– Arădenii, dar și colegii de breaslă vă știau ca ziarist talentat și apreciat. Însă, pe neașteptate, aveau să vă afle o nouă iubire: istoria. Ce v-a atras spre cercetarea trecutului, în special a celui recent?
– N-aș vorbi de iubire. S-a întâmplat la începutul anilor `90. Lucram la ziarul „Adevărul” din Arad. Ca și ceilalți jurnaliști din generația noastră, aflam prima dată tiparele unor „povești de viață” a căror evocare fusese interzisă în discursul public din regimul comunist. Așa am cunoscut și scris despre o familie de deportați în Bărăgan în 1951, despre capii revoltei țărănești din Șepreuș în 1949, despre nebănuitul destin al unor comunități și personalități din diaspora românească din Ungaria și Ucraina. Am publicat în ziar, apoi am extins articolele cu rezultatul unui debut editorial – „Sfârșitul libertății” (Editura Mirton, Timișoara, 1993).
– Cum a fost debutul editorial ca istoric?
– Am absolvit Facultatea de istorie-filozofie, secția filozofie-istorie, cu licență în psihologie, dar nu m-am considerat istoric. Deși am fost repartizată, ca și ceilalți colegi din grupa mea, profesor de istorie într-un gimnaziu. Prima mea carte, care contează ca una de domeniul istoriei orale, este alcătuită din interviurile cu Ion Gheorghe Maurer, premierul cu cea mai lungă guvernare din istoria României (1961-1974). S-a numit „Maurer și lumea de ieri” (Editura Fundației „Ioan Slavici” Arad, 1995), iar acum pregătesc cea de a patra ediție a sa. Am muncit pentru firma Terra-sat Reșița ca să-mi plătească parțial tipografia, am avut dificultăți de difuzare, disfuncționalități profesionale datorită ei… Aceea a fost o vreme când cetățenii, mai ales cei din categoria intelectualilor, încercau gălăgios, uneori caricatural, să-și repoziționeze „filozofia de viață”. Nu către viitor, ci prin manifestări cât mai vizibile de dezavuare, chiar distrugere materială a trecutului.
– Pe lângă căutările laborioase din arhive ați ales și o formulă de documentare bazată pe un gen jurnalistic: interviul. Ați preferat să stați de vorbă cu martori privilegiați ai perioadei comuniste (ca Alexandru Bârlădeanu sau Corneliu Mănescu) pentru a afla din „documente vii” cum au fost acele vremuri. Nu v-a fost „teamă” de subiectivismul interlocutorilor?
– Interviurile acestea au fost, inițial, anexe ale tezei mele de doctorat. O teză de psihologie politică pe tema reprezentărilor sociale datorate ideologiei și instituțiilor comuniste. Publicate editorial au intrat în circuit ca lucrări de sine stătătoare. Redactate în stilul comunicării jurnalistice, adnotate conform lucrărilor istoriografice, interesante prin intervievații care n-au putut în anii puterii lor acorda interviuri și prin secretomania tipică regimurilor comuniste, au avut mare succes de public. Intervievații fiind surse primare, declarațiile acestora au fost mult citate ulterior în lucrările care tratau comunismul românesc. Mi-am publicat și teza de doctorat („Psihologie politică. Individ, lider, mulțime în regimul communist”, Editura Polirom, Iași, 2001) și alte lucrări de psihologie. Fiind însă destinate unui public de specialitate, prin urmare mai greu accesibile, au altă circulație. Cât despre subiectivitatea interlocutorilor, interviul creativ este o metodă consacrată și în jurnalistică, și în științele socio-umane. Ca orice metodă, ființă sau lucru, să zicem, prezintă avantaje și dezavantaje. Printre cele din urmă se află subiectivismul interlocutorilor, teoretizat în psihologie ca „tendință de fațadă”. Nu putem însă renunța la valențele pozitive ale unui asemenea tip de investigație, nici identifica metode de cercetare exclusiv producătoare de adevăr.
– Cât de dificile au fost dialogurile cu astfel de personalități? Ce ați reținut, în mod special, din culisele acestor întâlniri?
