Oameni buni,
Uneori am impresia că trăim într-o lume a absurdului, alteori, că nu prea trăim, câtă vreme suntem angrenați în tot felul de amestecuri, experimente ale unei lumi, zic unii, din ce în ce mai organizată, după mine, organizat-dezorganizată și în derivă în același timp. Cumva, totuși, trebuie să fim, iar pentru a fi, noi, pământenii, indiferent unde ne situăm pe scara vieții, suntem legați, firește, de la o anume vârstă, de a face și a avea, verbe de a căror încărcătură semantică este legată însăși existența omenirii. Prin urmare, suntem înlănțuiți într-un fel de libertate în care ne zbatem nu doar la propriu, ci și conceptual. Știm și nu știm. De aici și spusa lui Socrate: „știu că nu știu nimic!” Libertatea supremă în a nu ști, știind că nu ști! Vorbă de duh, nu glumă, dar până a ajunge la o asemenea știință, mii de ani, înaintea sa, mintea omului s-a tot rostogolit și s-a tot izbit de bolovănișurile necesităților sale, ale omului, în genere, de la o zi la alta, din ce în ce mai mari. Acum, fie vorba între noi, între necesități, la grămadă, și mofturi, confort și te miri ce alte pofte ascunse, scoase la suprafață de un subconștient alimentat parcă, cândva, undeva, pe un alt pământ, într-o altă galaxie, astăzi ea însăși gaură neagră, foc și scrum, spre o altă tălmăcire și o altă facere, nu e cine știe ce diferență.
Prin urmare, noi, oamenii acestei planete, facem, avem, suntem și, evident, murim, însă, dacă pentru primele trei, dintre cele enumerate, există răspunsuri formulate și oarecum stabile, la nivelul gândirii umane, pentru ultima, știința este într-o permanentă zbatere în necunoscut, iar teologia, doar dogmatic, parte descriptivă a aceluiași. Cu alte cuvinte, metaforic vorbind, moartea este într-un permanent suspans la limită, iar sufletul omului o variabilă ce își permite necunoscutul fără a da socoteală. De aici și dedublarea ființei umane („și în lumea asta nouă/parcă ninge, parcă plouă/iar eu sunt/parcă nu sunt”), involuntar și doar în clipă, fără vreo permanentizare, altfel „schimbarea la față” ar fi la vedere și misterul sau taina cea sfântă, fie ar dispărea, fie ar orbi omul contingent, el însuși încă nepregătit pentru a ști Adevărul Suprem, Adevărul Ultim. Cert e că, biologic vorbind, apărem dintr-o structură organică, încărcată genetic-informațional și cu viața, dar și cu moartea, ultima, deocamdată, un sfârșit agățat între rațiune, intuiție și emoție, de parcă ea, moartea, o altfel de stare a noastră, ar fi între un e și un nu e. Din aceste motive, nemurirea, obsesia omului modern și nu numai, se cuibărește în povestea sa, singura imanență pe pânza vremurilor, ce dăinuie cel puțin cât timp îi este întreținut focul. În povestea omului, negreșit, Cerul, Dumnezeu și Lumea. O altă înlănțuire fără de care, evident, nu ne-am putea mișca. Toate celelalte, fără intenția de a ofensa pe careva, hai să le spun „nimicuri”, inclusiv politicul, îmi par mărunțișuri, ingrediente în acest enorm amalgam în care, câtă vreme cunoaștem în parte, facem în parte și, evident, suntem fără a fi.
Fraților, pentru că tot a venit vorba despre politic, trebuie să vă spun că, ne place sau nu, și el are rostul lui. În relația sa cu lumea, același termen „a face”, are cel puțin aceeași însemnătate dacă nu mai mult. Parcă am mai spus-o, însă merită să revin! A face, desigur, politicul, dă culoare, uneori gust vremurilor. Fără el, fără politic, nu se poate. În el, ca și în om, dualismul, bun-rău, într-o permanentă căutare de echilibru. Dacă în acest echilibru apare, fie și doar contextual, binele, iar acest bine, mai și dăinuie, atunci se poate vorbi chiar de savoare. Mai rar, dar se întâmplă!
