A existat, în literatură, o așa-zisă „generație pierdută”, a scriitorilor și gazetarilor din anii 1940-50, condamnați, unii chiar la propriu, pentru vina de a nu simpatiza cu ideologia sovietelor victorioase, urmăriți, marginalizați și umiliți în propria țară. Apoi, tot literar, „generația eșuată”, cum o numea criticul N. Manolescu în „Istoria (sa) critică a literaturii române”, a șaizeciștilor ce au crezut sincer în revirimentul de după 1964, când foștii deținuți politici au fost amnistiați și când părea că literatura și gazetăria românească pășise pe alte drumuri, mai line și mai firești. Termenul de „generație” a fost folosit și în fotbal, mai ales după ce „generația de aur” s-a calificat în optimile mondialului american, din 1994, după o victorie „istorică” cu Argentina (3-2) și un egal cu Suedia (2-2). Și totuși, această risipă de epitete, mai mult sau mai puțin potrivite, merita folosită cu mai cu folos.
Recent, m-am întâlnit cu câțiva membri ai „generației dârze”, cum am numit-o eu, a absolvenților primei promoții de jurnaliști ai fostei Facultăți de Ziaristică, înființată la noi, în premieră, în 1970, și care, în 1974, a produs prima promoție de ziariști profesioniști, cu pregătire universitară, din presa noastră modernă. Dintre cei peste 60 de absolvenți de atunci, puțini au mai răspuns la apel. Unii nu mai sunt, precum, regretatul și azi, poetul și fostul redactor-șef al emisiunii „Ora Armatei”, de la Radio, George Florin Cosma, alții s-au retras demult nu doar din gazetărie, dar și din viața socială, iar alții, puțini la număr, prea puțini față de marea promoție ce a deschis gazetăriei actuale orizonturi nebănuite, au participat la reuniunea de 50 de ani, inițiată de șeful de promoție, colonelul (r) Nicolae Radu, fost șef de secție și secretar de redacție de la „Observatorul Militar”. Între cei prezenți la reuniunea din iunie, de la Cercul Militar Național, au fost și câțiva gazetari militari, colonelul (r) Viorel Domenico, cineastul și istoricul „oficial” al Pro- cesului de la Târgoviște, inclusiv al momentului de excepție al căderii regimului Ceaușescu, apoi gazetarii Ioan Chilom și Viorel Oprescu, din presa M.I., scriitorul buzoian Dumitru Ion Dincă, jurnaliștii Ileana Grosu și Petre Nițoi. Au lipsit „motivat”, dar cu părere de rău, jurnaliștii militari Ilie Zavragiu, cel mai titrat reporter al epopeii șantierului de pe Tranfăgărășan, un drum ce a împlinit și el, anul acesta, 50 de ani de la inaugurare, și Alexandru Bodea. Din fostul corp profesoral, ilustrat de nume mari ale presei și literelor bucureștene (Zoe Dumitrescu-Bușulenga preda un curs special Eminescu, apoi Șerban Cioculescu preda Caragiale, generalul Dumitru Antip, fostul director al Muzeului Militar Național, preda Istoria Presei, iar profesorul Gheorghe Bulgăr preda „Limba și stilul presei”, etc.) a venit doar doamna profesoară Victoria Iliescu, pe atunci asistent universitar, lipsind profesorul octogenar Ioan Haineș, la rândul său membru al UZPR.
Surprins de numărul relativ mare de militari care au urmat această școală de elită învățământului superior românesc, l-am iscodit pe colonelul (r) Nicolae Radu cum se făcea selecția și care erau perspectivele absolvenților Facultății de Ziaristică în presa militară de atunci: „Singurul criteriu era, ca să zic așa, meritocrația. Candidații erau atent selecționați dintre ofițerii și elevii cu potențial literar și publicistic, apoi, după absolvire, erau în continuare îndrumați de jurnaliștii cu experiență din redacții, constituindu-se cu adevărat o „școală de presă”, nu un simplu loc de muncă. Când am venit eu în presa militară, lucrau aici celebri publiciști, precum reporterii Gheorghe Bejancu și Ladislau Tarco, apoi Oliver Lustig, Radu Olaru, fostul redactor-șef de la „Apărarea Patriei”, care mi-a fost și îndrumăror la Teza de licență, Dragoș Drăgoi, Ioan Strujan și mulți alții. În plus, era și obiceiul de a fi chemați, din viața civilă, importanți scriitori și gazetari, cum au fost romancierul Ioan Aramă, pentru a spori autoritatea ziarelor și a stimula competiția profesională în cadrul redacțiilor. „Ce se întâmpla, am insistat eu, cu gazetarii care, din diferite motive, deși absolvenți de Ziaristică, nu corespundeau, nu erau la înălțimea așteptărilor profesionale, la nivelul de jurnalism impus de conducere?”. „Simplu, erau trecuți pe linie secundară, compilatori de documente de partid, pe la editura trustului de presă sau pe alte posturi obscure. Vă asigur că am avut și asemenea cazuri, unul dintre ei fiind chiar un gazetar azi foarte guraliv din UZPR, și care își revendică un trecut ce nu prea îi aparține”.
Concluzionând, Trustul de Presă al Armatei, cum se numește azi, urmaș al marilor redacții militare ce au funcționat de-a lungul timpului în presa românească a fost nu doar o „școală”/poate chiar o „academie” de publicistică, ci deopotrivă o școală de „cinste, morală și gramatică”, cum scria pe frontispiciul unei gazete de odinioară, scoasă de și pentru militari, în primul rând.
M-am reîntâlnit cu câțiva dintre membrii de elită ai acestei generații „dârze” și azi ai presei militare românești la ceremonia de aniversare a 165 de ani de la apariția primei publicații de profil de la noi, „Observatorul Militar. Diariu politicu și scientificu”, publicat întâia dată la 23 iulie 1859, în „Principatele Unite”, deci pe vremea lui Cuza Vodă. De atunci, alte și alte publicații au ilustrat tradițiile presei militare: „Apărarea Patriei”, unde mulți dintre noi și-au făcut ucenicia, precum și efemerele „Armata Poporului” și „Armata României”, apărute după Revoluție. Azi, un întreg evantai de publicații și redacții ilustrează presa militară. Împreună cu săptămânalul „Observatorul Militar” (serie nouă), anul XXXVI, decorat cu Ordinul „Meritul Cultural”, în grad de Cavaler, din Agenția Media a Armatei mai fac parte Studioul Cinematografic al Armatei, emisiunea Tv „Pro Patria”, emisiunile de radio „Jurnal militar”, „Feciori la Oaste” și „Vești de acasă” (ultimele pe Antena Satelor, respectiv RRI), precum și subredacțiile de la Buzău, Constanța, Cluj-Napoca, Craiova, Iași, Brașov, Târgu-Mureș și Reșița. Câteva sute de ziariști, cameramani, reporteri radio redactori trudesc permanent pentru informarea corectă și la zi a publicului despre munca și aspirațiile personalului militar și civil din armată, despre viața de familie și aportul cultural al militarilor. În aceeași măsură, ziariștii militari, constituiți în Filiala M.Ap.N. sunt activi și în viața breslei ziariștilor. Semnificativ, numărul foștilor jurnaliști este chiar mai mare decât al celor constituiți în Filiala de profil, mulți dintre foștii ziariști militari fiind membri și chiar șefi ai altor Filiale ale UZPR, fiind cooptați, de-a lungul timpului, în structurile de conducere ale Uniunii.
În ultimii ani, „generația dârză” a foștilor ziariști militari a apărat consecvent valorile democrației, ale demnității și cinstei militare, în cadrul breslei noastre profesionale, puternic zguduită chiar de „puciurile” unor foști și actuali camarazi, dornici de publicitate și de glorie efemeră. Atât în mandatul fostului președinte al UZPR, regretatul Doru Dinu Glăvan, cât și în mandatul de tranziție al actualului președinte, Sorin Stanciu, reconfirmat fară drept de apel la recenta Adunare Generală de alegeri din 20 iulie a. c. , ziariștii delegați la Adunarea Generală au susținut consecvent și hotărât linia Uniunii, fiind un zid contra celor care urmăreau doar interese personale și beneficii de grup. Astfel de gesturi de dreptate și adevăr vorbesc de la sine despre cliamatul sănătos, profesionist, în care s-a plămădit presa militară, despre valoarea exemplului, despre meritocrația ce a stat la baza acestui colectiv unit și demn al presei românești.
La aniversare, La mulți ani Presei Militare!
Marian Nencescu
președinte Filiala Presa Culturală
