◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro21.06.2024

O trilogie critică despre literatura „de frontieră”

Primim de la dl RADU CIOBANU (n. 8 martie 1935, Timișoara, stabilit la Ludwigshafen am Rhein, al doilea ca mărime oraș din landul Renania-Palatinat, sud-vestul Germaniei) trei volume de comentarii privind lucrări aparținând literaturii „de frontieră”, non-ficțională: Magia drumului (2020), Mărturisitori. Prin lumea jurnalelor intime (2021) și Memorialiști prin vremi (2022).

Cunoscut mai întâi ca romancier (recent a apărut a treia ediție a romanului „Crepuscul”, cu care în 1972 a obținut un prim Premiu pentru Proză al Uniunii Scriitorilor), dl Radu Ciobanu, devenit scriitor profesionist, a avut și o susținută activitate de jurnalist, publicist, eseist și cronicar literar: „Jurnal 1980-1984” (1999), „Ţărmul târziu. Jurnal 1985-1990” (2004), „Europa din noi” (2008), „Recurs la raţiune” (2011), „Călători și călătorii” (2013), „Între dezastre și miracole” (2014) etc. Tot din această categorie fac parte și volumele publicate în colaborare: „Dialog peste Atlantic” (Radu Ciobanu & Peter Freund, 2006, ed. II, 2010), „Dincolo de așteptare. Dialog în larg” (Monica Pillat & Radu Ciobanu, 2016).

Renunțând a mai scrie roman, după cum mărturisește în Argumentul volumului sus-amintit dedicat memorialisticii, dar „rămânând totuși scriitor, adică un ins care nu poate supraviețui fără a scrie”, d-sa a optat pentru o „sistematizare tematică a sutelor de comentarii risipite prin reviste și dedicate cărților unor scriitori, indiferent de naționalitatea sau timpul lor, care mi-au suscitat interesul de-a lungul anilor.”

Este vorba, așadar, de un susținut demers critic privitor la un anumit gen literar, „trans-ficțional”, implicând jurnalele de călătorie, cele intime și, în sfârșit, memorialistica, scrierile confesive și, desigur, cele cu caracter epistolar. Un demers critic reușit, de o disciplinare profesională admirabilă, într-o desfășurare rectilinie rămasă deschisă (autorul semnează curent în reviste literare, având chiar rubrici constante, precum în „Actualitatea literară” de la Lugoj), vădind din plin un experimentat spirit de comentator aplicat, profund analitic și oarecum empatic, nelipsindu-i indignările și aprecierile mai puțin favorabile atunci când constată unele aspecte neconforme cu realitatea, ca să zicem așa, atât în textele propriu-zise cât mai ales în metoda editorială de a le pune în valoare.

„MEMORIALIȘTI PRIN VREMI” (Limes, Florești-Cluj, 2022, 264 p.) este „a treia și ultima dintr-un proiect dedicat genului literar polimorf, numit îndeobște literatură de frontieră”. Concurând con brio beletristica, acest gen de literatura ar atrage cititorii printr-o mai directă, autentică și concretă legătură cu „natura”, „miracolul diversității umane” și „istoria” – jurnalul de călătorie, jurnalul intim și scrierile memorialistice alcătuind, prin operele comentate, tripticul literar de față, care ordonează zecile de cronici publicate ani de-a rândul în periodice românești. La comentariile dedicate memoriilor propriu-zise se adaugă unele dialoguri epistolare („reale sau imaginare”) și „convorbiri nemijlocite”.

