Clujean „prin naștere” (cu „ceva sânge oltenesc” din partea tatălui), brașovean „prin copilărie și tinerețe” și sibian „prin familie și carieră”, DECEBAL N. TODĂRIȚĂ (2o decembrie 1977) este licențiat în jurnalism-comunicare și istoric, absolvind două programe de masterat în cadrul Universității „Lucian Blaga” din Sibiu, în Jurnalism și Relații Publica, respectiv Elite Politice Românești. Este comunicator („purtător de cuvânt”) al Spitalului Județean din Sibiu (pe unde acum un deceniu și jumătate ne-am purtat și noi pașii la nașterea primului nepoțel).
Autorul – pe care încă nu-l cunoaștem – ne trimite volumul de poeme MULTIVERS (Eikon, 2022, 112 p.), având un „Cuvânt înainte” semnat de criticul Ovidiu Ivancu, care observă că „Multiversurile sunt versiuni ale aceluiași eu, multiplicate și trecute printr-un filtru; filtrul prezentului”. Ar fi vorba de o „privire nostalgică” încercând a pune ordine în amintiri, ba chiar de „o tentativă de recuperare a inocenței”.
Sunt, desigur, multe subiecte de reflecție în această carte, unele dezvoltând teme, motive, idei, trăiri, complexe din primul volum, „Vise presate” (Eikon, 2016), la care același critic semna o postfață, prefața aparținându-i universitarului Lucian Grozea.
„Multiversul – aflăm dintr-o notă a autorului de pe coperta a IV-a – este, în definiție, o mulțime ipotetică de universuri”, cuprinzând „tot ceea ce există sau poate exista”: „La fel este și poezia. Tot ceea ce există, la un moment dat, în mintea și sufletul poetului, este relevat publicului.” Dacă mărturisitorul nu folosea lexemul „relevat” (altceva decât paronimul „revelat”!), am fi crezut că el confundă lumea înconjurătoare („tot ceea ce există”) cu Poezia, care este „oglindire” (mai vechi spus), „relevare”, trecere prin conștiința și sensibilitatea creatorului („atâtea ipostaze cât permite imaginația fiecăruia”).
Încă din poemul inițial avem exprimat acest sens programatic al imaginarului poetic, pe relația „exprimare” (trăire, mărturisire) – „tăcere” (repliere/ retragere întru sine de ecouri profunde): „Când o să tac,/ tăcerea mea va fi o energie infinită/ o membrană vibrantă/ între lumile noastre/ (…)/ și mă vei auzi ca și cum/ am fi vorbit prima oară,/ într-o infinitate de universuri/ în care/ să te iubesc la fel de mult/ ca în acesta în care exist” (Multivers). Deși poetul aduce în această ecuație lirică „a fi/ a trăi – a tăcea” sintagme de referențialitate intimistă („spațiul iubirii mele”, „dorul meu”, „glasul tău dinăuntru”), înțelegem, însă, în virtutea ambiguității expresive, că poemul care dă titlul volumului este, în definitiv, o „artă poetică”, una din cele câteva care dau coerență acestui „univers poetic”, deja articulat întru care, bănuim, autorul va persevera, relevându-i și decantându-i alte și alte sensuri și înțelesuri, viziuni și resorturi. Precum la Nichita, ambiguitatea (și nu „antonimia”) Iubită-Poezie este o reușită în poezia dlui Decebal Todăriță, precum vedem din textul Poezia mea, femeie, cu sugestia întregului demers relevatoriu, al „oglindirii”, transfigurării poetice: „Pe cuvintele din mine/ s-a imprimat ideea de tine,/ dar nu pot să te scriu/ nici în măsuri/ și nici în rime./ Pentru că visurile mele/ sunt nenumărate, iar temerile și speranțele mele/ creează antonimii/ fără un sfârșit armonic./ uneori iconic./ alteori demonic,/ exact ca tine.// Și atunci te scriu/ în versuri albe,/ cu cerneală neagră/ care curge/ din nopțile mele./ de solitudine./ Pe tine, poezia mea./ Femeie.”
