Primind, cu real interes, „Dicționarul limbii române din Serbia de sud-est (Literele A-L)” al dlui prof. dr. Florian Copcea (Editura Academiei Române, 2021, 155 p.), ne-am adus aminte de articolul lui Eminescu, „Românii din Peninsula balcanică”, în care poetul nostru fără de seamăn făcea o referință pe cât de amplă pe atât de exactă asupra românilor răspândiți într-o zonă extinsă din Europa Centrală și Răsăriteană, rămași dincolo de fruntarii din cauza vitregiilor istorice, dar ținând până azi de vechimea și tradițiile cultural-spirituale ale etniei:
„Nu există un stat în Europa orientală, nu există o ţară de la Adriatică până la Marea Neagră care să nu cuprinză bucăţi din naţionalitatea noastră. Începînd de la ciobanii din Istria, de la morlacii din Bosnia şi Erţegovina, găsim pas cu pas fragmentele acestei mari unităţi etnice în munţii Albaniei, în Macedonia şi Tesalia, în Pind ca şi în Balcani, în Serbia, în Bulgaria, în Grecia până sub zidurile Atenei, apoi, de dincolo de Tisa începînd, în toată regiunea Daciei Traiane până dincolo de Nistru, până aproape de Odesa şi de Kiev.” („Timpul”, 26 sept. 1878).
Poetul, care studiase în vestite universități europene, fiind, vorba lui Maiorescu, „un om al timpului modern, cultura lui individuala stă la nivelul culturii europene de astăzi” („Eminescu și poeziile lui”, 1889), vedea, așadar, neamul românesc, din care se simțea mândru că face parte, în desfășurările lui istorico-geografice, de la „Dacia lui Traian” până în contemporaneitatea care, departe de a fi ideală, și-o dorea racordată la pulsul istoric european al vremii și rămânând, totuși, nepervertită în substanța medulară a românității. Având conștiința tabloului european mai larg al „insulelor de românitate”, răspândite pe un spațiu considerabil, de la Tisa până dincolo de Nistru, din Morava până „aproape de Odesa și de Kiev”, de la Adriatica până la Marea Neagră și „până sub zidurile Atenei”, Eminescu urmărea îndeaproape nu numai ce se întâmpla cu românii din Ardealul aflat sub stăpânire austro-ungară (pentru că le luase apărarea va fi citat de procurorul statului maghiar în primăvara lui 1870!) sau cu cei din Basarabia istorică, dar și cu cei aflați ca insule de românitate în diferite părți ale Europei, care, în ciuda fenomenului de asimilare forțată, au dovedit rezistență etnică, păstrându-și limba, obiceiurile, tradițiile, felul de a fi și de a gândi în existența lor istorică…
O astfel de comunitate românească, mult mai vitregă decât cea din Banatul sârbesc, este aceea din Serbia de Sud-Est, locuind un spațiu aflat între Dunăre, Morava, Timocul Mare / Veliki Timok și Homolie/ Homolje, al cărei grai a fost cercetat în anii din urmă de specialiști de la Institutul de Lingvistică și Istorie Literară „Sextil Pușcariu” al Academiei Române și de Societatea Română de Dialectologie, în cadrul proiectului mai general al Atlasului Lingvistic Român: „Graiurile dintre Morava, Dunăre și Timoc, vol. I și IV” (Editura Academiei Române, 2021).
Personal, multe aspecte ale viețuirii românilor în această parte de țară sud-dunăreană le-am aflat din întâlnirile periodice avute cu poetul Adam Puslojič din Cobișnița (Valea Timocului, aproape de Negotin), prezent deseori la activități cultural-artistice din țară, d-sa sa fiind și membru activ al Academiei Române, prieten apropiat al unor scriitori români, de la Nichita Stănescu și Marin Sorescu, la Eugen Simion, Tudor Nedelcea și mulți alții din largul cuprins românesc.
