Sufletul are sensibilități, iar drumul prin viața aceasta vremelnică a fiecăruia rămâne, poate, încrustat în mod invizibil ca o alternativă la nemurire. Viața pămânească privită în complexitatea ei este unică dacă o raportăm la fiecare persoană, însă acceptată ca un întreg al omenirii, ea își are coordonatele bine stabilite. Lumea celor care au harul de a îmbrăca în straie alese cuvântul este aceea a frumosului prin excelență, pentru că numai sufletele sensibile își pot contopi propriile trăiri renăscând prin cuvânt.
O incursiune în cartea „Măsurând clipa”, care iese la lumină prin așezarea împreună a talanților celor două autoare, Mihaela CD și Aurelia Oanca, ne face să descoperim afinități comune, ghidate după valori în care cu prisosință descoperim iubirea pentru sacru, prețuirea aproapelui, țara și familia rămânând structuri de bază bine ancorate în simțămintele lor, în ceea ce nutresc. Ce poate fi mai vibrant (Când treci prin anotimpuri) – „Din focul verii calde am adunat culoarea?/Și am depus-o-n plete ce flutură în vânt, /Din brizele suave am adunat candoarea?/Ce mângâie făptura în fiece cuvânt” – decât să cuprinzi ceea ce a marcat fără îndoială Aurelia Oancă de-a lungul timpului? Dar toate aceste secvențe de viață au fost adunate și bine primenite precum un odor de preț aparte.
Ca un răspuns, asemeni unui ecou, la trecerea aceasta inevitabilă prin acest spațiu finit, precum o mărturie necesară curg asemeni unui firicel de apă din inima Apusenilor noștri (ca o frumoasă completare parcă) versurile poetei Mihaela CD: „Şi-am adunat, puţin câte puţin/Scântei şi sunete de mandolină /Comori ce-al inimii foc întreţin/ Jar şi cărbuni arzând în apa lină” (Bucăţele din sufletu-mi cuvântat).
Plină de rafinament poetic definiția, indirectă, a vieții melodios redată prin sunetele mandolinei, bogății sufletești care și-au urzit arderea întru purificare, mulțumire, dar și răspuns ori odihnă la curgerea vremii. Obișnuim să spunem adesea că timpul trece, dar oare accentuăm suficient realitatea că viața aceasta trecătoare, finită în planul lumesc, trece încet, încet către marele fluviu al nemuririi? Păreri împărțite vor fi din acest punct de vedere, însă încrederea în Divinitate ne dă dreptul să gândim, să punem pe talerul vremii încrederea că nu suntem veniți întâmplător pe pământul acesta, iar talanților pe care i-am primit în dar să le dăm șansa de a odrăsli.
Iată, întâlnim în această carte ofrandă adusă poeziei de cele două autoare care au copt pe altarul gândirii în jăraticul aspru al propriilor simțăminte roade mănoase, formate din mărgeaua brumei de dimineața ori din tăcerea unor nopți nedormite. Poate ziua le-a poposit alături, darnică întru totul cu binecuvântata lumină, ori… uneori taina este greu de vădit! Poetul este urzit să n-aibă timp, când muza îl ispitește, mâna deretică din pana-i măiastră belșug de cuvinte, sensibile, balsamice chiar, iar mai apoi dăruite neconditionat tuturor.
„Ne plânge simfonia toamnei în priviri/ Şi-n suflet ne şopteşte o romanţă… /Suntem aceeaşi, … cei din amintiri/Ce suspinăm prin cioburi de speranţă…” (Cioburi de speranţă). Ce frumos tablou redat într-o formă a trecerii fiecăruia, cu desaga preaplină de amintiri, dar cu privirea ațintită neșovăielnic spre ziua de mâine „prin cioburi de speranţă”. Probabil că nimeni nu este grăbit să plece din viața aceasta, oricâte obstacole s-ar ivi, încercările sunt inerente, fac parte din firescul lucrurilor, vrem să ne apropiem de perfecțiune atât cât reușim și totuși simțim că mai avem atâtea de făcut, pare-se că timpul se condensează, ori ziua trece prea grăbită, noaptea cu, uneori, monotonia ei ne dă răgazul să cumpănim „Măsurând clipa” și constatăm că nimeni încă nu i-a stabilit unitatea de măsură. Abia acum vedem deslușit ce înseamnă fericirea cu adevărat și prețuim cu dreaptă măsură clipa prezentă? Răspunsuri, probabil, vom afla fiecare parcurgând cartea aceasta, vom înțelege că nu întâmplător două poete, Mihaela CD și Aurelia Oanca, au ceva de spus, ceva mirific, iar sufletele lor sunt așezate cu totul în acest buchet de poeme.
Lecturând cartea, cu siguranță vom descoperi imagini poetice deosebite, cu bună mireasmă, în care teme existențiale capătă nuanțe pline de armonie, răsfătul anilor care au trecut, bucuria vietii, încrederea că și maine vom regăsi zâmbetul pentru întâmpinarea noii zile, dar și curajul de a accepta că amintirile sunt tot ale noastre. Las iarăși versurile care vin atât de firesc, complete și pline de sens, să-și urmeze firescul, contemplând: „Mai lasă-mi, toamnă, înc-o bucurie/ Nu-mi rupe frunza ultimului ram/Aşteaptă-mă cu vesta-ţi aurie /Mai lasă-i fericirii înc-un gram” (Mai lasă-mi, toamnă!)
Clipă de clipă, minut de minut, căpătând valențe aparte, iarași versurile înnobilează starea de bine, mereu „Măsurând clipa”: „Vă las poezia din sufletul meu /De plec fără să dau de ştire, /Să-i faceţi un loc într-un muzeu /Lumii să-i fie eternă oştire”. (Testament -Mihaela CD).
La ceasuri de taină, urzitori de frumos dau frumusețe tainelor din cuvinte, deschizând uși către o lume a binelui, frumosului și a bunei conviețuiri între oameni.
Să fie de bun augur!
Radu Botiș / UZPR
(Revista „Mărturii Maramureşene”)