◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro29.02.2024

Contribuții la o geografie literară româneacă.
Nelu Barbu: „Scriitori
de ieri și de azi” 

Profesorul NELU BARBU (n. 1 febr. 1944, satul Burdea din com. Căldăraru – jud. Argeş) s-a  stabilit din 1960 în târgușorul Băbeni, din apropierea municipiului reședință de județ Rm.-Vâlcea (în 1991 Băbeniul și-a sărbătorit cei 500 de ani de atestare documentară, 1491-1991). A fost titular al catedrei de limba și literatura română la Şcoala coordonatoare Români-Băbeni (1969-1980), transferându-se în 1980 la Liceul din Băbeni, devenit „George Ţărnea”, devenind animator cultural nu numai în școală dar și la nivelul orașului Băbeni, fiind chiar director al Casei de Cultură „Dragoș Vrânceanu” (1993-2000) cu rezultate remarcabile. A întemeiat și condus revista „Casa de sub pădure” (1997), fiind preşedintele Fundaţiei Culturale „Dor – Dragoş Vrânceanu” (din 1991), instructor al ansamblului folcloric „Dor” (1990-2000), preşedinte al Asociaţiei „Cultul Eroilor” – filiala Băbeni, consilier orăşenesc în trei legislaturi, preşedinte şi apoi secretar al Comisiei pentru cultură (1992-2000). Pentru întreaga activitate didactică i s-a conferit de către Ministerul Educației Naționale Diploma „Gheorghe Lazăr” cl. I (2004), dar și numeroase premii şi distincţii pentru activități culturale „de excelență”. Din bibliografia sa de beletristică reținem trei volume de teatru din „Odiseea unui neam”: „Jurământul”, „Sânzienele”, „Alifantul” (2010), „Perpetuum mobile…”, teatru (2018), „Respirația logosului” (2013), „Pseudofabule” (2021). S-a dovedit totodată și un etno-folclorist preocupat de cercetarea tradițiilor pastorale vâlcene, cu rădăcini de necontestat dincolo de munți, în Mărginimea Sibiului (precum zona „ungurenilor” Vaideeni – Novaci – Polovragi din Gorj, și nu numai acolo) – „Păstoritul vâlcean în lumina istoriei” (2008).

 La o scurtă privire, am putea observa că dl Nelu Barbu – critic şi istoric literar, dramaturg, eseist, publicist, animator cultural,  – ar fi unul din cei chemați să realizeze o „istorie literară” a spațiului de locuire vâlcean, deși d-sa este „om al câmpiei” (din Găvanu-Burdea, dintre Olt și Argeș, cu privire spre Meridionali, cu origini îndepărtate din Mărginimea Sibiului – v. „Trilogia ungurenilor” amintită și alte abordări). Din însăși fișa bibliografică rezultă că autorul, în calitate de monografist, critic literar și eseist, s-a aplecat asupra tradițiilor cultural-literare vâlcene, colaborând cu recunoscuți cărturari râmniceni precum prof. univ. Ioan Șt. Lazăr, poet, istoric și critic literar, membru USR (unii deveniți deja amintire precum Ion Soare, Costea Marinoiu, Al. Popescu-Mihăești ș.a.), d-sa scriind despre „Casa din pădure”, vol. II (Coama stejarului. În amintirea lui Dragoș Vrânceanu), contribuind la „Enciclopedia Județului Vâlcea”, volumul II (Localități urbane. Orașul Băbeni – „loc sfințit de mișcare”, monografie, 2012) și vol. III (Localitatea Frâncești, monografie, 2022). Merită reținută „recuperarea” poetei Marioara Irimescu, căreia îi editează volumul „Frunzele de toamnă” (2020), în colecția „Moștenirea Vrâncenilor” în care i-a apărut și volumul „Dragoș Vrânceanu – poetul Vlahostratei” (Ed. Betta, București, 2018).