Temele „multiversurilor” dlui Decebal N. Todăriță punctează o paletă întreagă de teme, motive, laitmotive, imagini și metafore simbolice, toate trimițând la registrul sufletesc în varii acolade reflexive, de la microcosmos la infinit. Iată, bunăoară, poemul Infinitul/ L’infini, în variantă română-franceză, construit pe ideea că acesta „este un sentiment/ ascuns în suflet”, raportabil la bucuria imensă dar și la tristețe/ melancolie „sau poate ambele,/ ca un cântec de vioară – cuvinte/ care se întâlnesc pe corzi/ și care se reîntregesc în ochii închiși/ într-un vis, la fel de infinit.” Sau, altfel spus, îmbinând teoreticul/ conceptualul cu asumarea ființială, a înscrierii pe această coordonată onto-existențială: „L’infini est un moulin d’imagination/ où tout est possible/ et le temps/ se posant/ comme un avant-coureur étrange/ mais enrobé d’espérance// L’infini est ici./ En nous.” (L’infini) E timpul să remarcăm anumite trimiteri la cultura franceză, bunăoară la fascinantele tablouri ale lui René Magritte (Compoziția absenței) sau la poezia „vocilor profunde” a lui Paul Eluard: „Îl citeam pe Paul Eluard/ și am aflat că, exact ca el./ „aud vocea ta în toate zgomotele lumii”;/ avea dreptate./ Doar că tu ai ales tăcerea./ Tăcerea grăitoare,/ care, uneori, spune mai multe/ și seamănă al dracului de mult/ cu tăcerea lui Dumnezeu.” (Tăcerea).I-aș recomanda poetului lucrarea noastră „Lucian Blaga – Dinamica antonimiilor imaginare” (Media Concept, Sibiu, 2004), îndeosebi amplul capitol „Poetica tăcerii” (aflat în Biblioteca Universității sibiene), care l-ar putea interesa în privința „tăcerii” spre care bate reflexiv lirica sa…
Tot de spiritul francofon amintesc și anumite desene, îndeosebi cel de la pagina 18 (să-i zicem „Bufnița”), creat perfect în spiritul caligramelor avangardistului poet de la începutul secolului trecut, Guillaume Apollinaire (ilustrațiile volumului, 13 la număr, aparțin Iuliei Cruceru, iar designul copertei lui Darius Drăgoi).
„Cheia de boltă a ființei mele”, spune poetul în Metamorfoză, sunt cuvintele, pe care le transformă în „iluzii”, dar, dincolo de cuvintele-asteroizi, tot mai apropiate îi sunt „tăcerile”, precum spune în frumosul poem Astronomia tăcerii: „Dar dacă ar fi să tăcem totuși,/ atunci/ mai bine îmbrățișează-mă/ o singură dată,/ casă te am/ pentru totdeauna/ în zona de impact/ a inimii mele,/ ca un pulsar/ într-un sistem binar/ unde au colapsat/ singurătățile și luminile noastre.”
Căci ce altceva pot fi poeții decât „niște legionari/ născuți din memoria timpului,/ care rescriu mereu/ legile sufletului…” (Poeții). Poetul nostru însuși se declară undeva „păpușar” de cuvinte, convins că merită „să dai câteva visuri/ pe un cer de cuvinte./ Mai ales dacă-l primești rest/ chiar pe Dumnezeu.” Situarea dintru început a acestei poezii reflexive într-o deplină apropiere a sinelui dă seama despre felul tumultuos de „a vedea” în „arhitectura” ființei. Este vorba, desigur, de anumite „mesaje” urgente, marinărești, pe care poetul le trimite, de pe „malul stâncos al ființei” : „Stau cu mine pe malul erodat/ al ființei…/ arunc sticle oarbe/ în mări de marmură;/ cât de bine se sparg în valurile tăiate/ în trei dimensiuni/ de dalta scurtă/ a realității noastre.” (Arhitectura cuvintelor).
Sondându-și propriul suflet, poetul transcrie în regimul unei gravități reflexive momente, trăiri, viziuni fantasmatice. În general, luăm act de o „căutare de sine” a unui insomniac fervent și nu abulic, devotat „călimării”: „Pe birou stă, de câțiva ani,/ ca un apostol al veșniciei,/ o călimară/ cu urme de cerneală neagră pe pereți/ (…)/ Pe birou, sunt eu,/ Eu, cel de ieri/ Eu, cel de azi/ în rotiri binare/ către prezență și absență.” (Căutarea de sine).