Și pentru că tot a venit vorba, după îndemnul Izei, fie-mea, o mai țineți minte, am votat-o pe Oana, colega sa de școală, la drept vorbind, o mână de om, dar în același timp și o frumoasă a Craiovei. După o campanie electorală cu tot felul de răutăți, spre sfârșitul ei, chiar cu mizerii („doar dacă ai să dai chiloțeii jos și ai să pozezi așa, în ochii lumii, ai mai putea să câștigi”! ce ziceți, e normal?), nu atât din partea opoziției, cât din partea unor „telectuali” ai cetății, unii dintre ei, foști colegi de școală, plasați în afara omenescului și, desigur, a lanțului firesc (fac, am, sunt), lanț pus lapidar în valoare mai sus, Oana a câștigat. M-am bucurat sincer, fie și doar pentru faptul că esteticul își făcuse loc în această lume, oarecum obscură, mai puțin plăcută ochiului,mai ales când nu poți fi pe placul tuturor la fel.
– Să fii femeie și să mai fii și primar?! Nu, Iza, fata mea, nu ar fi putut face față unor astfel de mizerii, apoi, dacă sunt sincer cu mine, nici eu și nici ea nu ar fi avut curajul să se arunce într-un astfel de necunoscut de întuneric, în care, odată aruncat, musai să faci și lumină. – mi-am zis în gând, la câteva zile mai târziu, într-o oarecare rătăcire, nemulțumit de faptul că nu era lână mine. Am sunat-o.
– Știu, a câștigat! – dacă asta vrei să-mi spui. – Voi, bărbații, ar trebui să întineriți instantaneu, fie și numai de dragul ei! Iubiți-o și fiți-i alături!
– Așa vom face! Altceva, noutăți?
– S-a întors Carol, suntem bine. Mai nou, formăm o echipă specializată în chirurgia cardiacă. Știi, în specialitatea asta, nu doar chirurgul conteză, ci și fizicianul și informaticianul… Mai exact, cel s-a specializat într-un fel de medicină nucleară. Cum sunt eu! Nu am idee dacă a apărut prin România așa ceva, dar musai, altfel o să tot moară oamenii din cauza unor boli cardio-vasculare. Și când te gândești că în Anglia sau în Germania, plantarea unui stent, pe una din coronare, sau înlocuirea unei valve, e mai simplă decât o banală operație de apendicită?! Tu ce faci? Să ai grijă de tine, că după câte știu, numai grijă nu ai!
– E, și cu tine! Am și eu cât se poate avea și ceva mai mult, însă singurătatea…
– Singurătatea ca singurătatea, dar sticla, paharul, apoi ăia, ai tăi, cu care te tot vezi, sunt pentru mine coșmarul zilei. Fir-ar el să fie de mon general!– mi-a reproșat Iza ca de fiecare dată.
– Auzi, lasă asta, că nu e dracu așa de cătrănit! Adineauri, când te-am tot ascultat, mi-a venit ideea de a te întoarce cu băiatul ăsta, al tău, în țară. Specializați sunteți, le arătați celor de aici ce știți să faceți, iar după aceea, la treabă! Banul vine, dacă știi meserie! De o casă, o mașină, de una, de alta, de ce vă mai trebuie, mă ocup eu.
– Ai vrea tu! Aș vrea și eu… Pe Carol, l-aș convinge cumva, deși pe ambii ne tot curtează o clinică din Elveția, numai că nu e așa de simplu. Trebuie aparatură, masă de operație, materiale. Cu alte cuvinte, e nevoie de o investiție pe măsură, iar noi, bani de unde?
– Poate o fi investit statul, mai știi! Statul?! Mă rog, ai și tu dreptate! …Totuși, am să mă interesez și am să vă spun. Până atunci, ai grijă să nu-l pierzi iar pe Carol! Nu de alta, dar un specialist nu se găsește la orice colț de stradă. Un specialist care să te mai și iubească, vreau să spun…– am glumit eu și am închis, înainte de a suspina, cât să nu-i fac inimă rea.
În zilele următoare, am tot dat telefoane, am intrat pe internet, am tot căutat într-o parte și-n alta, să văd cam în ce stadiu e România, la capitolul în care se specializase fie-mea și băiatul ei. Surpriza nu a fost după pofta inimii mele, însă abia acum am aflat că tehnologie, evident, ceva mai veche, ajunsese și aici, la noi, în câteva spitale importante din București, Cluj, Târgu Mureș și Timișoara.