 

Sub un titlu deja consacrat în istoria și critica literară românească, mai veche sau mai nouă, dl prof. dr. Nelu Barbu din Băbeni ne propune câteva studii și eseuri despre scriitori români din generații diferite, de la clasici (Eminescu, Creangă, Coșbuc) și moderni (Gib I. Mihăescu, Liviu Rebreanu Cezar Petrescu, Camil Petrescu), la scriitori contemporani, îndeosebi proveniți din spațiul vâlcean (începând cu poeta de factură clasică, din interbelic, recuperată editorial, Marioara Irimescu, la fiii acesteia Mircea și Dragoș Vrânceanu, apoi la Eugen Negrici, George Achim, George Anca, Ilie Gorjan, Ion Predescu, Alexandru Popescu-Mihăești, Ion Soare, George Țărnea, George Voica), dar și din alte spații geografice (prozatoarea bucureșteancă Eliza Roha, doljeanul Gabriel Chifu, poet și prozator consacrat, de ani buni în conducerea Uniunii Scriitorilor din România), mehedințeanul Florian Copcea, de la Drobeta Turnu-Severin, istoric și critic literar, eminescolog, promotor cultural transfrontalier, jurnalist…

Volumul „Scriitori de ieri și de azi” beneficiază de o Prefață semnată de criticul literar râmnicean Ion Predescu, membru USR, constatând că lucrarea de față „sintetizează personalitatea profesorală, scriitoricească și culturală a autorului”. „Stilul profesoral”, în special „denotativul” din studii dublat de „limbajul intranzitiv, apolinic și eliberator, cu fața întoarsă spre origini, spre mitul eternei reîntoarceri” ar constitui coordonatele menite a exprima, după expresia lui Charles Mauron, un „mit personal”, de sinteză, al autorului eseurilor și portretelor literare din lucrarea în discuție.

Desigur unele abordări nu constituie noutăți, însuși autorul le inserează fie ca articole omagiale, fie ca reluări ale unor subiecte mereu de actualitate, de aceea ele meritau o secțiune aparte. Astfel, eseistul scrie, urmărind date biografice esențiale,  despre „viziunea” lui Mihai Eminescu asupra Țării ca trecut și mai ales ca viitor, care este una „de actualitate”, „Mihai Eminescu reprezintă miracolul absolut al revelației, calea zborului recunoașterii României în lume”, chiar „o ipostază a spiritualității zborului universal, în dimensiunile lui, estetice și morale, dincolo de curente și de școli literare”. Spiritul eminescian este unul de actualitate, „eminescologia” – o „știință inefabilă”, iar „eminescianismul a devenit „o estetică post-modernă.” („Mihai Eminescu sau Țara Zborului”). În ceea ce privește „Doina”, aceasta a devenit un fel de „Tatăl nostru” al spiritualității noastre „în toate țările locuite de români” („Doina” lui Eminescu, peste nemărginirea timpului). Recent, dl Nelu Barbu este laureat al Premiului EMINESCU” – Festivalului Internațional „Mihai Eminescu” de la Drobeta Turnu-Severin, ediția a XXXIII-a.

Alt mare clasic, Ion Creangă, – căruia autorul i-a dedicat recent lucrarea „Tipologia umană în opera lui Ion Creangă” (Hoffman Educațional, 2022, 163 p.) – este prezent prin eseul „Tipologie și autenticitate. Vocația de comediograf”. Deși sunt reluate pagini întregi din precedenta lucrare în cap. III, „Autenticitate și tipologie” (pp. 31-36 din carte = pp. 24-28 din eseu, pp. 29-30 = pp. 83-85), păstrând întocmai considerațiile critice, autorul realizase acolo un admirabil comentariu aplicat privind tipologia umană în opera marelui humuleștean, oprindu-se cu comentarii pertinente asupra unor tipologii anume: a copilului/ imaginea copilăriei, a mamei, a tatălui, a dascălului/ și imaginea școlii, a preotului (cateheți, călugări, măicuțe), a țăranului/ și imaginea satului, precum și alte tipologii (leneșul, soacra, mama vitregă, baba, impostorul, dracii, morții, prietenul etc.  Conchizând, autorul îl considera pe autorul „Amintirilor din copilărie” nici mai mult nici mai puțin decât „un Flaubert al Humuleștiului” („Tipologia lui Ion Creangă în viziunea autorului”, pp. 88-98).

