Sărbătorile creștine ale Nașterii Domnului, Anului Nou și Bobotezei au, în viața credincioșilor, o semnificație aparte. Ele trezesc emoții profunde și o bucurie intensă, creând o atmosferă caldă și primitoare, specifică spiritualității creștine. La aceasta contribuie, în cea mai mare măsură, tradiția veche și prețioasă a colindelor, care înfățișează evenimentul unic al venirii în lume a Fiului lui Dumnezeu întrupat, într-un cadru de o frumusețe și duioșie aparte: „O, ce veste minunată!/ În Betleem ni se-arată/ Că a născut prunc,/ Prunc din Duhul Sfânt,/ Fecioara Maria.”
Ca parte integrantă a folclorului religios, colindele prezintă o valoare neprețuită atât prin originea, cât și prin vechimea lor. Ele reprezintă cântecul nostru strămoșesc și una dintre cele mai vechi forme de manifestare a spiritualității românești. Din punct de vedere artistic, colindele ocupă un loc de seamă în creația poporului român, formând un tot unitar cu doinele, baladele populare, cântecele de vitejie, basmele, ghicitorile și proverbele. Provenind din viața satului tradițional, colindele păstrează, fără îndoială, unele dintre cele mai vechi realizări poetice românești. Ele exprimă, sub forma poeziei populare, florile alese ale sentimentelor creștinești în fața tainei ascunse a lui Dumnezeu și binefacerile revărsate asupra lumii prin Întruparea Fiului lui Dumnezeu: „Astăzi s-a născut Hristos,/ Mesia chip luminos/ Lăudați și cântați,/ Și vă bucurați!”
Puține popoare din lume au însoțit minunea venirii Fiului lui Dumnezeu cu o astfel de căldură și bogăție de expresie artistică, precum poporul român. În colinde, simplitatea și cursivitatea versului popular ascund o bogăție de idei, iar figurile de stil, comparațiile și diminutivele abundă, oferind colindelor gingășie, frumusețe și farmec.
În epoca modernă, colindele românești se situează, prin valoarea lor literară și muzicală, în constelația artistică europeană. Cu toate acestea, ele sunt prețuite mai ales pentru valoarea lor teologică profundă. Inspirate din Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție, din slujbele bisericești și iconografie, colindele păstrează un duh creștin autentic, reflectând prospețimea creștinismului primar. În versurile lor pline de credință se descifrează sensurile adânci ale unei trăiri religioase autentice, întemeiate pe mărturisirea neclintită a dreptei credințe.
Colindele transmit ascultătorilor dogma ortodoxă, înveșmântată în straie simple și naive ale versului popular. În ele se reflectă învățătura despre păcatul strămoșesc, Întruparea și Nașterea Mântuitorului, răscumpărarea oamenilor prin Moartea și Învierea Sa, Preacinstirea Maicii Domnului, cinstirea Sfinților, Sfintele Taine, precum și despre rai și iad și judecata viitoare: „Cerul și pământul,/ cerul și pământul/ în cântec rasună./ Îngeri și oameni,/ îngeri și oameni/ cântă împreună./ Hristos se naște,/ Domnul coboară,/ îngerii cântă,/ magii îl adoară,/ păstorii aleargă,/ ieslea înconjoară,/ mari minuni se întâmplară.”
Colindele evidențiază bunătatea românului, având drept model suprem pe Mântuitorul Iisus Hristos, care apare ca un Domn „prea bun”: „În lăcașul lui Crăciun/ S-a născut un Domn prea bun,/ Astăzi S-a născut Hristos,/ Domnul cel prea luminos./ Noi umblăm și colindăm/ Și pe Domnul căutăm.”
Colindele îndeplinesc și rolul de a uni generațiile, întărind sentimentul de comuniune cu strămoșii. Așa cum subliniau înaintașii noștri, ele sunt „mărturii fără asemănare, neprețuite pentru adeverirea existenței noastre ortodoxe și pentru continuitatea neîntreruptă a tradiției” (Preafericitul Părinte Patriarh Teoctist). Ele rămân, împreună cu fondul spiritual românesc, în galeria comorilor de credință și viață pe care Biserica le așază la loc de cinste.
Pentru slujitorii de astăzi și de mâine ai Bisericii ortodoxe, colindele vin parcă din pridvorul vechilor biserici românești, purtând un aer arhaic de cronică și cazanie. Ele păstrează nealterat duhul autentic creștin, exprimat în frumuseți remarcabile de stil și limbă românească.
Maica Domnului, prezentă constant în colindele românești, este numită „Curata”, „Preanevinovata”, „Fecioara Maria”, „Lumina Preasfântă”: „Că astăzi Curata,/ Preanevinovata,/ Fecioara Maria/ Naște pe Mesia.” Colindele o înfățișează pe Maica Domnului ca mijlocitoare pentru credincioși și rugătoare pentru întreaga omenire, în versuri de o rară frumusețe și forță intuitivă.
Toate învățăturile de credință exprimate în colinde se leagă organic de învățătura despre mântuire. Accentul cade pe frumusețea cadrului solemn al Nașterii și pe bucuriile luminoase revărsate în sufletele creștinilor. La Nașterea lui Hristos sunt prezente toate planurile creației: cerul, prin îngeri, lumea oamenilor, simbolizată de păstori și lumea necuvântătoare, reprezentată de plante și animale. Tatăl Ceresc Însuși binecuvintează lumea, iar întregul eveniment se desfășoară asemenea unei slujbe cerești, o adevărată Sfântă Liturghie, prefigurare a celei pe care credincioșii o trăiesc în fiecare duminică: „Din cer senin, un cor divin/ Se-aude lin cântând./ Păstori cu har, pe culmi apar,/ Albi miei în dar ducând (…)/ Și cerul sfânt și-acest pământ/ S-a luminat prin Prunc./ Și s-au sfințit și s-au slăvit/ Acei ce L-au primit./ Iar noi văzând ne închinăm/ Și chipu-I sărutăm./ Cu dor voim de-ai Lui să fim/ Și-n veci să Îl slăvim.”