– Domnule, obligatoriu o Clinică de chirurgie cardiacă și la Craiova! – Dacă-i crapă unuia inima, ce-i faci? Îl lași să moară când știința i-a dat o șansă la viață? ….Bun, îl urci în elicopter și-l duci la București sau Timișoara… Dar dacă până acolo moare sau când ajungi cu nefericitul, sala de operație este ocupată, ce-i faci? –m-am tot frământat fără a găsi un răspuns care să-mi aducă liniștea. Zi de zi, preocuparea, la birou, nu mai era legată de afacerile mele ce își urmau un curs al lor, firesc, ci clinica. La un moment dat, mi-am zis că voi face singur o astfel de investiție. Bani aveam, chiar mulți, însă îmi lipseau informațiile financiare, dar mai ales îmi lipsea experiența în domeniu. Fără a-i spune Izei, rând pe rând am contactat, medici, firme producătoare de aparatură medicală, constructori, specialiști în proietarea unui astfel de obiectiv. De la o zi la alta, eram din ce în ce mai dezamăgit, dar nu înfrânt.
– Domn` șef, zic și eu că nu se știe de unde sare iepurele. La primăriță ai fost? La primăriță, la Consiliul județean? – m-a întrebat mon general în timp ce serveam masa de prânz, la același restaurant.
– Nu!
– Nu?! Păi de ce, domnule, că nu mușcă? Din câte am auzit, primărița ar și zice și ar și face… Nu e glumă! Deocamdată aud că a terminat ce era început pe vremea celuilalt primar: parcarea aia subterană, pasajul de la Universitate, apoi cică ar renova centrul vechi al orașului ca să devină Craiova Capitală Culturală. …Ar caseta întreg canalul colector. La ăsta, plus partea aia dinspre Cornițoiu, deja se lucrează. Am văzut eu. Are în gând și refacerea Parcului Romanescu. Mă rog, vedem cu ochii noștri că se asfaltează peste tot, în cartiere… A zis în campanie că face și uite că face! Face, domnule!
Mda, să nu-i fie de deochi! – L-am aprobat eu. – Văd că a intrat și pe aci, pe unde stau, prin Bariera Vâlcii. Cred că refac totul, canalizare, alimentare cu apă, gaze, fundație drum, apoi asfaltarea… Numai de ar scoate-o la cap! Din câte s-ar zice, haitele îi dau târcoale!
– Haitele?! Da, dar ce haită trebuie să fie acea haită cât să nu cadă pradă altei haite?
– …
– Taci?! E, vezi, de-aia nici eu nu mă bag! …Domnule, nu știu cine mi-a spus, însă sigur am auzit că ar face și de un nou spital municipal. Unul acolo, pe calea București, lângă cel de infecțioase. Vorbește cu ea, apoi, la județ, domn` Nelu, Președintele Consiliului Județean, un om de toată isprava! Îl știu de mult… Nu se poate să nu te asculte careva, iar din ascultare, și soluția. Cert e că se moare pe capete din cauza inimiI!
– Se moare din orice!… Moartea ar fi parte a firescului, dacă ai muri în onoare, de bătrânețe, după o viață fără compromisuri, însă nu vezi că, mai nou, mor și ăștia tineri?! Una, două, „a murit a lui cutare!” „Păi?!” „A făcut infarct”, „a făcut cancer la ficat” „A făcut aia, a făcut ailaltă” „A… a, a făcut…” Iar noi să stăm cu mâinile în buzunare?! Nu, mon general! Nu se cade! Dacă tot știm, să și facem! Iar dacă facem, vom avea… Abia atunci când vom avea, vom și fii… iar din a fi, evident, libertatea sufletului, fără a da socoteală morții! Cunoști, fă, ai și vei fii, înțelegi dumneata?! Apoi, libertate absolută în Absolutul lumii, domnule, nu înlănțuire de limbrici peltici, paraziți în mijlocul ei: scârța, pârța!, pârța, scârța! …Cu pretenții! Mare comedia dracului!
Nicolae Bălașa