În privința lui George Coșbuc, autorul scrie despre „Dacii și filosofia lor stoică”, cu citate din poezia coșbuciană „Decebal către popor”, constatând că, întocmai ca la Eminescu, „Coșbuc joacă în toate rolurile, vocea lui Decebal fiind una dintre vocile interioare ale autorului”. Sunt și alte piese lirice citate, relevând virtuți ale strămoșilor, precum iubirea de glie deseori jertfelnică etc. („Pieirea dacilor”, „Ex ossibus ultor”, „Povestea cântării”, „Podul lui Traian”). Cu comunicarea „Dacii în poezia lui George Coșbuc”, a participat la un Congres de Dacologie (2014). Citând poemul istoric „Pieirea dacilor”, în care se amintește de „tăierea viilor”, poruncă a marelui preot Deceneu luată pentru înlăturarea viciului îndătinat și revigorarea virtuților, implicând un anumit umor (care nu lipsește din lirica lui Coșbuc), ne-am fi așteptat la relaționarea problematicii cu faimosul articol al lui Hasdeu, „Perit-au dacii?! (1860), piatră de hotar în cercetarea proto-istorică românească. Sau la amintirea „dacismului” eminescian. Spunem asta întrucât noi înșine am cercetat în studii aplicate „dacismul romanticilor” noștri (de la pre-pașoptiști, pașoptiști precum Asachi, Bolliac, la Odobescu, Eminescu, până la resurecția lui N. Densușianu cu tratatul de „Dacie preistorică”, atât de controversată de N. Iorga și, desigur, înfierată, în bloc cu întregul „dacism” al culturii române, de așa-numitele minți „progresiste” năpustite în deceniile postrevoluționare asupra „protocronismului”, numindu-l tale quale „dacopatie”… (v. volumele: „Zenovie Cârlugea, „Dacoromânia profundă, studii de dacologie”, Editura Centrului Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Gorj, Tg.-Jiu, 2005; „EMINESCU – mitograme ale daco-românității”, Ed. ,,Scrisul Românesc”, Craiova, 2011; ed. a II-a, Tipo Moldova, Iași, 2014; „PANOPTICUM. Studii și eseuri de critică și istorie literară, I”, Ed. Fundației „Constantin Brâncuși”, Tg.-Jiu, 2013). În ultima lucrare citată, poate fi găsit și studiul „George Coșbuc – Intuiția fondului arhaic indo-european și clasicitatea mythosului poporal”, pp. 96-100).

Desigur, după G. Coșbuc trebuia să urmeze eseul despre Gib I. Mihăescu (23 aprilie 1894, Drăgășani, Vâlcea – 19 octombrie 1935, București, înmormântat la „Eternitatea” în Drăgășani), „Perenitatea prozei analitice”, în realitate o cronică literară detaliată la cartea dlui Ioan Barbu, „Un Ragaiac interbelic: Gib I. Mihăescu” (Tipo Moldova, 2021), o „schiță monografică”, un „manuscris uitat”, scris în anii 1974-1975, citit de Al. Piru și recomandat spre publicare, fiind însă refuzat de directorul editurii. După 47 de ani, manuscrisul vede lumina tiparului, autorul apreciind că „universul psihanalitic și caracterul inovator al prozei lui Gin I. Mihăescu se înscrie în direcția prozei de factură  psihologică, promovată de modernismul lui E. Lovinescu.” Pe deasupra monografia corectează și unele inadvertențe din biografia scriitorului, fiind apreciată de Nelu Barbu drept „o carte stimulativă”, autorul ei având „vocație de portretist”, iar eroii lui Gib I. Mihăescu „se află în ipostaza de căutători ai Absolutului în dragoste”, trăind cu freamăt obsesiile și iluziile eternului feminin.