Apoi, din publicistica profesorului severinean dr. Florian Copcea, mai exact din vol. Pierduți în istorie (2020), culegere de articole publicate în săptămânalul românilor din Serbia, „Libertatea” – Panciova, de-a lungul anilor 2017-2019, în care dovedea o cunoaștere nemijlocită a problemelor socio-culturale cu care se confruntă românii din Banatul sârbesc, în special comunitatea scriitorilor. Este, de fapt, continuarea unui demers gazetăresc, dacă avem în vedere culegerea anterioară, Avatarurile românilor din Serbia (Editura Libertatea, Panciova, 2016), înmănunchind articolele publicate în același hebdomadar, de-a lungul anilor 2014-2016. Solidaritatea frățească a scriitorului severinean cu acești „Români de dincolo de istorie” numiți altundeva „români fără de țară”, ilustrează o netă observație caracterologică, care constituie un fel de pro domo în dezvoltarea prezentei inițiative transfrontaliere de real ecou.
Problematica abordată și modul liber de exprimare, în afara oricăror complexe sau rețineri, recomandă un foarte bun cunoscător al realităților social-culturale specifice românilor din Serbia, fapt dovedit, de altfel, și prin o seamă de lucrări editate de profesorul dr. Florian Copcea, „observator atent, un excelent cunoscător al realității românilor din afara României – în speță a românilor din Serbia, cel mai devotat promotor, un militant al drepturilor, al valorilor literare, culturale, identitare, un «avocat» al dreptății, un autentic «doctor fără de arginți» care prin labirintul minoritarului etnic mișcă spirala lecțiilor de admirație, împotriva ignoranței și a uitării”, după cum scrie cu admirație în Prefața volumului scriitorul sârb Nicolae Ciobanu.
Se cuvin amintite în acest context lucrările dlui Florian Copcea dedicate istoriei, literaturii, culturii și spiritualității românilor din Serbia, precum „Scriitori români din Serbia”, „Lexiconul poeţilor români din Serbia”, „Scurtă istorie a poeziei româneşti din Voivodina”, „Biserica românilor din Serbia de nord – est”, „Istoriografia românilor din Serbia de nord – est”, „Timoc. Dicţionar de evenimente”, „O istorie a liricii româneşti din Serbia” ș.a.
Memorabilă este și inițiativa de a edita, sub auspiciile Editurii Academiei Române, în colecția „101 de poezii”, nu mai puțin de 10 volume de poezii ale unor cunoscuți poeți români din Banatul sârbesc – valoroasă întreprindere care, iată, continuă și în 2022, recent văzând lumina tiparului antologia poetei Mărioara Baba, după altele aparținând marilor poeți sârbi: Vasko Popa, Radu Flora, Slavco Almăjan, Petru Cârdu, Radu Ciobanu, Pavel Gătăianțu, Ioan Baba, cărți reprezentative despre care am scris și noi, chiar recent în revista „de cultură, investigație și atitudine PIRAMIDA” editată de Institutul de Cultură al Românilor din Voivodina – Zrenianin (An XI, nr. 21, toamna-iarna 2021, pp. 72-107).
„Nimeni din afara comunității minoritarului român – precizează prefațatorul Nicolae Ciobanu – nu ne-a înțeles mai bine și nimeni nu s-a dăruit, continuu, prin scris, cu mai multă sinceritate și devotament cauzei românilor din Serbia precum a făcut-o domnul Florian Copcea, prin acțiunile sale de promovare, de a spulbera întunericul de prin cotloanele cunoașterii, de a ne fi alături, despre ceea ce atât de grăitor ne vorbește și cartea de față. Măiestria lui Florian Copcea, confirmată în arta scrisului, de data aceasta în genul publicistic, de a ne iniția în lumea românilor din afara României, de a ne dezvălui mai toate angoasele de care suferă această lume, prin cartea Pierduți în istorie, ajunge la plenitudinea firească.”
