IOAN VASIU: Ne cunoaștem de mulți ani și cred că nu mă înșel spunând că am debutat amândoi în același an. Fără îndoială, ești un jurnalist și scriitor apreciat. Unde și la ce vârstă ai debutat?
DUMITRU ION DINCĂ: Pentru prima oară numele meu a apărut în toamna anului 1965, în suplimentul „Preludiu”, pe care-l scotea joia, în „Scânteia tineretului”, neobositul descoperitor de talente, profesorul Tudor Opriș. Nu aveam decât 16 ani. Îmi amintesc că am expediat o serie de articole, să le zic așa, la un concurs inițiat de ziar. Era vorba în acel text publicat, destul de școlărește scris, o compunere puțin mai îngrijită, de întrebările pe care i le punea un copil tatălui său, nelămurit că nu-i auzise glasul în corul vocilor care scandau niște lozinci la o mare adunare! Sincer să fiu, am rămas uimit că tocmai acel text atrăsese atenția, și nu poeziile. Am intrat, în schimb, în vizorul unor oameni minunați de care mă leagă, din 1966, cele mai frumoase amintiri. Conducătorul celebrului cenaclu „Al. Sahia” (și o să vezi mai încolo de ce-i zic așa), inginerul Gheorghe Ceaușu, a făcut pe dracu`n patru și m-a adus în mijlocul lor. Pentru mine, precedentul era sufocant. Pe aici trecuseră Ion Băieșu, Ion Gheorghe, Gheorghe Istrate, A.I. Zăinescu, Ioan Buculei, care a lucrat mulți ani în TVR, Zaharia Rachieru, o figură mai aparte (trimis de cenaclu la Școala de literatură „M. Eminescu”, devine coleg cu Nicolae Labiș și, după absolvire, se întoarce la meseria de ospătar!!!) și mulți alții.
Dar un cenaclu care nu are o revistă proprie este o instituție moartă. La Buzău, oraș cu mari tradiții în perioada interbelică, lucrurile nu s-au întâmplat așa, datorită „oamenilor de la debarcader” care așteptau tinerele talente pentru a le expedia apoi, înnobilate, în larg. Aveam, de asemenea, rubrici permanente la „stația de radioficare” a orașului. Cititorii mai tineri trebuie să știe că, în acele vremuri, în toate cartierele, inclusiv în cele centrale, existau difuzoare la care buzoienii ascultau cu mare interes „Ora locală”.
Lipsa unei reviste proprii a fost suplinită, acum îmi dau mai bine seama, și de prestațiile de excepție ale unor intelectuali de marcă, în ședințele de cenaclu. Cei care comentau poeziile sau prozele citite de noi, tinerii, erau personalități de prestigiu. Dem Iliescu, fost coleg și prieten cu Ion Caraion, profesorul Manolescu, deținut politic, latinistul Teodorescu, Mihai Bohițoiu.
Acum realizez că, după ce lecturam poeziile, în anii 1966-1967, acești extraordinari oameni de cultură, peste care crivățul sovietic lăsase răni adânci, comentau cu bunăvoință și savoare poemele „îndrăznețe”, considerându-ne și pe noi, tinerii, „complici” la biografia lor. Simțeau nevoia dialogului, a comunicării. Făcuseră ani lungi de pușcărie (lucru pe care îl știam, dar pe care, văzându-i atât de deschiși și de senini, nu-l puteam simți în tot dramatismul său), dar suferința nu le schingiuise afectivitatea și spiritualitatea.
Cenaclul „Al. Sahia” avea rigorile lui. Chiar în anii aceia, nu se vorbea decât cu „domnule”. Dem Iliescu, printre primii, comenta la modul „Poemele citite în această seară de domnul Dumitru Ion Dincă ș.a.m.d”… Eu nu eram decât un timid puștan de 16-17 ani… Printre mai tinerii care au frecventat cenaclul „Al. Sahia” în acea perioadă s-a aflat Nicolae Cabel, talentatul regizor și prozator de astăzi, fratele său, Mihai Cabel, recunoscut realizator la TVR, ambițiosul arhitect și poet imprevizibil Aurelian Mareș, poetul Mircea Ichim, stins la nici 49 de ani, Paula Teodor, Ștefan Dudu, Alexandru Carp, Aurel Jipa și mulți alții, care s-au pierdut, în sensul că au renunțat la scris.