„Un caracter mai didacticp-analitic are eseul „Liviu Rebreanu, Cezar Petrescu și Camil Petrescu – reflectarea Marelui Război (1914-1918) în romanul românesc interbelic”, cu accent pe romanele -„capodoperă”  „Pădurea spânzuraților”, „Întunecare” și „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” (subiect tratat altădată în învățământul liceal și dat la examenul de admitere în facultate). Ar fi o prescurtare a unui text mai cuprinzător: „Ipostazele Unirii în literatura română” (Hoffman, 2023).

 

*

Într-o anume ordonare, peste 150 de pagini ale cărții de față sunt dedicate scriitorilor de origine vâlceană, într-un fel partea de rezistență a acestui volum de „Scriitori de ieri și de azi”, pe care l-am vedea dus mai departe, cu acea disponibilitate critică sine ira et studio.  Astfel, un fel de restituire critică realizează autorul în studiul „Marioara Irimescu, o Penelopă a poeziei clasice”. Reeditându-i, în cadrul programului „Moștenirea Vrâncenilor”, volumul de elegii „Frunzele în toamnă”, în 2020, criticul constată „spiritul neliniștit” al poetei aflat „într-o permanentă sare de catharsis pe calea izbăvirii sufletului”. 13 poezii din cele 62 ale volumului editat „au ca tematică așteptarea soțului plecat pe front, în timpul Primului Război Mondial”, alte 13 transfigurează „despărțirea, prin plecarea acestuia în Basarabia”, 19 texte „sugerează soarta copiilor”, în sfârșit alte 13 evocă trecutul și natura. Fiul acestei femei depănându-și singurătatea și suferința în versuri clasiciste, pe nume Eugen Vrânceanu va scrie, în 1955, la moartea mamei, evocarea-odă „April nou”, în versuri albe exprimând suferința familiei întregi. Mult mai viguros se dovedește primul dintre fii, Mircea Vrânceanu (profesor de filosofie și psihologie, mentorul liceului din Băbeni urmat de Nelu Barbu și George Țărnea), care a debutat cu „Însemnările unui răzvrătit”, carte de proză scurtă (43 de texte) engramată de elemente biografice, chiar dacă protagonistul este căpitanul Ion Nerej, „un alter-ego al autorului”. Cartea cuprinde texte pe subiecte reale, istorice și politice, privitoare la tradiție și obiceiuri, chiar filosofice, autorul dovedindu-se un „virtuoz” (nu virtuos!) în portretistica realizată (C. Dobrescu-Argeș, Titu Maiorescu, Take Ionescu, Al. Lahovary, P.P. Carp, Gh. Panu, M. Kogălniceanu, gen. Mackensen). Îmbinarea de date din „palierul documentar” cu altele din „banalul cotidian” conduce către „o viziune estetică și filosofică”, autorul dovedindu-se în general un „virtuos (z) al prozei scurte”.

