În noaptea de sâmbătă spre duminică, doamna cu coasa şi-a făcut din nou drum şi a lăsat literele româneşti fără una dintre personalităţile sale de referinţă: Radu Cosaşu. Dureros eveniment, pe care mai multe canale de informaţii l-au consemnat cu menţiunea că a murit decanul de vârstă al presei noastre sportive. Caracterizare corectă, dar care nu reţine decât o parte din mult mai bogata şi mai complexa activitate a regretatului dispărut. Pentru că, în realitate, Radu Cosaşu este prozator, gazetar, dramaturg şi scenarist şi, deopotrivă, cronicar cinematografic şi tv. Domenii de creaţie cărora li s-a dedicat şi în care s-a remarcat vreme de peste şase decenii.
La fel de adevărat este, însă, şi să spunem că Radu Cosaşu a fost şi va rămâne un om al echilibrului, „un extremist de centru’’, aşa cum el însuşi s-a definit în repetate ocazii. Definiţie pe care o va explica în aceşti termeni: „ipohondru moral, speriat de orice junghi al vanităţilor, de orice hemoragie a remuşcărilor, m-am temut mai ales de damblaua megalomaniei’’. Mărturisire care capătă temei şi putere de crezământ dacă o raportăm la câteva întâmplări cu care Radu Cosaşu nu s-a lăudat şi nici nu le-a invocat pentru a-şi construi imaginea de nonconformist care dădea frisoane şi făcea nopţi albe unor puternici au zilei din vremuri apuse.
De pildă, la Conferinţa tinerilor scriitori din 1956, Radu Cosaşu va prezenta un proiect prin care susţinea „teoria adevărului integral”. Proiect care, evident, venea într-o flagrantă contradicţie cu dogmele realismului socialist, prin care politrucii impuneau scriitorilor modelul procustian al „reflectării fidele a realităţii”, exigenţă inatacabilă şi care nu se putea îndeplini decât prezentând personaje tipice în împrejurări tipice. Demers curajos, în urma căruia Radu Cosaşu a fost imediat dat afară de la „Scînteia tineretului’’. Sancţiune în deplină concordanţă cu ideologia marxist-leninistă a „dia-mat-ului” dată lui Radu Cosaşu după aceeaşi conferinţă a tinerilor scriitori în care Nicolae Labiş a fost acuzat de „snobism, evazionism şi influenţe ale ideologiei burgheze”.
Desigur, privind lucrurile din perspectiva contextului istoric, am putea spune că acestea erau comandamentele gândirii unice şi ale „luminii care vine de la Răsărit’’, aşa încât, inevitabil, iniţiativa tânărului scriitor Radu Cosaşu trebuia să fie sancţionată cu mânie proletară.
Surprinzător este, însă, faptul că, peste un deceniu, Radu Cosaşu se va afla, din nou, sub lupa cenzorilor ideologici. De data aceasta, ca autor al scenariului pentru „Un film cu o fată fermecătoare’’, regizat de Lucian Bratu, în care Margareta Pâslaru interpreta rolul unei tinere care voia cu orice preţ să devină artistă de cinema. Nu vor trece multe zile de la premieră şi în câteva publicaţii al căror cuvânt atârna greu în judecarea creaţiilor literare şi artistice au apărut cronici devastatoare, în care scenaristul şi regizorii erau acuzaţi de „cosmopolitism’’, iar titlul era schimbat în „Un film cu o fată revoltătoare”. De data aceasta, trecerea filmului pe sub furcile caudine ale cenzurii ideologice putând să pară oarecum surprinzătoare, mai ales dacă ţinem seama de faptul că ne aflăm într-o perioadă de relativ, dar real, dezgheţ cultural. Situaţie despre care, într-o radiografie a cazului pe care a făcut-o prin 1982, Ecaterina Oproiu va scrie: „O hulă stârnită de el (de acest film, n.n.) ne apare peste ani neverosimil de stupidă’’.
Fie şi numai aceste două întâmplări ar fi putut să îl facă pe un veleitar sau pe un megaloman să se pretindă o victimă a persecuţiei politice şi să ceară retroactive recompense. Nu a fost, însă, şi cazul lui Radu Cosaşu, care a luat lucrurile aşa cum sunt şi i-a tratat pe cenzorii săi cu sarcasmul şi cu ironia acidă pe care le-au meritat. Aşa după cum, cu aceeaşi dreaptă măsură, a rememorat şi a evaluat Radu Cosaşu întâmplări şi personaje din hronicul vârstelor sale în volume dintre care m-au atras cel mai multe cele care alcătuiesc ciclul „Supravieţuirilor’’. Texte memorabile, scrise în stilul său inconfundabil, pe care criticul Paul Georgescu l-a surprins în neuitata formulă „vesela ferocitate a sarcasmului’’.
Cu această calitate a vorbei şi a scrisului său a intrat Radu Cosaşu în memoria noastră şi sunt convins că, atunci când ne vom confrunta cu noile avataruri ale dogmatismului de orice culoare, ne vom aminti de el şi de voioasa, libera sa cugetare.
Şerban Cionoff