I.V.: Ce a însemnat ziarul „Viața Buzăului” pentru jurnalistul Dumitru Ion Dincă?
D.I.D.: Apărut la sfârșitul anilor `60, ca o consecință a reorganizării administrativ-teritoriale a țării, ziarul „Viața Buzăului”, organul de presă al Comitetului Județean al PCR, a prilejuit ucenicia multor ziariști, care, mai devreme sau mai târziu, s-au afirmat profesional nu numai în plan local, ci și național. Pe de o parte. Pe de alta, acum, după trei decenii, putem să spunem, cu detașare, că fenomenul „Viața Buzăului” a contribuit la salvarea, atât cât se putea salva în epocă, de la cenușiu și mediocritate, de la uniformizare și alterare, a spiritului acestor locuri. Cum a fost posibil un asemenea „fenomen”? Cu ce „preț” a funcționat așa cum a funcționat această instituție? Într-adevăr, ziarul „Viața Buzăului”, apărut la 18 februarie 1968, a creat un adevărat fenomen de presă și, mai ales, a determinat geografia unui autentic spațiu cultural. În primul rând datorită faptului că două treimi dintre ziariști erau tineri, unii chiar foarte tineri. Eu, unul, am intrat în presă la nici 19 ani. S-a creat un climat cultural autentic tocmai pentru că, așa cum aminteam, generația corifeilor (unii dintre ei studiaseră la Sorbona sau Roma) s-a dedicat cu generozitate recuperării „timpului pierdut”, asimilându-ne și pe noi, care deveneam astfel „complici” la biografia lor. De atunci sunt și membru UZPR.
În primii doi ani de apariție ai „Vieții Buzăului”, prin Corneliu Ștefan și Gheorghe Coman, s-a inițiat Tabăra de sculptură de la Măgura, unică la vremea aceea în Europa, „Muzeul pietrei” de la Fântâna Rece, restaurarea a numeroase monumente istorice.
Cu ce preț, toate acestea?! Fenomenul „Viața Buzăului” a funcționat cu prețul unor investiții enorme, fizice și intelectuale, ale căror consecințe s-au văzut mai târziu.
I.V.: Să trecem de la „Viața Buzăului” la „Scînteia tineretului” și te rog să detalizi puțin…
D.I.D. : „Scînteia tineretului” a însemnat, nu numai pentru mine, ci și pentru numeroase generații de ziariști, cea mai autentică și profundă școală de presă. Mi-am dorit de la bun început să lucrez la acest ziar, după așa-zisul debut, cu acel text publicat în toamna anului 1965, când am câștigat concursul de reportaje.
Povestea acestui concurs n-am s-o uit niciodată! Am împărțit premiul cu un coleg de aceeași vârstă, de prin părțile Bucovinei, nu înainte ca doamnele Lidia Popescu, șefa de secție și Stela Neagu, soția cunoscutului prozator Fănuș Neagu, care lucra la documentare, să fi fost puse într-o situație delicată. Cele două au avut misiunea să ne împartă premiul, care consta în volumele I și II ale unei enciclopedii. Și eu, și celălalt ne doream ambele cărți, pentru că era absurd ca eu să am volumul II, iar celălalt volumul I sau invers! Cum partenerul meu s-a încrâncenat să renunțe la volumul său în favoarea mea, am cedat eu, aruncându-i cu năduf în brațe cartea, în stația tramvaiului 3, pe care îl așteptam să ne ducă la Gara de Nord. I-am promis că-i dau contravaloarea și chiar mai mult decât atât, dar inutil! Așa că, vezi, tu, evenimentul mi-a lăsat un gust amar, jurând atunci să fac totul pentru a ajunge în redacție.
A doua zi, în zori, eram la București! A.I. Zăinescu m-a asigurat că voi fi angajat la ziar. Acest lucru s-a produs abia pe 15 martie 1978. Deci, pot spune că am fost printre puținii ziariști șomeri, oficial, din perioada comunistă, pentru că două luni și jumătate am trăit din leafa soției… Mai e ceva care mi-a marcat viața! În august 1978, nașul meu de cununie, disidentul Victor Frunză, expediase de la Paris cunoscuta scrisoare anti Ceaușescu, după care a avut curajul de a se reîntoarce! Pentru mine, care lucram la „Scînteia tineretului”, au urmat câteva luni de presiuni, amenințări, dar nu din partea conducerii ziarului sau a colegilor de redacție, ci de la niște „cunoscuți” cărora nu le făcusem niciodată vreun rău, ci dimpotrivă! Îmi aduc aminte că după difuzarea scrisorii lui Victor Frunză la „Europa Liberă”, a doua zi, în clădirea redacției „Viața Buzăului”, unde aveam biroul de corespondent, mulți jubilau: „Om te-ai făcut!” îmi aruncau ei în față… „Vezi că te așteaptă băieții de peste drum”… Era vorba de cei de la Securitate. Acum, totul este istorie!
În paginile „Scînteii tineretului” publicau toate marile nume ale culturii românești. Nici acum nu cred că se cunoaște faptul că, până prin `82, în schema de funcțiuni a ziarului figurau nume ca Ion Băieșu, Fănuș Neagu, Radu Cosașu, Vera Lungu, scriitori de notorietate, care, în ceea ce publicau, nu țineau cont de tipare sau rigori. Dimpotrivă, verbul lor dezlănțuit, liber, frust, ne contamina și pe noi, tinerii. Apoi, trebuie să recunosc faptul că eram lăsați în pace de cei de la cenzură. Unele „scăpări” erau puse, chipurile, pe seama tinereții și… imaturității noastre politice! Cum s-ar spune, ne cam făceam de cap!
I.V. : Ce amintiri ai despre „Suplimentul literar artistic al Scînteii tineretului”?
D.I.D.: În „Suplimentul literar artistic” publicam, sub conducerea lui Ion Cristoiu, absolut toul. Chiar și în paginile ziarului se strecurau o serie de materiale cu accente dure. Îmi aduc aminte că în 1979 am publicat o anchetă pe care o făcusem la Fabrica de Geamuri din Buzău, prin care dezvăluiam că, din cauza faptului că autorul unei invenții refuzase să-l ia co-autor pe fostul director, se pierdea șlam de argint în valoare de peste un milion de lei lunar. La vremea aceea erau bani, nu glumă! Organele de partid și de securitate județene au intrat în alertă, făcând presiuni asupra conducerii ziarului să fiu dat afară, mai ales că „Europa Liberă” comentase detaliat ancheta mea. Dar, din nou, n-a fost să fie cum doreau unii și am rămas în continuare redactor la „Scînteia tineretului”. Cam asta era atmosfera. Entuziaști, ne asumam riscuri greu de imaginat astăzi.
I.V.: De ce a sucombat „Tineretul liber”, continuatorul după 1989 al „Scînteii tineretului”?
D.I.D.: Primul semn că ziarul era în pericol l-a dat N.S. Dumitru. În februarie 1990 a invitat la Palatul Victoria un număr de gazetari care aveau un nume și ceva de spus în publicistica românească. Ne-am reîntâlnit acolo Mircea Ichim, Aurel Perva, fost redactor-șef al „Tineretului Liber”, Cristian Dumitrescu, redactor, Horia Alexandrescu, Corneliu Ostahie, Mircea Florian Șandru etc., adică majoritatea condeierilor de la „Tineretul Liber”. Ni s-a spus că F.S.N. dorește să scoată un ziar de informație și atitudine. Din capul locului, eu unul am refuzat, declarând că nu voi părăsi „Tineretul…”. Asta se întâmpla noaptea târziu, pe la orele 00.30-1.00, când, într-una din săli am avut o întâlnire cu primul ministru de atunci, Petre Roman. Era o atmosferă occidentală, destinsă. Majoritatea ziariștilor fuma, alții, din lipsă de scaune stăteau pe jos, pe covor. Am ridicat atunci problema statutului ziaristului, mai precis încadrarea sa într-o grupă de muncă asemănătoare minerilor, polițiștilor, adică nenormată. Pentru că nu poți, ca gazetar, să ai un program de la ora 07.00 la ora 15.00, ca un funcționar. De altfel, în clasamentele întocmite de instituțiile din Occident, profesia de jurnalist figurează, din punct de vedere al solicitării și al stresului, imediat după cea de pilot. Petre Roman mi-a răspuns că Societatea Ziariștilor din România trebuie să facă demersurile necesare. Dar, după cum bine știi, furați de mirajul succesului de moment și de cel al câștigurilor mari în acea vreme, problema a fost lăsată baltă. Alții, chiar dacă au declarat că-i interesează și-i pasionează ideea, au cedat… În fine, „Dimineața” a apărut, avându-l ca director onorific pe criticul Al. Piru, iar ca secretar general de redacție pe Mircea Ichim. Acesta din urmă a muncit ca un ocnaș pentru apariția primelor numere. Am fost singurul care l-am ajutat, scriind de toate și semnând sub pseudonim. Au trecut prin redacție Constantin Stan, Cleopatra Lorințiu, scriitori redutabili, filosoful Grigore Traian Pop, gazetarii Vasile Răvescu Șerban Cionoff, Aureliu Goci ș.a.
Dispariția „Tineretului Liber” mi s-a părut firească. A fost un prim „pluton” care a plecat încă din februarie 1990 la „Dimineața”. Apoi, în toamnă, Horia Alexandrescu a mai rupt din colectiv, au urmat „Cronica Română”, „Evenimentul Zilei”, gazete în care greul cădea pe umerii ziariștilor proveniți de la „Tineretul Liber”. Procesul privit retrospectiv, mi se pare firesc. Dintotdeauna „Scînteia tineretului” a asigurat „cadre” pentru mai toate publicațiile. Am știut să scriem bine ,cu curaj, fără prejudecăți. Ne-a lipsit, în schimb, simțul comerțului, al pieței. Echipa de manageri n-a știut sau n-a reușit să asigure partea de logistică și pe cea administrativă. În iunie 1992 s-a creat a doua breșă serioasă, prin oferta pentru pachetul de acțiuni deținute de un acționar. Au fost câțiva care nu au rezistat tentației și au vândut. Declinul era evident.
La o recepție la Clubul Diplomaților, excelentul gazetar care a fost Neagu Udroiu, pe atunci director general al ROMPRES, mi-a propus postul de corespondent al agenției la Buzău. După numai două zile eram deja angajatul principalei agenții de presă din România.
Consider că „Tineretul Liber” nu putea rezista. Din el au „mușcat” mulți. Fenomenul „Tuneretul Liber” va fi analizat de cei care se vor încumeta să scrie istoria presei românești.
I.V.: Ai ajuns la o vârstă înaintată. Ești mulțumit de ce ai realizat în anii din urmă? Ești tentat să revii în presa scrisă sau în televiziune?
D.I.D.: La bătrânețe, nu uita că am 74 de ani, parcă te aranjează mai bine anonimatul. Mai ales când ai ambiția de a fi creator, ceea ce mă consider, și nu neapărat un intelectual care pe „felia” sa „strălucește” în fața auditoriului prin excese de „erudiție” și speculații savante. Într-adevăr, munca la o agenție de știri te plasează în zona anonimatului numai când este vorba de … semnătură. În schimb, un gazetar de agenție „se produce” în fața colegilor și a diverselor categorii de oameni din sfera politicii, culturii, administrației, atunci când este în dialog, polemic, direct și nu atunci când își elaborează de unul singur, în fața colii de hârtie, materialul. Și, apoi, nici satisfacțiile nu sunt așa de… minore cum par la prima vedere. Știrile transmise de mine au fost preluate de mari agenții de presă, precum France Press, Associated Press, U.P.I, de publicații mari. Am fost plăcut impresionat când, după asemenea știri, m-au sunat gazetari de pe toate meridianele lumii, inclusiv din SUA, Franța, Anglia și chiar din China!
Mărturisesc că mă preocupă ideea unei emisiuni pe care s-o realizez la un post tv.
Mi-au apărut până acum 40 de cărți. E mult, e puțin?! Nu știu… Cert este că a fost un travaliu năucitor. În perioada 1978-1989, cărțile de reportaj suplineau, practic, gazetăria de calitate. Strecuram în ele tot ceea ce era legat de relația individ-putere, individ-societate. Nu cred că maestrul Geo Bogza a făcut un gest de complezență atunci când, după ce a citit cartea mea „Nevăzuta față a Tezaurului de la Pietroasa”, mi-a trimis o telegramă de felicitare. Și încă ceva… Am avut șansa de a-i cunoaște pe toți marii reporteri din perioada interbelică, să stau la taclale, cum s-ar zice, inclusiv cu „prințul” reporterilor, Brunea Fox. Toate aceste întâlniri m-au marcat, iar cărțile mele nu au însemnat altceva decât niște etape succesive…
În ceea ce privește aparițiile, aș fi nedrept dacă l-aș omite pe excelentul editor care a fost și rămâne Valeriu Râpeanu. Domniei sale îi sunt îndatorați și alți buzoieni care și-au publicat cărțile la editura pe care acesta o conducea, Editura Eminescu. Pot să afirm că cel mai aproape de suflet îmi este prima carte „Marea de voievod a bărbatului”, apărută în regie proprie în anul 1976, la Editura Litera. Gestul l-am făcut la îndemnul Anei Blandiana, marea doamnă a poeziei românești, cea care m-a promovat cu insistență în paginile revistelor „Contemporanul și „Amfiteatru”. Mai mult decât atât, această carte a figurat și în standul românesc de poezie la Festivalul mondial al cărții de la Nisa, desfășurat în 1977, alături de cele semnate de mai tinerii confrați Carolina Ilica, Gabriel Chifu, Dinu Adam…
I.V.: Pe lângă profesia de jurnalist, ești și scriitor. Ce îți aduce calitatea de scriitor?
D.I.D. : Această calitate este pur onorifică. Nu-ți asigură nici talent, nici glorie, nici avantaje materiale Statutul său este identic aproape cu acela al majorității scriitorilor din România. Ceea ce mi se pare însă interesant este că abia de trei-patru ani asistăm la un proces real de descentralizare în cultură. Scriitorii își văd de scrisul lor. Ca să publlice sau să intre în dialog cu un confrate din străinătate nu mai are nevoie de vize sau aprobări. Iată un exemplu: Casa de editură și presă „Cronica”, din Iași, are în planul editorial pe acest an 94 de titluri. Păi înainte de 1989 toate editurile la un loc nu scoteau atâtea cărți… Apoi, încă un aspect. Și scriitorii din provincie participă la „schimburile culturale” internaționale, cu predilecție în spațiul francofon, dar nu numai, sunt prezenți la festivaluri internaționale, sunt traduși în diverse limbi de largă circulație sau… exotice!
Buzăul nu are nevoie să fie o excepție. Orice scriitor poate fi prezent în orice revistă de cultură de prestigiu din țară, dar, dacă în orașul său există o astfel de publicație, cu atât mai bine! Din acest motiv „Carnetul literar”, pe care l-am scos timp de cinci luni, numai eu știu cum, a promovat într-o primă etapă scriitori care trăiesc în Buzău. Era nevoie de această „gură de oxigen” pentru a le asigura respirația națională. Acum, de când îl conduce excelentul om de presă care este Corneliu Ștefan, a câștigat în substanță, prin colaborarea unor nume de prestigiu, devenind una dintre cele mai apreciate publicații de cultură din România.
I.V.: Aceasta este adevărata descentralizare. Crezi că, în perioada interbelică, Societatea Scriitorilor Români avea un „oficios” al său, așa cum este astăzi „România literară”, în care să publice numai anumiți scriitori?
D.I.D.: Nici gând… În „Munca literară” pe care o scotea la Buzău poetul Ioan Georgescu publicau George Călinescu, Perpessicius ș.a.. Valorile își vor găsi locul lor. Sincer, te așteptai acum câteva luni ca revista „Carnet literar” să se impună la nivel național?… Trebuie ținut cont de un singur lucru: indiferent că un cip înglobează milioane de unități de memorie, cartea nu va dispărea. Eu sunt optimist. În fond, pentru fiecare creator, cartea proprie nu e altceva decât dialogul său cu Dumnezeu.
Am trăit din scris și pentru scris. Ceea ce voi face și de acum înainte. În rest, îmi doresc sănătate, pentru a-mi vedea realizate proiectele de maturitate, cu trufia și umilința celui care speră că urmașii vor fi mai buni decât el.
Interviu de Ioan Vasiu