Al doilea dintre fiii Marioarei Irimescu, originară din Argeș, cu învățătorul Atanasie Nicula, originar din Nereju-Vrancea, –  Dragoș Vrânceanu este cu adevărat un mare scriitor, „un poet de geniu”, „un Odiseu al conexiunilor”, confin cu europeanul nobelard Eugenio Montale, „două minți congenitale care s-au receptat”. Acestuia i se dedică trei eseuri: „Dragoș Vrânceanu – Tărâmul suprasensibil european al unui poet de geniu”, „De la Eugenio Mantale la Dragoș Vrânceanu” și  „Dragoș Vrânceanu – Poezia vechimii de vatră…” Comentându-le opera, dl Nelu Barbu scrie cu entuziasm, „păstrând însă proporțiile” (p. 58) că „Eugenio Montale și Dragoș Vrânceanu sunt doi poeți care s-au receptat și s-au cultivat reciproc și, lucrul cel mai important, care are conotații în poezia europeană, au avut o înrâurire asupra liricii italiene și românești contemporane”. În calitate de redactor șef al revistei „Luceafărul”, Dragoș Vrânceanu, scrie dl Nelu Barbu, „a fost și mentorul generației 1960-1990”, de la „Ana Blandiana, C. Buzea, Victoria Ana Teușan, Sânziana Pop, Gica Iuteș, Șt. Aug. Doinaș (!), Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ioan Alexandru, Ion Gheorghe, Adrian Păunescu, Cezar Baltag, Fănuș Neagu, Gheorghe Achiței, Nicolae Stoian, Dumitru M. Ion, Gh. Pituț, Nicolae Stoian (!).” (p.56). Dar și legătura cu Băbeniul era o constantă în ființa și conștiința poetului: „Nu exista eveniment la care colegul nostru de liceu să nu fi participat cu sufletul deschis, mai ales la Colocviile Festivalului ,,La Izvorul fermecat” desfăşurate la ,,Casa de sub pădure” Dragoş Vrânceanu. De altfel, chiar în ultima sa apariţie în public la Băbeni, ultima duminică din august 2002, a fost alături de mine moderator – coprezentator în Parcul Tineretului Băbeni al formaţiilor şi capetelor de afiş la festival. Cei 4500-5000 de spectatori erau atraşi ca de un magnet spre scena teatrului de vară unde Maestrul se autodefinea ca fiind ultimul trubadur romantic al mileniului al doilea.” Reținem, așadar, empatia autorului purtată Vrâncenilor, în „Casa e sub pădure” locuind atât mama („un fel de Ithaca”), așteptându-și bărbatul plecat în război, apoi în 1922 ca învățător în Basarabia, cât și Dragoș Vrânceanu, autorul cărții „Cântecele Casei de sub pădure” (1973), considerat „volum reprezentativ”.

În general, Dragoș Vrânceanu (14 februarie 1907, Băbeni, Vâlcea – 4 mai 1977, București) este apreciat drept „om de omenie”, „apariție pitorească printre confrații săi literari români și italieni”, „critic literar avizat”, poet „de geniu”, promotor al unor „tineri scriitori vâlceni” (George Anca, Cornel Moraru, Doru Moțoc, Ioan St. Lazăr, Felix Sima, George Voica, Ion Predescu, Ioan Barbu).

Lipsește din tabela cuprinsului eseul despre „Ioan Barbu și eroii săi cu nume de stele” (pp. 59-103), culegerea de proze scurte „Eroii mei cu nume de stele” (Ed. Antim Ivireanul, Rm.-Vâlcea, 2019) a acestuia este considerată „un (o) laudatio al(a) nedezrădăcinării spirituale față de patria mamă” („laudatio” fiind un substantiv feminin invariabil!), eroii având „statură clasică (…), eroi-simbol purtători ai mesajului că valoarea nu așteaptă trecerea anilor”.

O altă figură „extraordinară și deconcertantă”, iubitor al Băbenilor, „poet de concepție” și „prozator autentic” este scriitorul cu simțul originilor/ primordiilor în sânge George Achim (născut în Valea Otăsăului, Păușești) – prin 2004  împreună editând revista de cultură „Casa de sub pădure”, reaprinzând candela în renumita locație a Vrâncenilor. Cele trei evocări privesc atât personalitatea omului cât și scrierile teoretice, jurnalistice, poetice sau în proză („George Achim – Eterna Reîntoarcere!…”, „Memoria Unirii în poezia lui George Achim”, „Și eu sunt printre voi!”).

Din creația lui George Anca, autorul se oprește la „dimensiunea poetică”, considerându-l prin sinceritate și originalitate „un promotor al dodismului” („dodia”, de la „a vorbi în dodii”, fiind „un fel de metaforă eviată”). Anca e „un inițiat în templele Dodonei”, „vâlceanul nostru reprezintă buzduganul modernismului resuscitat al generației ’70”, urmaș al lui Anton Pann (desigur Cilibi Moise!) și ermetismului barbian. Autorul scrie despre „elemente de dodism în literatura română”, întâlnite de la Negruzzi și Creangă, până la Urmuz. Nu mai vorbim de volumele lui George Anca: „Măiastra în dodii” sau „Doine în dodii” (1997), „o capodoperă a balcanismului”. Confratele râmnicean Ion Soare a văzut în George Anca „un spirit al adâncurilor, un creator de stil”, iar Marian Popa „ce mai antirealist scriitor român” („George Anca sau în căutarea sinelui”).

