◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro12.06.2024

„CENACLIADA”

Poetul fără cititori e ca o maşină fără motor. Stă locului. Iar el vrea să se mişte, să vadă lumea, să-l vadă lumea, să progreseze.

Aşa mi-a vorbit Tiberiu Strachină, care e preşedinte de cenaclu şi poet începător de când a ieşit la pensie.

Cenaclul îşi zice „Muguraşii” şi adună pensionari din capitală, adică „muguroi” în adevăratul sens al cuvântului.

Am acceptat cu bucurie invitaţia acestora de a participa alaltăieri la un recital, cum i-a zis preşedintele cu modestie, de „poiezele”.

Cenaclul era alcătuit din vreo 20 de bătrânei, concentraţi în jurul unei sobe şi, după primele cinci minute, jumătate din cei prezenţi au şi adormit. Cealaltă jumătate se grăbea să ajungă la microfonul imaginar aşezat în faţa oaspetelui de onoare. Aceştia au început să răsfoiască, ca nişte elevi, caietele lor, întru a da glas unor porniri sincere şi generoase.

La început preşedintele cenaclului, un bătrân cărunt cu plete rebele, i-a dat cuvânt unui „poeţel” (aşa i-a zis domnia-sa unui bătrânel scund şi blajin la chip) care se afla la prima sa poezie, scrisă chiar în dimineaţa acelei zile.

Apoi a recitat din versurile ei o „poeţică” (aşa a fost prezentată) – o doamnă simpatică, ce a dedicat mai multe „versurele” şi „versuleţe” celor peste 30 de nepoţele şi nepoţei (cei mai mulţi, la rândul lor, ieşiţi la pensie).

Pe urmă unul dintre tinerii poeţi de vârstă înaintată, cum şi-a spus chiar el, a citit o „poezioară”.

Un domn cu baston a recitat (gesticulând cu bastonul prin aer) o „poezică” despre viaţa ingrată a păsărelelor la timp de iarnă.

Un cenaclist cu papion şi-a cerut şi el permisiunea să dea citire unei „poezele”.

O doamnă a recitat imediat după asta o „poeziţă”.

Pe urmă cineva a dat citire unui „poemaş”. Altcineva a citit un „poemuţ”.

O doamnă a lecturat şi ea o „poemioară”.

Apoi s-a ridicat un bărbat de vârsta a treia care ne-a anunţat cu aplomb:

– În cele ce urmează, voi să vă citesc un poemoi metric.

– De ce?…, îndrăznesc să întreb, de ce… poemoi… metric?

– Pentru că, domnule, poemul meu are în lungime, foaie pusă lângă foaie, un metru şi cincizeci de centimetri! ne anunţă el cu mândrie.

„Poemoiul” era despre munca grea a cultivatorilor de roşii. Pe parcursul lecturii adormisem în câteva rânduri, dar ori de câte ori mă trezeam, autorul se căznea cu strecurarea seminţelor în sol; când plantele au încolţit cineva i-a propus să amâne lecturarea pentru data viitoare. „Poetoiul” s-a conformat bucuros şi şedinţa a continuat.

Au urmat şi alte lecturi interesante. Moleşit de căldura dinăuntru după frigul de afară, eram aproape aţipit şi eu, când un bătrânel şi-a cerut voie să citească un „poemei”.

– Vă rog! am zis.

Acesta a tuşit în pumn, ca într-un microfon imaginar şi prinse să recite:

„De atâtea nopţi aud plouând

Aud materia curgând

Sunt singur şi mă duce-un gând

Spre locuinţele lacustre…”.

Şi tot aşa, până la capăt.

La sfârşit nu mă pot abţine şi aplaud.

– Bravo! zic.

Deşi aici devin şi un pic curios:

– Nu vă supăraţi dacă vă întreb. Dumneavoastră aţi scris această, cum să-i zic, operoaie (am zis, ca să fiu în context: invenţie a mea augmentativă de la „operă”).

– O, zice el cu modestie. Bineînţeles că eu.

– Atunci, vă rog să mă iertaţi, domnule Bacovia, că nu v-am recunoscut.

Cetăţeanul se înclină bucuros şi se aşeză undeva în fundul sălii.

Stau un pic şi calculez (scad din 2003 – anul naşterii poetului 1881), mă mai întorc o dată fericit spre moşnegel şi zic:

– Felicitări! Să ştiţi că arătaţi bine pentru vârsta dumneavoastră…

El zâmbeşte modest şi-şi îngroapă faţa în hârtii, chitind, se vede, să mai citească vreo „operuţă”.

Începe mai apoi analiza celor citite. Toţi cei care au citit versuri s-au transformat imediat în critici literari.

– L-am citit ieri pe Mişu…, zice unul.

– Care Mişu?! întreb eu curios.

– Pe Mişu Eminescu, îmi explică el, cu ochi miraţi că nu pricep de cine venise vorba.

– Şi dânsul zice într-un op că geniul e neînţeles… – aluzie la eventualii ascultători că s-ar fi putut să nu-i fi pătruns până la capăt lucrarea.

– Eu sunt poetul cu un singur cititor, mai adaugă el modest. Eu scriu, eu citesc. Abia azi am decis să ies în lume cu „rimuţele” mele.

– Cu ce?

– Cu rime-rimuţe! repetă el vesel.

După ce citeşte producţia literară, întreb şi eu, ca să nu priceapă că nu înţelesesem nimic din cele citite:

– Aţi mai citit rimele… „râmuţele” dumneavoastră cuiva?

– Da! recunoaşte el. Unui vecin de bloc. Dar, după ce i le-am citit, am fost nevoit să chem „Salvarea”, într-atât de mare a fost impactul lor asupra unicului meu ascultător.

– Să nu le mai citiţi nimănui! îi şoptesc eu la ureche. Sau numai duşmanilor dumneavoastră, îi zic. Nu vedeţi cum aţi răvăşit sala?! I-aţi trezit pe toţi.

– Da?!, întreabă el fericit şi, după ce-şi roteşte ochii prin sală de jur-împrejur, adaugă şi dânsul tot în şoaptă:

– Să ştiţi că aveţi dreptate!

Şi-şi ascunde imediat „rimuţelele” în geantă.

Cu alte cuvinte, a fost frumos.

Asistasem la o competiţie extraordinară de a oferi celor prezenţi frumosul, „sublimul”, cum a zis preşedintele cenaclului.

Şedinţa cenaclului durase vreo 5-6 ore bune.

Dar nu mă grăbisem nicăieri. Şi din motiv că afară ploua şi ieşisem dimineaţă din casă fără de umbrelă.

Dar şi din motiv că descoperisem atâtea talente veritabile.

Ceea ce mă face să cred sincer în viitorul poeziei şi să exclam şi eu, ca şi bardul classic, că:

„Viitor de aur ţara noastră are…”.

Păi, cum altfel?!

Cu atâtea talente…

Nicolae Dabija

27 februarie 2003

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *