S-au împlinit, pe 20 martie, 150 de ani de la nașterea jurnalistului, scriitorului și omului politic liberal Constantin Gheorghe Banu (1873-1940), fondatorul, editorul și directorul Revistei „Flacăra”, magazin literar și politic, apărută în două serii, prima între 1911 și 1916, cu subtitlul „Flacăra artistică, literară și socială”, și cea de-a doua, din decembrie 1921, purtând denumirea de „Revistă social-literară”, ce și-a continuat parcursul, cu sincope, până în 1940, când și-a încetat apariția, odată cu moartea fondatorului ei. Cu acest prilej, Muzeul Național al Literaturii Române a organizat expoziția „Remember Constantin Gh. Banu”, iar despre personalitatea sa au vorbit astronomul dr. Magda Stavinski, scriitoarea și traducătoarea Gabriela Banu, nepoată de frate a marelui jurnalist, criticul literar Aureliu Goci, muzeografa Eugenia Oprescu, șefa Secției Patrimoniu a MNLR și directorul Instituției, istoricul literar Ioan Cristescu.
Născut într-o familie cu rădăcini etnice multiple, bunica sa maternă fiind de origine franceză, iar bunicul greco-catolic, Constantin Gh. Banu are printre strămoși inclusiv un staroste de oieri de prin părțile Galaților, semn că pe plaiurile mioritice boieria înaltă avea și sânge țărănesc. Botezat ortodox, C. Banu va urma cursurile Liceului Sfântul Sava, din București, remarcându-se în principal la matematică, dar fiind atras și de jurnalism. Înființează revistele „Armonia” (multiplicată la poligraf), apoi, în facultate, gazeta „Studentul român”, după mărturiile unui coleg de clasă, actorul Ion Livescu. Absolvent al Facultăților de Litere, dar și de Drept, ajunge, mai întâi, profesor de istorie (?), la Brăila, apoi la Liceul Matei Basarab, din București, de unde, remarcat de ministrul Spiru Haret, este promovat direct în Ministerul Educației, ca inspector-șef. Între timp, talentul său oratoric, la fel ca și cel publicistic, nu scapă neobservate, fiind promovat de Partidul Liberal, inițial ca director al gazetei „Voința națională” (1903), apoi al oficiosului „Viitorul” (1907). Aici face cunoștință cu un alt mare ziarist al vremii, Henric Streitman (1873-1950), inginer chimist la bază, scriitor și traducător, viitor membru fondator al UZPR (în 1919), și primul Președinte al Uniunii, de la înființare, până în 1940.
Prin căsătoria cu Ioana/ Aneta, familiar, Constantin Banu are acces în familiile aristocratice ale vremii, iar locuința sa din Strada Parfumului devine, concomitent, Club politic și Birou de presă. Deputat, din 1907, din partea PNL, oripilat de excesele liberalo-conservatoare contra țăranilor răsculați, C. Banu își va împărți Colegiul electoral din Ifov cu un alt mare jurnalist de orientare democratică, Nicolae Fleva. La 22 octombrie 1911 apare revista săptămănală „Flacăra” cu sediul chiar în casa directorului-fondator, editorialul fiind scris de un alt mare politician, Ion Gheorghe Duca. Se pleda de la început pentru: „O Flacără destinată la luminarea și încălzirea mulțimii”, pentru o artă „democratică”, situată deasupra „patimilor oarbe și a intereselor trecătoare” . Între scriitorii invitați să publice în noua revistă, amintim pe Barbu Ștefănescu-Delavrancea, Coșbuc, Brătescu-Voinești, sau Octavian Goga. Politic, revista milita pentru intrarea României în război, alături de Antanta, pentru recuperarea teritoriilor istorice.
Seria a doua a publicației, tot sub conducerea lui Constantin Gh. Banu, și tot cu sprijinul lui Petre Locusteanu, și, mai nou, al lui Ion Pillat și Adrian Maniu, apare în 1921, fiind una dintre publicațiile cu imens succes în epocă, având „incredibilul” tiraj de 35 000 de exemplare. Literar, se pleda pentru modernism și simbolism, dar și pentru clasicism, iar între publiciștii care s-au remarcat la „Flacăra” îi amintim pe Mircea Streinul, Nicolae Balotă, Geo Dumitrescu, sau Virgil Carianopol.
Membru al Delegației Conferinței de Pace, de la Paris, din 1919, codirector al ziarului „La Roumanie”, apărut cu acest prilej în capitala Franței, ministru al Culturii și Cultelor, după război, ocazie cu care s-a remarcat prin tact diplomatic, Constantin Banu a scris și literatură, în special texte sapiențiale, cugetări și Memorii, reunite în volume precum „Trăiască viața”(1916) sau „Grădina lui Glaucon, sau Manualul bunului politician”(1937). În viața publică, Constantin Banu a militat contra exceselor Gărzii de Fier, fiind permanent de partea presei democratice. A colaborat înclusiv la postul Radio-România, suținând conferințe între 1929-33, ale căror texte s-au păstrat, din fericire, nu la fel și înregistrările radiofonice. A murit, uitat, în 1940, într-un spital din Roman, după ce, în ultimii ani de viață, se retrăsese la moșia soției, de la Hălăucești, fiind înmormântat în cavoul familiei, de la Bellu. După război, locuința sa din Strada Parfumului a fost naționalizată, iar în 1987, în plină epocă a „sistematizării” a fost demolată.
Și pentru că în percepția publică persistă confuzia privind continuitatea dintre „Flacăra” lui Constantin Banu și ceea ce s-a numit mai târziu „Flacăra lui Adrian Păunescu”, vom spune doar că asociația este pur onomastică. În fapt, revista ce a apărut cu acest titlu începând din ianuarie 1948, sub egida „Uniunii Sindicatelor de Artiști, Scriitori și Ziariști”, cum era denumirea oficială, este un calc după o publicație sovietică „Ogoniok/Flacăra”. Cu bună știință, sau nu, scriitori importanți ai epocii proletcultiste s-au „angajat” publicistic în „lupta” pentru susținerea noii democrații de tip sovietic, dând indirect girul lor unui fals istorico-literar. Rând pe rând, scriitori precum Mihai Beniuc, Nina Cassian, Ov. S. Crohmălniceanu, sau Eusebiu Camilar, dar și mulți alții, au publicat la noua revistă a „Sindicatelor”, fără să mai țină seama de tradiția cu adevărat democratică a vechi publicații omonime. Odată cu numirea la conducerea revistei „Flacăra” a lui Adrian Păunescu, în 1973, revista își schimbă profilul, revenind la și la vechiul format, tabloid, fiind tipărită color, pe hârtie de ziar. Funcționând între 1973-1985 simultan cu Cenaclul Flacăra, revista a devenit un adevărat „fenomen” publicistic, dar nu și un bun exemplu de deontologie profesională. Excese, exagerări, dar și veritabile falsuri de presă au marcat acești ani ai „libertății democratice”. După 1990, „Flacăra” „reînvie” sub conducerea lui George Arion, fiind un produs al unui trust de presă privat, Publicațiile Flacăra și Rebus, în vreme ce „Flacăra lui Adrian Păunescu” devine o publicație distinctă, o formulă prin care marele poet a încercat să se regăsească și să se redefinească publicistic și literar.
Maiorescian prin vocație, aristocrat prin naștere și elitist prin stil, Constantin Gh. Banu rămâne în posteritate drept adevăratul creator al revistei „Flacăra”, jurnalistul fidel al unei singure iubiri.
Marian NENCESCU