– Probabil tot atât de dificile ca și cu personalități culturale și artistice. Toate personalitățile – folosesc cuvântul nu în sens psihologic, ci cultural – au o anumită conștiință a propriei valori. Creatorul sau politicianul înregistrând performanțe în domeniul său, îți pretinde și ție performanță în prezentarea personalității lor. Glumesc, evident. Fiecare interviu are un context anume și mă gândesc ca în prefața reeditării interviurilor cu Ștefan Andrei și a reeditării într-un singur volum a interviurilor cu Alexandru Bârlădeanu, Ion Gheorghe Maurer și Corneliu Mănescu – aflate în curs – să povestesc cum s-au realizat.
– Cei mai mulți apreciază ca „cireașa de pe tort” cărțile despre Ceaușești. Între tot felul de legende, cititorii doreau să afle cum trăiau, de fapt, acești oameni. Puteți să dați un exemplu ce v-a șocat în timpul documentării?
– Un singur exemplu. Mă gândeam că dacă aș fi știut în tinerețea mea de profesor stagiar și component al unei familii – tată, mamă și fiu care trăia, fiecare, la sute de kilometri distanță de ceilalți – ceea ce am aflat din arhive despre comunicarea cetățean-lider comunist, mi-aș fi schimbat viața. Dacă aș fi scris unuia dintre cei doi Ceaușești o scrisoare în algoritmul cuvântărilor publice, adresând-o pur și simplu „Tovarășului…” sau „Tovarășei…București”, aș fi pus pe jar câteva duzini de oameni. Care ar fi luat „măsuri”, fiecare de resortul lui, nu care cumva să-mi expun situația în presa străină sau alte instanțe internaționale. Poștașul ar fi extras scrisoarea din cutia poștală și ar fi predat-o directorului poștei. Acela o transmitea securistului arondat. Deveneam „obiectiv”, verificat asupra contactelor și veridicității celor scrise. Palierul următor ar fi fost încadrat în „prevenția” circulației informațiilor despre realități neconforme politicii declarate. S-ar fi decis, mai mult decât probabil, reunirea familiei mele și a celorlalți colegi de generație aflați în situații similare. A propos, l-am cunoscut recent pe primul soț al Zoiei Ceaușescu. Au fost divorțați pe motiv că soții n-au locuit împreună… Da, erau expediate Ceaușeștilor, anual, mii de scrisori: unele cu plângeri, altele cu invitații de cumetrie la botez sau la nuntă… Figurau în inventare ca „rezolvate”. Nu de Ceaușești, ci de subalternii de nivel local sau central.
– „Ceaușescu și epoca sa” v-a adus nu numai succes ci și o „invitație” la tribunal. Cum v-ați ales cu o asemenea chemare?
– Nu m-am așteptat, nu m-am bucurat, nu m-am speriat. O idee buclucașă a lui Valentin Ceaușescu și Mircea Oprean, fiul, respectiv ultimul ginere al Ceaușeștilor a dus la brevetarea mărcii CEAUSESCU la OSIM. Au dat în judecată editura, cerând retragerea cărții, deși rezultatul unei cercetări istorice nu este nici marfă, nici serviciu comercial. Iar editura m-a chemat pe mine în garanție – eu am scris cartea! Procesele sunt de durată… ce să mai zic?!
– De curând ați scos o nouă carte-interviu: cu Virgil Măgureanu – primul șef al serviciilor de informații din România de după căderea comunismului. Ați putea să ne „deconspirați” un pic din această poveste?_
– În termeni de psihosociologie, evenimentele din decembrie 1989 sunt o schimbare socială de amploare care impune semnificative schimbări individuale. Un timp de fractură istorică. Cum contextul politic și actorii acelor evenimente generează încă, în România, dezbateri conflictuale, Virgil Măgureanu, în calitatea sa de director al Serviciului Român de Informații în primii șapte ani de la apariția acestuia, e un prețios „martor angajat” al schimbării. În această calitate am considerat că poate oferi date, aprecieri și evaluări competente pe teme de interes public și nu numai. Fie și numai dacă ne gândim la transformarea Securității – cea mai hulită instituție din istoria contemporană a României -, într-un serviciu național de informații integrat normelor societăților democrate. Iar în termeni de percepție publică, un serviciu ai cărui profesioniști au făcut față celei mai acerbe concurențe la admiterea în institutul de profil. E puțin, oare?!