„„Poet al Cetății și Pământului natal” este vâlceanul Ilie Gorjan, „generalul poet”, decantându-și temele în muzicalizări clasice („Ilie Gorjan – Lacrima poetică”), iar George Țărnea, născut în Șirineasa (fost coleg din anii de liceu și fondator al Cenaclului „Casa de sub pădure” de la Băbeni, patronat de Dragoș Vrânceanu) – „omul și poetul eternului feminin” în poeziile, baladele și sonetele sale, multe intrând în repertoriul unor cântăreți și formații muzicale (Ștefan Hruşcă, Vasile Șeicaru, Tudor Gheorghe, Nicu Alifantis, Mircea Baniciu, Ducu Bertzi și alții). Ca poet, George Ţărnea „reprezintă o lacrimă din marele fluviu al poeziei, care străbate istoria literaturii române, oprindu-se o clipă la Cotul Soarelui, adică la Râmnicu-Vâlcea, la Băbeni şi la Şirineasa, după care îşi continua drumul în Marea Eternitate.” L-am avut și noi oaspete, împreună cu Mircea Tomuș și Marius Tupan,  al Colegiului Național „Ecaterina Teodoroiu” din Tg.-Jiu, în mandatul nostru de director (1998-2002), oferind exemplare cu autograf bibliotecii instituției.

Ultimul poet reținut în carte este George Voica, autor a nu mai puțin de 12 de volume de versuri, după unii „cel mai mare poet contemporan în viață” (I. St. Lazăr, președintele Forumului Cultural al Râmnicului, membru USR). Autor de „elegii”, G. Voica este „un poet frenetic”, „Demiurg al elegiei”, „în stil arghezian”, cultivând nostalgia după lumea natală, singurătatea, o multitudine de referințe culturale și, îndeosebi, „artele poetice”. Între cele 50 de volume publicate se află cinci romane, dar și nuvele, povestiri, pamflete, epigrame, studii științifice, chiar teatru care „nu i-a reușit”.(„George Voica – Elegii și ramuri de crin”).

Revenind la vâlceni, reținem eseul „Eugen Negrici – reînvierea propriului eu”, propunându-și să evoce, în secțiuni distincte, „Omul profesor” și „Omul scriitor”. Estetician, critic și istoric literar, format la facultatea din Craiova sub mentoratul lui Al. Piru, pe atunci preparator, a urcat repede la asistent („responsabil de an” la grupa întâi), parcurgând apoi celelalte grade (nouă, în 1975, în calitate de decan, ne-a semnat lucrarea de diplomă la Universitatea din București). Umanitarist, punctual, respectându-și cuvântul dat, autorul și-l amintește pe E. Negrici și din inspecțiile de grad la care participa (ca inspector județean sau profesor metodist) alături de universitarul craiovean, apoi de la lansări de cărți, simpozioane, premieri, întâlniri cu profesorii de limba și literatura română. Despre critic scrie că „este un critic atipic”, chiar „nonconformist”, „adept al conceptului Operei deschise”, cu „alte percepții asupra valorilor”, pe care l-ar încadra „în categoria creatorilor impresioniști, cu intenții formative”, creatori de concepte operaționale („expresivitate involuntară”, „figura spiritului creator” etc.). În ceea ce privește cartea controversată „Iluziile literaturii române” din 2008, criticul a declarat că o regretă profund (și bine face!), declarație pe care am urmărit-o într-o emisiune TV…(„Eugen Negrici – reînvierea propriului eu”).

Privitor la profesorul dr. Ion Predescu (n. 12 nov. 1952), critic și istoric literar, jurnalist cultural, membru USR, semnatarul Prefeței, autorul apreciază „cartea de vizită impresionantă” a acestuia, pentru prestația didactică (la preuniversitar și universitar) oferindu-i-se titlul de „Cavaler al învățământului românesc” din partea Președinției. Are o „activitate scripturală” impresionantă și o deschidere hermeneutică amețitoare, „pe măsura dimensiunilor sale culturale”, în ansamblu „o operă rotundă în dimensiunile eseisticii, istoriei și criticii literare”. A contribuit la impunerea unor concepte: „tragicul”, „didascalia”, „canonul” (de la articolul lui Virgil Nemoianu ,„Bătălia canonică”, din 1990, „România literară”; Ion Simuț l-a periodizat, iar N. Manolescu, E. Simion și Mircea Ghițulescu l-au impus, primii doi în curricula școlară/universitară, de unde sintagma de „scriitori canonici”… „la care a lucrat și Ion Predescu”). („Ion Predescu – Revelația conceptelor și exuberanța analogiilor”).

Dl Nelu Barbu dedică articole și altor doi regretați cărturari vâlceni, pe care i-am cunoscut și noi, Alexandru Popescu-Mihăești (1933-2021), absolvent de primară și gimnaziu la școala veche din Băbeni, fost rector al Universității „Spiru Haret” din Râmnicu-Vâlcea, fost președinte al Forumului Cultural (devenit personaj literar în „Alifantul”, piesa de teatru a dlui Nelu Barbu), „Om între oameni, «bolnav» de altruism, de omenie și de obiectivitate, radical în ceea ce privește specificul nostru național în contextul globalizării” („Alexandru Popescu-Mihăești, personaj literar”).

Regretatului cercetător dr. Ion Soare (1941-2020) îi sunt dedicate două articole: „Ion Soare – un enciclopedist postmodern” și „Esențialismul – o nouă orientare stilistică a prozatorului Ion Soare”. Arhivist de profesie, filolog și lingvist în editarea de texte vechi, coordonator „Enciclopedia județului Vâlcea” (I-III, 2010-2012), Ion Soare este și autorul unor romane-rechizitoriu, „romane colaj”, autentice, de un realism crud, evocând, prin tehnica intertextualității, „înainte de 1989, universul pușcăriei comuniste, iar după Revoluție, același univers al «unei lumi ca nelumea»” – „Evadatul din umbră” (1993), „Rezervația de oameni” (1996), „Infernalul paradis”, rămas în mss. (autorul a cunoscut viața de penitenciar la Rm.-Vâlcea, în 1971-1980, ca educator/profesor, de unde imaginile „de la fața locului”, de extremă gravitate). Scriitorul este „promotor al principiului estetic al esențialismului”, prin tipologie „caracterologică, profil moral complex, lupta personajelor u sine, st limpede, luminos, marcat de un timbru propriu și o voce identitară distinctă, promotoare a intertextualității – un punct forte a creației sale.”

După cele 13 portrete de scriitori vâlceni, autorul face loc și altor trei, care nu mai sunt vâlceni: un poet (Gabriel Chifu), o prozatoare (Eliza Roha) și un istoric și critic literar (Florian Copcea).

Prozatoarea Eliza Roha (născută în București) este autoarea unei „opere rotunde”, transfigurând „chipuri de oameni cunoscuți, cu trupuri în mișcare”, „autentice tipologii și atipologii”. I se comentează romanele „Rampa eșuaților” (2022), considerat „roman-fluviu”, întregitor de ciclu romanesc, și  „Eclipsa”, roman „citadin”, ambele fiind romane „de esență clasică” din care nu lipsesc „broderiile prozei moderne” („Arta de a trăi”, „Romanul înțelepțirii și al spiritului creator”).

