◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro21.05.2024

Mircea Micu dincolo de un portret (aproape) sentimental

Publicasem un eseu despre acest „orfan al furtunii” în volumul Restituiri literare (2018), remarcând virtuțile scriitorului în romanul Patima și Semnul șarpelui, precum și în volumele de poeme Vânătoarea de seară ori Viața în pijama. Versurile sale, concepute în stilul canonic, au devenit frumoase încrustări de suflet, care-l copleșesc cu uitarea pe autor:

„Mamă, ești mai frumoasă

Ca o duminică fără sfârșit

Când se aude plânsul ierbii

Sunând sub câmpul înverzit.” (Mamei)

sau

„Eu sunt copilul ce visează

În orice noapte numai cai.

Sălbatici nărăvași și tineri

Trecând spre mine în alai” (Dor de cai)

Florica R. Cândea publică un text, un fel de fișă biobibliografică, în publicația Revista UZP (nr. 33, 2024) și deopotrivă în revista de cultură Ateneu arădean, (nr. 6, 2024), in memoriam Mircea Micu (1937, Vărșand – 2010). Completez cu un conținut, specific stilului scriitorului Mircea Micu, un fost elev al Liceului Pedagogic din Arad.

Îndeplinind funcții administrative pe la Uniunea Scriitorilor, în volumul „Miere și fum” relatează cu umor, melancolie și lirism întâmplări cu scriitori, prezentând impresii amicale din întâlnirile cu aceștia. Eminescu e sursă de meditație. O efigie dedicată lui Eminescu poartă numele „Voievodul stelar” (p. 16). Într-o noapte de ianuarie, peste Carpați plutește o stea strălucitoare. Era efigia lui Eminescu, poetizează M. Micu, „purtând o mască de voievod, încremenită spre eternitate”. Atunci, mărturisește autorul nostru, a scris o litanie:

În Tara Moldovei, sus / coborând dinspre obcini spre plai / trece în nopți când e lună / Voievodul Eminescu Mihai, / Se oprește la sfinte altare / și-n crame cu vin de un veac / privighetorile când îl văd se usucă / de-atâta iubire și tac. / Și-un cântec se face Pământul / un cântec și-un petic de rai / când trece în nopți înlunate / Voievodul Eminescu Mihai./

Nu-i așa că lirica dedicată autorului luciferic și-a arvunit dreptul de a fi comentată, iar în loc îndeamnă la o nouă și altă citire. „În Țara Moldovei, sus …”?

Unicul Nichita. Desigur Stănescu. Fotografia autorului „Necuvintelor” e lipită pe geamul bibliotecii sale. „E tânăr și visător și ușor pierdut în avertismentul unui sunet abia simțit și auzit doar de el”. A fost „ultimul boiar al literaturii române”. Mircea: „mi-e dor de el ca veveriței de un brad”. Ultima întâlnire a fost la chemarea lui Nini, rugându-l „să-i aduc vin de pământ, o căpșunică betranicus” (adică bătrână). „Haide, bre, deschide sticloanțele, ce naiba, să gustăm un vin de pământ…”. Au deșertat vinul, s-au despărțit printr-o sărutare, i-a întins mâna moale și fină, „mână de prinț al pixului”. Până când aud că un sculptor din Maramureș îi trimite o cruce, în trenul de clasa a II-a, semn că nu mai poate fi găsit decât în Cimitir, lângă Eminescu.

După ce și-a pierdut autoritatea politică din cultura românească, Mihai Beniuc ar fi dorit să ajungă „acasă printre ardeleni”, la Sebiș, orășelul de lângă Arad, „tăiat de apele limpezi ale Deznei lăcrimată de Munții Codrului”. Micu și Nichita îl sunau la telefon și-i recitau o poezie de suflet și dor: „Dintre-nșelătoarele amante / mi-a rămas în minte numai una / încărcată greu cu diamante / și purtând pe frunte, nouă, luna. // Mă-nvelea cu șalul de-ntuneric / și stăteam alături tăcuți, / trupul fin i-l cuprindeam eteric: / spunea: Tu, de ce nu mă săruți ? //

 

„Când pleacă un poet, se miră zeii”, afirmă cu credință M. Micu. Și-l amintește pe Beniuc, viu, când în sala Palatului Cultural din Arad, recita „Ții minte, Ana Kelemen, cum te scăldai în Dezna, goală”. Apoi, coborât în groapă, din mulțimea de coroane, o garoafă s-a prins de una din frânghiile susținătoare. Era un boboc garoafă roșie ca sângele, care parcă înaripată s-ar fi adresat convoiului: „Garoafă roșie, nu plânge…”

Și alți prieteni, poeți, prozatori, pictori sunt îmbrățișați cu reverență de scrierile din „miere și fum”. O, și cât de sentimental descrie călătoria cu avionul la Ulan Bator, în Mongolia !!! Dar cartea se încheie cu o efigie despre „valul care a plâns pe glezna ta”, amintind de frumoasele glezne ale misterioasei femei întâlnite pe platoul mongolez: „era frumoasă ca o brândușă, păstrată în încremenirea a două ferestre reci de cristal”. Poate din pricina privirii hipnotizante a scriitorului, frumoasa nimfă mongoleză a început să schiopăteze. Cum pățește și fecioara din catrenul lui Nichita Stănescu, sărutată pe talpa piciorului!

Totuși, unul din șefii de la Casa scriitorilor, e vorba de baladistul Traian Iancu, bănățănește: „Cele mai frumoase glezne din lume le are Floarea Lilei din Făget”.

 

     Anton Ilica

Foto: Facebook

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *