Viaţa oricărui om este un roman.
Viaţa Mariei Petre ar fi câteva romane: „Război şi pace”, amestecat cu „Don Quijote” şi „Cei trei muschetari”.
Destinul ei se supune doar regulilor ficţiunii.
E revenită de curând din Siberia. Stă mereu lângă foc, nopţile doarme îmbrăcată, cu câteva pături groase trase peste ea, şi nu se poate încălzi. A intrat frigul în ea ca o boală. Când a ajuns acolo, au coborât-o din tren desculţă pe zăpadă, cu capul gol, cu o hăinuţă subţire pe ea. În câteva ierni cu – 50°, n-o putuse lua frigul. Apoi – s-a lăsat învinsă. Acum nu ştie cum să-l scoată din ea. A rămas în urma viscolelor care-i bântuiseră sufletul un pic bâlbâită. Confundă noţiunile.
– Abia când mă sui pe o plită încinsă, îmi mai trece din frică, spune dânsa.
Pentru ea, frica şi frigul sunt unul şi acelaşi lucru, chiar dacă n-a tremurat niciodată de frică, ci numai de frig.
Doamna Maria, baba Maria, cum îi zice tot satul, e uscată ca un vreasc, dar, când prinde a vorbi, seamănă cu un vreasc care se acoperă de frunze şi pe care parcă le auzi cum le mişcă vântul…
Ţine pe pervaz o icoană, pe care a purtat-o cu ea prin toată Siberia.
„L-am luat şi pe Dumnezeu cu mine, îmi zice ea. Dacă m-aş fi dus de una singură, n-aş mai fi găsit drumul înapoi.”
Iat-o, Basarabia Profundă, cea care se vede mereu din Cerul lui Dumnezeu, ca să nu ne trimită cutremure, alunecări de pământ şi alte dezastre prea des.
Demnitatea umană a credinciosului e manifestată prin umilinţă, înălţarea – prin căderea în genunchi; mândria – prin lipsa de orgolii; cunoaşterea – prin faptul că nu raportează toate lucrurile la sine, ci la Dumnezeu; perfecţiunea – prin armonia dintre gând, vorbă şi faptă.
Nu cred că există extratereştri, nici viaţă pe alte planete.
Din numărul nesfârşit de planete, Dumnezeu a ales una pentru casa Sa, pe care a amenajat-o, a populat-o şi a făcut-o bună pentru trai – Pământul.
Celelalte planete nu sunt bune pentru viaţă, fiindcă sunt fără Dumnezeu.
Voltaire, care s-a aflat toată viaţa în război cu Cel-de-Sus, cu câteva ore înainte de moarte a spus: „Îl implor pe Dumnezeu, din toată inima, să mă ierte”.
Tot el afirmase: „Universul mă tulbură şi nu pot crede că acest ceasornic nu are şi un ceasornicar”.
Universul are ticăit de ceasornic pornit, iar ceasornicarul îl ţine doar în bună funcţiune şi, arar, tot mai rar, îi rectifică ora.
Un sfânt curios: mai înainte de a privi lumea, îşi scoate aura de pe creştet şi o pune deoparte (sau o atârnă în cui) – ca ea să nu-l împiedice să vadă în toată dimensiunea lui păcatul.
Când a muşcat din fructul oprit, Dumnezeu l-a întrebat pe Adam, care stătea în faţa lui: „Unde eşti, Adame?” Acesta se afla sub ochii Săi, dar Dumnezeu întreba unde este.
O dovadă că, atunci când păcătuim, Dumnezeu (Binele, Adevărul) nu ne vede, nu ne mai vede. Tatăl ne recunoaşte (sau – se recunoaşte în noi) doar în faptele noastre bune. Omul păcătos cade din vederea Lui: dispare, se face nevăzut, El îl caută – de cele mai multe ori ca să-l ajute – şi nu-l mai găseşte…
Păcătuim, cu gândul: Dumnezeu, care e atoateiertător, ne va iubi şi aşa.