Lui Gabriel Chifu i se recenzează romanul „Ploaia de stele”, lansat împreună cu o parte din redactorii „României literare”, la Râmnicu-Vâlcea, dintre care au vorbit criticii Nicolae Manolescu, Dan Cristea și Sorin Lavric. Cartea, cu acțiune între 2012 și 2015, trimițând deopotrivă la perioada stalinistă și la Piața Universității, este „o surprinzătoare reelaborare a mitului biblic al potopului (…), fără un personaj central” și prin „conexiuni” ale mitului biblic în cotidian. Ar fi vorba de „un potop al mizeriei morale” în care trăiește lumea, diluviul abătându-se doar asupra României, nu și la vecini, „și scoate la suprafață gunoaiele societății care au dus după 1989 și duc în continuare la prăbușirea țării.” Desigur, sunt și mai multe idei și mesaje, accentul căzând pe necesitatea depășirii condiției promiscue, prin trudă cinstită, dăruire, înălțare spirituală, dragoste… Concluzia este că avem a face cu „un excelent povestitor” („unul dintre cei mai buni romancieri actuali”), maestru în a pune în evidență „puterea tămăduitoare, de înălțare a povestirii”.

Două articole i se dedică criticului și istoricului literar Florian Copcea, un polihistor transfrontalier din Țara Severinului, bun cunoscător al literaturii sârbe, realizând antologii din creația unor importanți poeți din Banatul sârbesc, în colecția „O sută și una de poezii”, la Editura Academiei Române (am comentat și noi o parte din antologiile realizate: Vasko Popa, Radu Flora, Slavco Almăjan, Petru Cârdu, Nicu Ciobanu, Pavel Gătăianțu, Ioan Baba, Mariana Stratulat ș.a.). Am comentat, de asemenea, lucrările la care se referă dl Nelu Barbu, „Dicționarul limbii române din Serbia de Sud-Est”  (mai exact zis: din Voivodina și Valea Timocului), autorul susținând în cadrul Forumului Cultural al Râmnicului, la Biblioteca Județeană „Antim Ivireanul”, două conferințe „de nivel academic” despre limba română din sud-estul Serbiei: Timocul sârbesc, Văile Vardarului și Moravei, din Homolie și Voivodina, „insistând pe ideea că România nu trebuie să lase să piară limba română din Serbia Orientală, mai ales că multe dintre cuvintele depistate în graiul comun din Oltenia, în cel din Banat, până în Basarabia, sunt, totalmente, părți integrate ale dialectului dacoromân.” („Florian Copcea. Limba română din Serbia de sud-est”).

Cât privește lucrarea „O istorie a liricii românești din Serbia” (apărută prin parteneriatul Editura Academiei Române – Casa de Presă și Editură „Libertatea” din Pancevo, în 2018), autorul observă că numele criticului și istoricului literar este cunoscut nu numai în Serbia, dar și în Republica Moldova, dovedindu-se „un specialist solid documentat și cu profunde competențe analitice”. Prezentarea scriitorilor de limbă română din Serbia se face din perspectivă diacronică insistându-se asupra deschiderilor europene. Astfel, poeții – expresii ale fenomenului de bilingvism – sunt tratați după anumite orientări și direcții estetice: tradiționaliști, avangardiști, sincroniști, premoderniști, suprarealiști, moderniști, deconstructiviști, postmoderniști transmoderniști etc. Lucrarea este apreciată drept „o exegeză rotundă, singulară, de actualitate și utilă, în cercetarea conexiunii literaturii românești din ele două țări (România și Serbia), un testament pentru viitor, în care domnul Florian Copcea face primul pas, în critica și în istoria noastră literară.”

În totul, „SCRIITORI DE IERI ȘI DE AZI” este cartea unui critic și istoric literar atent atât la fenomenul cultural vâlcean, dar cu priviri mai largi, către clasici și spre valori de actualitate din spațiul românesc. Dl Nelu Barbu, confratele nostru de la Vâlcea, dascăl de seamă al Băbeniului  cu orizont cultural de mai largă cuprindere, onorează cu prețuirea sa valori indimenticabile ale tradiției noastre culturale, fiind totodată un degustător de literatură contemporană, știind să discearnă valori, să pună accente, să identifice specificitatea estetică a operelor comentate și să formuleze, din punct de vedere estetic, concluzii juste și de real farmec stilistic.

Zenovie Cârlugea

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *