolae Bălcescu Fundația Culturală „Vasile Netea” din Târgu-Mureș prin ediția apărută la Editura Veritas, îngrijită și prefațată de istoricul literar Dimitrie Poptămaș, președintele Fundației, discipol, biograf și editor consecvent al operei lui Vasile Netea. Este ediția care include și studiul lui Vasile Netea dedicat lui Nicolae Bălcescu la împlinirea a 150 de ani de la naștere, „Relațiile lui N. Bălcescu cu cărturarii și luptătorii români din Transilvania”.
Pe când proliferează pseudo-disciplinele controlate de elite malefice, ignorând valorile și experiențele de viață, mai ales cele naționale ( v. Ion Aurel Pop, Meseria de istoric la începutul mileniului al treilea), avem prin „Viața lui Nicolae Bălcescu” un demers exegetic care poate intra, prin ideatica și afectivitatea sa, în ceea ce Mihai Eminescu numea mângâierea cea sfântă a cugetării.
Valentin Marica
În imagine: vorbind la Tg. Mureș despre cultură și civilizație mureșeană în scrierile cărturarului Vasile Netea