Un alt avatar al poetului este „sufleorul” din suflet, inspirator într-un grad mai mare sau mai mic, ipostază care vizează și ea, privitoare la creație, o anumită „metafizică” a tăcerii, nu atât blagiană, cât existențială: „Cuvintele mele sunt/ cuvintele unui sufleor mut/ ferecat înăuntru,/ într-o fosă abisală/ a așteptării unei chemări,/ mereu în avanscenă/ rătăcit, desfigurat/ și pierdut în fascinația/ scenei de iubire/ în care s-ar fi vrut actor.” (Sufleorul).
Prea concentrată această poezie pe obsesia lăuntricității eului, forțând limitele exprimabilului congruent cu filosofia tăcerii, ca și când poetul, aflat abia la al doilea său volum, ar trăi un mit al lucidității extreme, dorind să spună totul: „Căci clipa mea și veșnicia ta/ sunt/ oglindirea aceleiași trăiri.// Aici și acum.” (Scrisoare către Absolut).
A se observa că noțiunea de „suflet” implică, psihologicește, ideea de „nucleu al personalității”, fiind o instanță conșțientă a psihicului cu rol determinant în echilibrarea forțelor/ impulsiunilor intrinseci (ca la Freud), dar tot atât de adevărat e că, în înțelegerea filosofică a noțiunii, „sufletul” (ca laitmotiv al acestei lirici) exprimă personalitatea creatoare lăuntrică, această individualitate rotunjită de conștiința reflectării existențiale. Pe scurt zis, Sinea poetului îi exprimă propria conștiință, eul propriu în raportarea cu trăirea, existențialitatea…
*
A doua parte a volumului, intitulată „reVOLTe” conține doar șapte texte („poeme tensionate la capete”), constituind o schimbare de registru. Poemele divulgă spiritul ironic și parodic al jurnalistului, vizând atâtea aspecte din globalizata noastră societate de azi. Așadar, locul reflecției onto-existențiale, din psihologia creației, îl ia socialul, care și acesta este supus unei priviri critice, în numele unei etici a bunului simț și echilibru „între antiteze”: „Dar tâmplele îmi pulsează reVOLTe/ ideile refulate se zbat între fire:/ e tensiune la capetele mele de gând./ Le izolez și cer: selecție și reflecție/ sau măcar un pic de percepție/ (…)/ Ecranul mă interoghează:/ Sunteți sigur că vreți să apăsați „EXI(s)T?”// Apăs dezinVOLT/ enter ca să pot da exist/ într-un paradox suprem/ al nevoii de individualizare./ SUNT SIGUR CĂ VREAU SĂ EXIST/ și mizez tot ce simt/ pe un zâmbet din afara sistemului.” (reVOLTe).
Încă din ciclul anterior, tema „digitalizării”, a „ecranului tactil”, a „lumii de sticlă care ne desparte/ pe noi de noi înșine” fusese abordată (Digitalizare), calitate și deopotrivă lipsă de liniște a omului modern care trăiește în acest univers digital. Într-un text intitulat Sindromul DRA (Distrugere Reciprocă Asigurată), poetul scrie despre „ciupercile nebuniei”, despre planete „cu gust de uraniu” (sindromul distrugerii atomice a Planetei), neuitând să se adreseze Poeziei/ iubitei: „iar tu, poezia mea, femeie,/ ești prinsă undeva în harduri externe/ relicve în zboruri de nave prin Calea Lactee.” Dar, deși „particula lui Dumnezeu” va naște, cândva, alte destine, „Avem timp, vom spune,/ când, de fapt, de orchestra cerurilor oarbe/ ne despart câteva „butoane roșii”/ și o clipă de rătăcire.”
Parodic fantezistă este poema intitulată „Imn în cheie ironică (pentru România)”, cerând „să scuipăm cu nădejde în sân” și să „zâmbim fatalist”, așteptând „ca totul/ să se rezolve de la sine”. Ironie a inacțiunii românești, a „mămăligii” care întârzie să… explodeze, în vremea exasperărilor de tot felul, a politicianismului globalist și trădător. La ce folos „câinele de pază al democrației”, care, scrie poetul, „a fost dresat ușor/ pe culori politice,/ s-a transformat într-unul/ de luptă, de atac și, uneori, de companie sau de campanie/ sensibil la mirosul mijloacelor economice de schimb”… Triada mișeliei, adică INFORMA-REFORMA-FORMA/-tori, „într-o spirală a puterii/ înfiptă aânc în solul fertil/ din povestea despre/ „Viață, Libertate și căutarea Fericirii”// Eroare critică./ Nu mai avem nevoie de âini de pază.// Avem nevoie de o nouă r(EVOLUȚIE)” – Câinele de pază (Watchdog).