– Revenind la prima d-voastră pasiune, cea de ziarist. Sunteți vicepreședinte al Filialei „Ioan Slavici” Arad a UZPR și, anul trecut, ați coordonat o carte, alături de un vechi coleg, „Jurnalisti arădeni – Selfie”; în care i-ați convins, pe mai mulți membri ai filialei, să se prezinte dincolo de numele cunoscut în presa arădeană. Cum apreciați lucrarea? Poate fi încadrată într-un capitol de istorie recentă?
– Desigur. „Jurnaliști arădeni. Selfie”, coordonată împreună cu Vasile Filip și editată anul trecut, însumează biografiile profesionale a 25 de colegi ziariști, relatate de ei înșiși. Este o lucrare importantă și pentru istoria breslei noastre – atât pe plan local, cât și național -, precum și pentru istoria recentă. Va deveni, în timp, o carte consultată și citată de către cercetătorii interesați de practicarea acestei profesii în regimul comunist și în tumultoasa tranziție către democrație și economia de piață. Ziariștii, după cum știți, sunt un sensibil seismograf al cutremurelor fiecărei epoci.
– Pentru cititorii care vă admiră, puteți să spuneți câteva dintre intențiile editoriale din… viitorul apropiat?
– Contractate editoriale sunt reeditările menționate. Să scrii e similar cu a fi sportiv, instrumentist sau dansator profesionist – adică exersezi zilnic. Nu știu însă niciodată când și cum voi finaliza o temă. Ale mele nu depind de inspirație, ci de cercetarea de arhivă. Iar arhivele nu sunt biblioteci unde ști dinainte ce și cui să soliciți. Profit însă și revin la un trecut apropiat ca să adresez cititorilor mei o caldă mulțumire pentru că au participat, – miercuri, 15 februarie ac. – în număr atât de mare, la lansarea de la Arad a cărții „Ce s-a întâmplat de fapt, Un dialog despre perioada postdecembristă” (Editura RAO, București, 2022). A fost prezent și protagonistul ei, Virgil Măgureanu pentru două întâlniri. Prima, în sala Ferdinand a Primăriei Arad, iar a doua, în corpul central al Universității „Aurel Vlaicu” Arad (B-dul Revoluției 77), cu adresare specială către studenți și tineri, sub genericul „1989 – fețele schimbării”. Menționez că întâlnirea aceasta, prilejuită tot de lansarea cărții, a fost organizată de Institutul European „Serge Moscovici” al UAV, în colaborare cu filiala Arad a UZPR, Biblioteca Județeană „A.D.Xenopol” și Librăria Corina.
***
LAVINIA BETEA a absolvit Facultatea de Istorie și Filozofie, secția filosofie-istorie și a obținut doctoratul în psihologie la Universitatea „Babeș-Bolyai”, din Cluj-Napoca. În prezent, este profesor de psihologie socială și politică și director al Institutului European „Serge Moscovici” al Universității „Aurel Vlaicu” din Arad. Abilitată pentru coordonare de doctorate în științe umaniste de Universitatea „Paul Valéry” Montpellier 3 și pentru coordonare de doctorat în științele comunicării de Universitatea „Babeș-Bolyai”, Cluj-Napoca. A publicat în calitate de autor sau coordonator 24 de volume, circa o sută de articole științifice și peste două mii articole publicistice. În 2003 a obținut Premiul ,,Nicolae Bălcescu” al Academiei Române pentru cartea „Lucrețiu Pătrășcanu – moartea unui lider communist”. Domenii de interes științific: psihologie politică, istorie recentă, istorie orală, comunicare media.
***
Apariții editoriale (selecție): Ceaușescu și epoca sa, Editura Corint, București, 2021; Tovarășa. Biografia Elenei Ceaușescu, Editura Corint, București, 2021; Gladiatorii lui Stalin. Începuturile comunismului în România, Editura Leistung Publishing, București, 2018; Stăpânul secretelor lui Ceaușescu. I se spunea Machiavelli. Ștefan Andrei în dialog cu Lavinia Betea, Editura Adevărul, București, 2011; Povești din Cartierul Primăverii, Editura Curtea Veche Publishing, București, 2010; Psihologia politică – o disciplină societală (coord. Lavinia Betea, Alexandre Dorna), Editura Curtea Veche, București, 2008; Partea lor de adevăr, Editura Compania, București, 2008; Lucrețiu Pătrășcanu. Moartea unui lider comunist, Editura Humanitas, București, 2001.
Interviu realizat de Vasile Filip
(revista UZP, nr. 29/2023)