*
Prezentul „DICȚIONAR AL LIMBII ROMÂNE DIN SERBIA DE SUD-EST” este, iată, rodul unor preocupări consecvente privind respectiva comunitate a românilor sud-dunăreni, ba chiar a unor „intense cercetări dialectale” întru „mai buna cunoaștere a unor aspecte care formează istoria graiului utilizat secole de-a rândul de etnicii români”. Și asta cu atât mai mult cu cât cercetările de această natură consacrate fenomenului lexical, fonetic, morfologic și sintactic au fost puține, mai ales în epoca destrămării Yogoslaviei, când, date fiind condițiile politice și socio-culturale, au existat și cazuri de „obstrucționare” în activitatea științifică de teren din zonă. Să amintim, conform precizărilor pe care le face prof. Nicolae Mocanu în Prefața la „Atlasul lingvistic român”, citat mai sus, că în regiunea respectivă din Serbia Orientală, avem a face cu o populație numită „vlahă”, adică latinofonă, de-a dreptul românească, graiurile vorbite de aceasta fiind „varietăți diatopice” (teritoriale) și „diacronice” (istorice) ale limbii române, care în cursul vremurilor a trebuit să ia forme diferite în funcție de condițiile existenței geo-istorice din frământata Peninsulă Balcanică (aceste dialecte sud-dunărene ale limbii române fiind, după cum se știe: macedo-român, istro-român și megleno-român, dezvoltate în paralel față de dialectul daco-român).
Materialul bogat și variat obținut de dl Florian Copcea, pe bara unor cercetări sincronice și diacronice (bazat pe metode și procedee de lucru specifice: chestionare, anchete, alte instrumente de lexicometrie) evidențiază caracterul unitar al limbii române, precum și influența altor graiuri asupra modelării câmpurilor semantice și lexicale. Este vorba în general de un „îndelungat proces de conservare și adaptare fonetică” care a avut și încă are loc (limba fiind, cum se știe, un organism viu!) în cele peste 200 de unități administrativ-teritoriale actuale, reușind prin aceasta „să nu afecteze identitatea etnicilor români confruntați, fără voia lor, cu un bilingvism asimptomatic, reflectat intens la nivelul lingvistic al limbajului comun, popular, care nu putea fi ocolit. Dacă, în general, limbajul este unul asemănător celui oltenesc, cu influențe bănățene și ardelene chiar, unele cuvinte existente aci, la frontiera Serbiei cu România, sunt „arhaisme” specifice regiunilor transfrontaliere, căpătând uneori alte sensuri și migrând spre alte familii de cuvinte. Predomină în vorbire ocurența elementelor românești de origine latină, ceea ce ilustrează „trăinicia și unicitatea moștenirii lingvistice din acest spațiu multietnic”. Apoi, s-au adăugat graiului din această zonă, în sec. XIX-XX, unele împrumuturi din limbile slave (sârbo-croată, bulgară), din maghiară, albaneză, turcă, greacă, italiană și franceză, menținându-se până azi, adică fixate în vorbire și îmbogățind „substratul carpato-dunărean al corpusului limbii române”. Sunt de sesizat totodată și unele elemente arhaice de sorginte geto-dacică (sau a unor sinonime cu atestare unică), ceea ce grăiește de la sine despre o anumită moștenire „lingvistico-culturală” în limba maternă a românilor din Serbia Orientală, de-a lungul a cinci secole și mai bine de existență în arealul respectiv, cartografiat cu atenție și discernământ lingvistic.
Dl. Copcea desfide, pe bună dreptate, existența vreunei limbi „vlahe” contaminate cu graiul sârbesc, considerând-o „accident politic”, „aberație”, ceva „artificial și fără suport temeinic lingvistic”, d-sa având cu totul altă părere despre originea graiurilor din Serbia de Sud-Est. Eu aș fi mai îngăduitor (discutam asta cu poetul Adam Puslojič), considerând „limba vlahă”, despre care vorbea poetul amintit, ca un reflex de „mândrie etnică” și nu ca diferență specifică abolind ideea de consubstanțialitate lingvistică a etniei românești. De fapt, „limba vlahă nu a existat vreodată decât ca sinonim al limbii române”, iar „vlahii sunt românii în rostirea sud-slavilor și a altor popoare din Balcani”, precizează în Prefața sa cercetătorul filolog prof. dr. Marius Arbănaș. Odată cu venirea slavilor (sec VI), care s-au stabilit la sud de Dunăre, fluviul a devenit oarecum graniță, izolând într-un fel populația românească de acolo prezentă în Peninsula Balcanică și de același neam daco-roman. Așa se explică „insulele de românitate” din sudul Dunării, din Macedonia, din Pind, din Meglenia, care au rezistat unor secole de vitregii istorice, sub greci, sub Bizanț, sub turci, iar azi sub presiunea popoarelor statale din Balcani… etc.
În cartografierea lingvistică propriu-zisă, autorul precizează nu numai originea cuvintelor sau a unităților dialectale frecvent întrebuințate, dar și semantica, uneori evoluată, cosmetizată, translând către lexicul sârb, precizând totodată valoarea morfo-sintactică, forme flexionare și făcând, atunci când se impune, lămuriri socio-istorice. Desigur, autorul are mereu o grilă de control lexicologic, urmărind și lucrările lingvistice normative din cercetarea românească. Pentru a înlătura unele erori de transcriere, autorul păstrează unele semne diacritice elocvente pentru coloratura palatală, potrivit accentelor specifice pronunției sârbe, din vorbirea curentă, precum č, ċ, ď, š, ž (știm cu toții că, în cultura română, s-a renunțat la scrierea cu caractere chirilice abia după mai bine de patru sute cincizeci de ani de folosire în scrierile cu caracter religios, în cancelariile domnești, chiar în unele scrieri laice). Este vorba de imaginea întocmai a limbii române vorbite (și nu a celei scrise „din rațiuni pe care nu le vom comenta aici”, precizează autorul) în arealul respectiv, cu nuanțe semantice și particularități sintactice ale cuvintelor-titlu. Cuprinzând literele A-L, autorul are în vedere nu numai cuvintele autentice, dar și pe cele „hibride” ori „adoptate prin transfer”, acceptate sau nu de normele în vigoare ale lingvisticii moderne (în atlase, glosare, dicționare etc.).
În Prefața semnată de prof. dr. Marius Arbănași, se precizează că vorbitorii celor trei dialecte ale limbii române din sudul Dunării „sunt în continuă descreștere numerică”, cel istro-român de pe malul Adriaticii, aparținând Croației, „pare că a dispărut”. Noi știam că mai există, izolat, acest „idiom” cum îi zic unii, în satele situate la sud de muntele Učka (istroromânii de acolo își zic vlåš/ „vlahi” iar cei din Žejân – žejånci /„jeiăneni”, în prezent existând unele acțiuni pe plan UNESCO de salvare și păstrare a identității etnice și limbii istroromâne, după mai bine de 200 de ani de la primele preocupări în domeniu, implicate fiind azi unele asociații culturale, cu oarecare sprijin din partea autorităților! Amintind de „Atlasul lingvistic român. Graiurile dintre Morava, Dunăre și Timoc” (2021), prefațatorul constată că nici în prezent românii din estul Serbiei „nu beneficiază de drepturile primordiale universale: învățământ și slujbe creștin-ortodoxe în limba strămoșilor”.
„Prieten fidel al acestora – scrie dl M. Arbănaș – , un foarte bun cunoscător al istoriei limbii române timocene în complexitatea lor contextuală, doctorul în filologie Florian Copcea, publicist, scriitor și critic literar de aleasă ținută, specialist în istoria literaturii scriitorilor români transdanubieni, și-a manifestat în repetate rânduri solidaritatea cu aceștia, exprimându-și deseori indignarea față de atitudinea intolerabilă a autorităților locale și a guvernelor sârbești, în perpetuare, față de limba maternă și identitatea etnicilor români.” Autor a peste 500 de articole și studii științifice, a circa o sută treizeci de cărți, dl Fl. Copcea „abordează cu credință și profesionalism susținut domeniul lingvistic, publicând două dicționare, unul de regionalisme și altul toponimic”.