Imaginea unei Țări în care totul este distrus și se poate stinge lumina smulge poetului versuri de aprigă revoltă: „Bună seara!/ Petrecem la priveghiul României./ În stânga mea, un om (?) de dreapta,/ În dreapta mea, un om (?) de stânga…/ (…)/ Zâmbesc/ jumătate în stânga/ jumătate în dreapta/ de fapt, e un rictus/ simbol al unui „consens”./ Oare nimeni nu aude/ cât e de dizarmonic/ zâmbetul/ acordat pe înșelăciuni./ Trag un fum/ și-mi amintesc/ de studenție/ când un prieten poet/ îmi spunea/ ceva asemănător despre/ viitorul glorios al României./ care zace/ pe fundul unui bazin colector de dejecții.” (Consens).
Adusă la zi, lirica vitriolantă a dlui Decebal N. Todăriță vorbește și „Despre izolare și măști în vreme de pandemie”, ani de groază și manipulare care au exasperat Omenirea, iar în textul „Un fel de pamflet poetul ia în derâdere vizita Ministrului Sănătății la Sibiu, „într-un burg transilvan/ cu iz de ev mediu”, în care liderul sistemului are comportament de Julius Caesar „cu al său: veni, vidi, vici…” („Ca o adăugire personală: bifat, plecat/ totul e rezolvat…”). Iată caragialiana luare în răspăr a vizitei înaltului demnitar „alb”: „Un traseu cu jaloane/ sau jaloane pe traeu./ Numărăm ca Ghiță Pristanda/ și ne bucurăm că presa e liberă/ exact ca în Răcnetul Carpaților./ Ce călătorie inițiatică,/ pe plai mioritic,/ de la Caesar la Caragiale,/ (aș merge scris și de la Julius la Nelu)/ Via Timpuri Noi/ În devenirea noastră/ de animale (turme) politice./ Alea iacta est!”
Desigur, când ironia parodică cuprinde scena, liricul se retrage sfios în spatele scenei, luând parte la sufletul indignat, deziluzionat al poetului.
Ultimul poem, Conversații cu… tag, merge pe ironia la adresa celor care „se pricep la orice”, pornind de la o cunoscută întrebare din lumea virtuală: „De ziua psihologului,/ m-am gândit să conversez cu peretele/ care mă întreabă stăruitor:/ la ce te gândești?” Desigur, „mă gândesc cât de mult respect și admir(!?)/ oamenii care se pricep la orice/ (…)/ Da, admir enorm oamenii care e pricep la orice!/ Dar mai ales pe cei pricepuți într-ale limbii;/ e un soi de admirație siderală sau siderată./(…)/ Ei se pricep la orice/ și de aceea au dreptul/ să pună sau să șteargă virgule/ sau să spintece cu bisturiele ignoranței/ texte vii,/ fără niciun pic de anestezie.”
Deși puține, textele din această Addenda reușesc a ne plasa în imediata realitate socială, a zilelor noastre, constituind un grupaj de poezie socială de atitudine, cu verb mușcător și caustică ironie, care ar merita spațiul unui volum pentru o imagine mai complexă a tipurilor ce le trăim.
În totul, Multivers este cartea unui poet format, fixat pe reflecția de profunzime, atingând nu de puține ori tărâmurile inexprimabilului, ale abisalului, ale sufletului creator față în față cu un existențialism dezavuat, dar căruia îi face față con brio. Cartea conține „reflecții din afara și din interiorul cetății” (Ovidiu Ivancu, Prefață).
Învățând multe din tainele Poeziei, Decebal N. Todăriță scrie o poezie suplă, coagulând în teme și idei exprimate cât mai original, autentic, până într-atât de personal încât textele d-sale capătă marca specificității și diferențierii. Sunt sigur că poetul va deveni într-un timp cât mai apropiat confratele nostru de breaslă.
Zenovie Cârlugea