Mincinoşii pretind că au mereu de ales între răul care aduce folos şi binele care dăunează.
Îi zic în şoaptă cuiva:
– Nu fi obraznic…
– De ce strigi la mine?! mă apostrofează acesta.
Altuia îi strig:
– Ce lucru frumos faci!
– Ce-ai spus? se preface el că n-a auzit, ca să mai repet lauda.
Pentru frumuseţe trebuie să ai ochi. Nu toţi o văd, chiar dacă stau cu ochii pe ea. Şi pentru Adevăr îţi trebuie o altă vedere. Iisus ne vorbeşte despre un fel de a vedea şi un fel de a auzi, altele decât cele care ar avea legături cu organul văzului sau cel auditiv. E vorba despre Adevăr, care se confundă pentru El cu realitatea în dimensiunile ei largi, cosmice, necuprinse în totalitate de ochii din frunte şi de auzul fizic: a auzi cuvintele şi a nu auzi Adevărul care le conţine, a vedea Adevărul şi a nu-l recunoaşte sunt câteva dintre dramele omului.
Vom putea schimba lumea („o vom birui”, cum ar zice Mântuitorul) doar în măsura în care o vom cunoaşte şi – lucrul cel mai important! – înţelege!
Când lui Saul din Tars (Sfântul Pavel de mai târziu) i s-a arătat Iisus pe drumul Damascului, şi cel care era pe atunci prigonitorul creştinilor a fost întrebat: „De ce mă prigoneşti, Saule?!”, acesta a răspuns: „Nu pe Tine te prigonesc, Doamne, ci pe apostolii Tăi”.
Dar apostolii erau El.
Atunci când păgânii îl contraziceau, Apostolul Pavel zicea: „Aveţi dreptate, dar…”
După această conjuncţie adversativă, el îşi construia toată pledoaria, iar faptul că iniţial acceptase „dreptatea” lor îl făcea convingător: „El nu ne contrazice, el completează lucrurile ştiute de noi cu lucrurile ştiute de el”, ziceau corintinenii şi-i dădeau dreptatea de care avea nevoie ca să le schimbe convingerile.
„Dar…” e conjuncţia cu ajutorul căreia Sfântul Pavel a putut creştina cel mai vast imperiu al vremii sale.
Adevărul şi iubirea conduc universul: Adevărul e Tatăl, Iubirea e Iisus.
Credinciosul are verticalitate şi când stă în genunchi.
Nu totdeauna un drum este şi o cale.
Şi totuşi, scriitorii, oamenii artelor, trăiesc cu iluzia că scrisul, artele profesate de aceştia îi vor ajuta să se mântuie. Ca şi cum cele pe care le fac ei (în majoritatea lor menite să-l facă pe om mai bun, nu?!) ar fi mai aproape de înţelegerea Celui-de-Sus, care a făcut lumea ca pe o creaţie şi care dintr-o solidaritate mai degrabă de breaslă i-ar înţelege şi ierta.
Un scriitor speră să se salveze şi cu cărţile sale. Ca şi cum faptele bune ale eroilor săi, care i-au convins şi pe alţii să fie mai buni, ar trebui să se adauge, la Judecata de Apoi, la faptele lui omeneşti. Ca şi cum şi ele vor trage la cântar, atunci când îi vor fi puse alături faptele bune şi faptele rele. Ca şi cum o carte bună te poate scoate din Infern. Ca o altă Margareta, care l-a smuls pe Faust dintre flăcările Iadului.
Numai copiii pot vorbi cu Dumnezeu de la egal la egal.
Paradisul există, de vreme ce mi-l amintesc; doar că nu sunt sigur dacă imaginile care mi s-au reţinut vin dinainte de naşterea mea sau din copilăria mea, când amintirea edenului era atât de vie, încât mi se părea că mai locuiesc în el.
Cine nu s-a născut desăvârşit nu devine niciodată.
Nicolae DABIJA
21 aprilie 2011