Prezentul dicționar este prima lucrare de acest fel, primul lexicon din spațiul multicultural și lingvistic românesc din Serbia Orientală. Referentul sintetizează în 14 puncte observațiile sale de lingvist și specialist în toponimie pe marginea dicționarului, și anume: preponderența dialectului daco-român în aspectul subdialectului bănățean ori a graiului oltenesc, bilingvismul caracteristic viețuirii comune care a dus la „cuvinte hibride” , păstrarea unor forme arhaice (alimă/ „azimă”, altăce/ „altceva” etc.), împrumuturile sârbești (deda/ „bunic”, domacin/ „gazdă”, dosadă/ „ceartă”, hăvlie/ „prosop”, cotăriță/ „coș de nuiele” etc.), influențe bulgare (bacla/ „fasole”, delovogea/ „funcționar”, cisagă/ „disagă” etc.), turce (ascher/ „armată”, at/ „cal”, bairac/ „steag” etc.), macedoneană (ciocut/ viță de vie, ciuvar/ „paznic”, dârliace/ „grapă” etc.), bosniacă (ienadniță/ „lucrător plătit” etc.), maghiară (cantă/ „găleată”, gep/ „mașinărie”, duruț/ „suman” etc.), germană (ebăr/ „cric”, ghebir/ „porție, rație”, flașă/ „sticlă de băutură” etc.), ucraineană (babcă/ „nicovală improvizată”)… Se mai pot aminti numeroase derivate în manieră proprie de la cuvinte românești, cuvinte românești cu sensuri în plus (flintă/ „femeie plecată de la bărbat”, a legumi/ „a se preocupa de grădină”, letcă/ „cursă pentru viezuri” etc.), diferențele fonetice caracteristice mai multor graiuri, deci lipsa unei limbi literare „care să se constituie în reper referențial, având în vedere izolarea geografico-statală în care aceste graiuri au perpetuat protoromâna până în zilele noastre”.
Concluzia este că, prin lucrarea sa, autorul dă la iveală o realitate „uimitoare”, aceea de a documenta pe cont propriu că românii timoceni (și nu cei mult mai organizați din Serbia Occidentală, din Banatul sârbesc / Voivodina) au reușit și ei „să-și păstreze nealterată limba strămoșească, până în prezent, în ciuda unei istorii din cale afară de potrivnice, dar și maniera în care, măiestrit, au îmbogățit-o și conservat-o de-a lungul vremii” (p. 10). Această limbă nu este una „deformată” față de standardul daco-românei noastre, ci „însăși limba română vorbită într-un mediu social special” (V. Bahnaru).
Nu putem încheia cronica noastră fără să amintim un fel de postfață intitulată „O contribuție importantă la conservarea limbii române din Serbia de Sud-Est”, aparținând prof. univ. dr. hab. Vasile Bagnaru, în care se precizează că „limba românilor din Serbia este una și aceeași cu cea a limbii vorbite fie de moldoveni, transilvăneni, munteni, fie de românii sud-dunăreni, iar micile diferențe de pronunție și lexicale nu fac decât să-i imprime limbii noastre o nuanță și un colorit suplimentar.” Omul de știință basarabean, – pe care am avut onoarea de a-l cunoaște în verva pasiunii lingvistice, a etimologiilor de tot felul, în urmă cu doi ani, venit în țară împreună cu acad. Mihai Cimpoi la un Festival Internațional „M. Eminescu” de la Drobeta Turnu-Severin – constată, pe baza dicționarului comentat („unic și singular în acest spațiu multietnic și multilingvistic”), „prezența unei comunități surprinzătoare de fenomene fonetice și lexicale între graiul românilor din Serbia și a celor din Nordul Dunării, inclusiv din Basarabia.”
Îngăduie-mi-se să amintesc aici că, în chiar zilele noastre, aceeași situație ingrată se regăsește în comunitățile românești din Transnistria, în partea de Bucovină ucraineană, în Transcarpatia, în Ungaria de răsărit, unde peste tot procesul de asimilare a minorităților etnice este pe cale să șteargă specificul lor identitar, refuzându-se de către stat învățământul în limba română și drepturile culturale ale românilor dintotdeauna de acolo, aceste graiurile românești nefiind decât părți integrante ale dialectului daco-român.
ZENOVIE CÂRLUGEA
Tg.-Jiu, 22 martie 2022