Volumul se deschide cu textul „Prin două veacuri” referitor la memoriile Sabinei Cantacuzino, Din viața familiei Ion C. Brătianu. 1821-1891 (ed. 2013), începând a fi scrise din 1921, la vârsta de 58 de ani, dovedind o vibrantă dragoste față de părintele său, prim-ministrul liberal căruia la moarte însuși Regele Carol I, apropiindu-se de catafalc, i-a sărutat mâna, deși între Palat și Prim-Ministru avuseseră loc și neînțelegeri, taxate de monarh (de fapt, Brătianu făcuse demersurile și îl adusese în Țară, ca prinț în locul lui Cuza exilat, apoi făcând din Principatele Unite, Regatul României (1881). Totuși, să fi fost Eminescu jurnalistul în perioada 1877-1883, dar și în 1889, atât de pornit împotriva guvernării liberale, a lui Ion C. Brătianu, căruia-i zicea „Vizirul”, încât să nu mai fi văzut, dincolo de jocurile politice și unele aspecte de nedorit, și meritele istorice ale primei „epocii regale” din istoria României moderne?! Oricum ar fi, perioada s-a scurs, valorile s-au decantat, iar memoriile Sabinei Cantacuzino (1863-1944), scrise sine ira et studio, evită orice „considerații politice” ori „speculații”, evocând stricto sensu, „cu acuratețe și preocupare etică”, aspecte și fapte din familia numeroasă și solidară a Brătienilor, care oferă „modele comportamentale”, cu trimitere la marile familii din epocă, inclusiv cea regală, constituind „o frescă a vremii”. Reținem dintre cele evocate orarul prim-ministrului (își începea ziua la 4 dimineața și  se retrăgea la 9 seara), personalitățile cunoscute în familie, scriitori, artiști, pictori, arhitecți etc. (Alecsandri, Odobescu, Ion Ghica, Nicu Gane, Kogălniceanu ș.a.), în general viața destul de solicitantă a liderului liberal. Dacă în primul volum Sabina Cantacuzino (un tip de „feminitate exemplară” – Dan C. Mihăilescu), apare senină, împăcată, chiar euforică, în al doilea ea devine „scârbită” de evenimentele „abominabile din anii 1940-1941”: ocuparea Bucureștiului de trupele germane, detenția de Mănăstirea Pasărea (ajunsă loc de sindrofii, unde o găsim până și pe Mița Biciclista), pribegia Casei Regale la Iași, ajutorul dat într-un spital de campanie sub ocupație, germanofobia și highe-life-fobia (implicând-o pe Martha Bibescu organizatoare de sindrofii și simpatizând cu ofițerimea petrecăreață), inclusiv abuzurile de tot felul și rechizițiile ocupanților, apoi sfârșitul războiului, revenirea Guvernului și Casei Regale din refugiu,  chiar a ei din exilul de nouă luni la Pasărea, în sfârșit anii efervescenți ai realizării României Mari, Primele reuniuni ale Parlamentului  etc. Martoră și implicată prin participarea la atâtea acțiuni, în „Belle Epoque”, Sabina Cantacuzino va trăi, in medias res, și, pasager, destinderile vieții românești din epoca interbelică, cu ororile celui de-al Doilea Război Mondial, cu ascensiunea hitlerismului pe plan european, implicat și în politica românească, anii unui masacru și al unei barbarii înfiorătoare. De reținut interpelarea lui Antonescu în propria-i casă, în ianuarie 1941, privind excesele Gărzii de Fier cu asasinatele antisemite („un partid de asasini”), ea murind la timp pentru a nu cunoaște, apoi, viața din închisorile comuniste (cf. „adaosului de însemnări 1870-1941”).

Al doilea din cele 23 de comentarii privitoare la cărți de memorialistică este dedicat lui Ernst Jűnger (1895-1998), comentat în volumul precedent cu „Jurnale pariziene” editate în 1997 și „Pagini din Kirchhorst. Coliba din vie. Ani de ocupație” din 2004. „Jurnalul caucazian” l-a cucerit pe prietenul lui, Vintilă Horia, prin „simptomele de misocalie”/ură împotriva frumosului de orice fel (antonim al „filocaliei”/ iubirea de frumos, în sens etic și estetic, platonician), misocalia contemporană, pornind de la partidele de stânga și exersată de cei josnici și ticăloși, care murdăresc totul, infestează, răstălmăcesc pe dos, distrug prin ură viscerală și „creează” în jurul lor oameni și realități după chipul și asemănarea lor… Întâlnirea lui Vintilă Horia cu Jűnger” a fost „o conjuncție între două personalități”, cu cauze asemănătoare.” Marelui său prieten cu douăzeci de ani mai în vârstă, Horia îi va rosti ritualul Laudatio la festivitatea de decernare a titlului de „doctor honoris causa” la Universitatea din Bilbao, tot Vintilă Horia fiind și moderatorul simpozionului dedicat sărbătoritului (1989). Având față de Jűnger o „situare de alumn”, Horia îl recunoștea pe acesta oarecum ca un „maestru” despre care va aminti mereu. Și nu este lipsită de interes constatarea că, în indicele de nume la ultimul jurnal al lui Vintilă Horia, Jűnger ocupă locul 2, cu 40 de referiri, pe primul, cu 59, figurând Eminescu…(Scrisul ca înălțare).

Un alt oponent de seamă al dictaturii naziste, de regăsit între memorialiștii comentați de dl Radu Ciobanu, este Stefan Zweig (1881, Viena – 1942, Rio de Janeiro), autorul lucrării Lumea de ieri (1942), încheiată cu câteva săptămâni înainte de sinuciderea împreună cu soția Lotte, urmare a unei depresii, profund dezamăgit de situația din Europa aflată în plină conflagrație mondială, distrusă, pierzându-și speranța întoarcerii. Scrisă în exilul brazilian și pe un ton „amar”, ca un „testament moral”, „Lumea de ieri” evocă cele două epoci în care Zweig a trăit, acea La Belle Epoque din Viena cultural-artistică și imperială, în care s-a născut și și-a trăit copilăria,  adolescența, anii tinereții estudiantine, afirmarea, și epoca „de fier”, de după Primul Război cu noua reconfigurare a continentului și destinderea, cu ascensiunea național-socialismului din care va crește până la apogeu o dictatură revanșardă aducătoare de un monstruos război, devenit mondial. Cele două fațete ale Lumii în care a trăit i-au marcat existența, determinându-l pe acest scriitor, jurnalist și biograf austriac, cu origine evreiască, dar ilustrând un spirit pacifist și de larg umanitarism (era în legături cu Romain Roland, cu Maxim Gorki), odată cu ascensiunea lui Hitler, să părăsească țara. Spirit cu adevărat de anvergură, european, Zweig a  cutreierat mapamondul, din America și Anglia, până în Rusia (impresionantă evocarea mormântului lui Tolstoi la Iasnaia Poliana, undeva în liniștea pădurii, „emoționant de anonim, sublim în tăcerea lui” și care l-a zguduit mai mult decât criptele în care își dorm somnul de veci Napoleon, sub arcul de marmoră din Domul Invalizilor,  Goethe în necropola prinților din Weimar ori principii și regii Angliei la Westminster… (Sensul pierdut).

Tot o mărturisire de conștiință sunt și lucrările, amprentate de o „matrice stilistică” europeană, ale scriitoarei Marguerite Yourcenar, „Labirintul lumii”, titlu generic dat de Gallimard, pentru Amintiri pioase și Arhive ale Nordului (scrise în 1974 și editate la noi în 1986), opere de senectute, cu retrezirea aristocraticului orgoliu genealogic în sensul invitației la „smerenie” și „înțelepciune”. Coborând în sine, memorialista vede mai departe, ea reușește să transforme „ o istorie de familie într-o meditație asupra condiției și devenirii umane” (mottoul la „Amintiri ploioase” luat din Kuan Zen este concludent). Evocarea documentară (scrisori, fotografii, publicații, însemnări, arhive muzeale etc.), în atâtea cazuri de reconstituire propriu-zisă, prevalează oarecum memorialisticii, încât suntem martorii unei „permanente și irepresibile resurecții a romancierei”, ea însăși regăsindu-se printre personajele familiale evocate devenite istorii „flamande”, observă analistul (Labirintul lumii).

Tot un produs intelectual „tipic central-european” este Gregor von Rezzori, pseudonim al lui Gregor Arnulph Hilarius d’Arezzo (1914-1998), descendent al unei vechi familii austriece (cu ramificații din Irlanda până în Boemia, Sicilia, Bucovina și Valahia fanariotă), rămasă fidelă Imperiului Habsburgic, opera comentată fiind Memoriile unui antisemit (1979), „carte a unei vârste care se apleacă asupra sinelui și a vremii sale”. Crescut în prejudecăți antisemite, copilul Arnulph va trăi cu adevărat revelații la contactul real cu evreitatea. Tânărul ajunge în realist-pitorescul București de periferie (nimic din viața culturală și agitația politico-ideologică din anii ’30!), dorind să devină pictor și sfârșind prin a ajunge comis-voiajor, prilej de a cunoaște viața capitalei, apoi a Timișoarei, cu experiențele erotice respective, prima cu Văduva Neagră, alta cu Bianca Alvaro, a treia „iubire inițiatică”, tot cu o evreică, Minka, consumându-se la Viena (tripticul îi revelează însăși complexitatea feminității). Romanul acesta memorialistic (trecând de la persoana întâi din primele patru capitole, la persoana a treia, în ultima parte) dă, deopotrivă, impresia de viață reală, dar și de ficționalitate, greu de spus cât… Precum amestecul documentar memorialistic din volumul Zăpezile de altădată. Portrete pentru o autobiografie pe care nu o voi scrie niciodată (1989), cu punerea accentului memorialistic pe o lume apusă, cam nostalgic, deși încearcă prin umor și autoironie o distanțare scriptică. Importantă este, însă, ideea pe care o regăsim și la Jűnger, potrivit căreia Primul Război, aducând destrămarea Imperiului, lasă în urmă o „lume” nu perfectă dar credibilă în idealurile ei civilizatorii și deschide o alta „de degradare a speciei”, trivializată, imundă, din craterele  de bombe și din tranșeele de infern ridicându-se „o nouă seminție umană, a cărei bestialitate nu mai cunoaște nicio limită”. Sub un titlu nu tocmai original, dar suficient de expresiv, scrierea memorialistică „Zăpezile de altădată” este deopotrivă istoria unei familii, care nu poate fi înțeleasă decât în context cu istoria epocii respective, povestită „cu șarm, cu tristețe, nostalgie și umor și cu o pregnanță stilistică bogată în nuanțe”, calități păstrate de traducătoarea Sanda Munteanu (O vârstă și o vreme).

Tot scrieri memorialistice sunt lucrările semnate de Nina Berberova (Sublinierea îmi aparține, trad. și note de Natalia Stancu, 2006), evocând lumea rusească din anii Revoluției leniniste cu ororile ei, din care evadează în 1922, la Paris, într-un „exil” european, trăind într-o „amărăciune nevindecată”, apoi ajungând în Statele Unite, „limanul”, patria „adoptivă, în sfârșit sigură” (La mila Europei), de Tony Judt (Cabana memoriei, trad. de Cristina Chevereșan, 2011), povestind în istorioarele / „feuilletons”, din timpul sejurului plin de reflecții și reverii la cabana magică din Elveția, aspecte din viața sa trăită în interbelic când a militat ca un „social-democrat universalist”, trecând prin experiențele „israeliană”, „pariziană” și „americană”, ajungând să se considere, dincolo de toate acestea, prin exercițiul retrospectiv al memorialisticii, un „cosmopolit dezrădăcinat”, ba chiar „prea bine ancorat într-o varietate de moșteniri contrastante”, într-o lume trepidantă, tulbure, temându-se de agresivități și globalizare, conștient de iminentul sfârșit (Ultimul mesaj al lui Tony Judt).

Cehul Bohuil Hrabal (1914-1997), figură binecunoscută în peisajul literar mitteleuropean, încearcă, la rândul său, prin Scrisori către Dubenka (trad. și note de Anca Irina Ionescu, 2014), să evoce  „procesul osmotic dintre propria viață și epoca cea dramatică a patriei sale, percepută tot timpul ca inimă a Europei” (Terapie epistolară), iar Danuta Walessa, soția cunoscutului sindicalist și viitor președinte al Poloniei, prin Visuri și secrete (trad. de Cristina Godun, 2014), hotărârea de a părăsi satul și de veni la Gdansk, unde îl cunoaște pe Lech Walessa, căsătorindu-se și având opt copii. O istorisire plină de semnificații și tâlcuri, într-o epocă tensionată, trăită solidar alături de soț, evocând la un moment dat deplasarea la Stockholm pentru a prelua Premiul Nobel pentru Pace decernat în 1983 de Academia suedeză luptătorului pentru libertate și drepturi, liderul sindicalist Lech Walessa, devenit președintele republicii în 1990 (Școala vieții).

Am stăruit să evidențiem, în comentariul nostru, portretele acestor memorialiști mai puțin cunoscuți față de scriitorii români cu contribuții în domeniu comentate de dl Radu Ciobanu, precum: Ion Ianoși (Un domn de stânga), Alexandru Ciorănescu (Un monument literar), Constantin Beldie (Un papugiu de București), Micaela Ghițescu („Să povestesc acum…”), Marie-Hélene Fabra Brătianu (Trei femei și istoria), Isabel Allende (refugiul în „timpul magic”), Dorli Blaga (Nu uita, învață, salvează!), Nicolae Balotă, editat imperfect în 2018 cu „Abisul luminat” (Caietul tezaur), Dana Konya-Petrișor, prezentă și în vol. anterior (Sub semnul seninătății), Horia Bădescu (Tărâmul dintâi), Lidia Stăniloaie, fiica celebrului teolog (Memorii deviate), Cristina Struțeanu (Amintiri de dronă), Ioan Holender, timișorean febricitar ajuns director la Staatsoper din Viena (Un învingător), Victor Ieronim Stoichiță, cercetător și istoric de artă (Poemul despărțirilor).

Volumul dedicat memorialisticii este completat cu două secțiuni, Dialoguri epistolare (cuprinzând lucrările în domeniu ale unor scriitori de azi: Ioan Lăpușneanu despre Emil Rebreanu, eroul de la Ghimeș-Făget, 2018; Aurel Cioran despre Fratele fiului risipitor, 2012; George Guțu editorul vol. de scrisori, Emil Cioran. Scrisori către Wolfgang Kraus. 1971-1990, 2009; un eseu despre corespondența dintre Dinu & Nelli Pilat (2008), despre cea dintre Lily  Teodoreanu și Pia Pillat (2010; 2009), a Monicăi Pillat (2010), memoriile Corneliei Pillat (2011); Matei Călinescu, Ion Vianu, Scrisori din exil (2019); la care se adaugă: Vaclav Havel, Scrisori către Olga, 2009; Orlando Figes, istoric britanic,  despre O poveste de dragoste și supraviețuire în Gulag, 2019; Rainer Maria Rilke – Marina Țvetaieva – Boris Pasternak, un comentariu la Romanul epistolar al tri-vocilor amintite, 1976.

În secțiunea „Convorbiri”, sunt comentate lucrări de Andrei Pleșu (Obscenitatea publică, 2004); Emil Cioran, Luca Pițu, Sorin Antohi, Le Néant roumain un entretien / Neantul românesc – o convorbire, transcriere de Mona Antohi,  2009 (O cozerie), Mircea Ivănescu, Interviu transfinit. Mircea Ivănescu răspunde la 286 de întrebări ale lui Vasile Avram, ed. a II-a, cu o postfață de Radu Vancu, 2012 (Inaparentul M. I.),  Monica Pillat, Barbu Cioculescu, Povestind despre atunci, 2012 (Moștenitorii unei tradiții),  Eugen Stancu, Istoriile mele, 2012 (Istoria inteligentă), Robert Șerban în dialog cu Șerban Foarță, Narațiunea de a fi, 2013 (Severineni colocviali), Dan Grigore de vorbă cu  Dia Radu, Lumea în Si bemol, 2016 (Orgoliu și smerenie), Serenela Ghițeanu, Cartea cu delfini, convorbiri cu Ana Blandiana (Lectura, apă adâncă).

Cu un sumar atât de bogat, dens, polimorf, volumul de „Memorialiști prin vremuri” încheie trilogia comentării literaturii nonficționale, „de frontieră” (evident, cărțile pe care le-a putut citi în răstimp de zeci de ani), pe care ne-o propune criticul de largă respirație culturală și de limpede, remarcabilă expresivitate Radu Ciobanu. Aceasta a fost posibilă, expressis verbis auctoris, „din motive care ar merita mărturisite în alt context”, după o îndelungată carieră de romancier, începută prin anii ’70 ai secolului trecut („După-amiaza bătrânului domn”, 1970; „Crepuscul”, 1971) și continuând cu o serie de romane, în flux continuu.

Adăugându-se fațetei de romancier și celei de eseist, ipostaza de cronicar literar vine să definească imaginea cât mai recentă a unei personalități literare complexe, dl Radu Ciobanu, prin demersul de față, original ca structurare și viziune, propunându-ne o triadă critică panoramică despre literatura de frontieră (cu autori români și europeni, în traducere), cam singulară în cultura noastră din ultimul sfert de veac

 

Zenovie Cârlugeea

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *