Eu nu cred că există cu adevărat vreo persoană fără de Dumnezeu. Există, însă, prea adesea, oameni care își „confecționează” un zeu din resturile aduse la mal de valurile vieții, pentru ca, apoi, să purceadă la justificarea acestuia prin diverse mijloace, inclusiv (sau mai ales) prin negarea înverșunată a divinității. Am cunoscut toți astfel de persoane, iar rostul lor în lume pare a fi acela de a abate pe cât mai mulți din calea către Dumnezeu.
De asemenea, nu cred că există cu adevărat vreo persoană atât de nefiresc alcătuită, încât să își poată explica, fără sentimente perturbatoare, mai toate împrejurările vieții, așezându-le, cu număr de inventar și descriere amănunțită, în dosarele unui monumental fișet numit „știință”.
Cred, însă, că, în cazul multora, este păstrată o aparență, pe întregul parcurs al vieții (ori cea mai mare parte a acestuia), o poză neclintită în fața evenimentelor de tot felul și impenetrabilă atunci când norii înverșunați ai vremurilor revarsă lacrimi peste firea umană. O simplă postură, conservată cu multă grijă, menită să devină masca pe care adesea o numim, în necunoștință de cauză, modus vivendi.
Și cred că, în anumite momente, indiferent de ceea ce vrem să le demonstrăm persoanelor din jur, măștile cad și aparențele se topesc, sub căldura de neevitat a iubirii. Deoarece rădăcinile iubirii adevărate nu sunt în solul nefertil al acestei lumi, ci în profunzimea de nepătruns a dragostei divine, dincolo de toate prefăcătoriile implantate în cotidian.
Eu cred că, în fața morții, nimeni nu rămâne indiferent. Iar decesul unei persoane dragi ne poate aduce în suflet sentimente diferite: tristețe, teamă, revoltă chiar, dar fără a putea înlătura convingerea că suntem mărunți, neputincioși în fața măreției care a conceput acest univers oferit nouă spre stăpânire vremelnică. Și că trebuie să existe și altceva după moarte, deoarece nu este posibil ca viața să fie ancorată în absurdul unei dispariții în neant.
La fel, cred că nu există om care să nu își piardă orice concepție „contondentă” atunci când își ține, pentru prima dată (și nu doar), în brațe propriul copil. Deoarece nicio minune contemporană nu este mai vizibilă, mai răscolitoare, mai covârșitoare decât nașterea unui prunc, sânge din sângele tău, devenind viață din viața ta.
Credința este explicată, în mod atât de simplu, de regele David: „Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru? Tu ești Dumnezeu, Care faci minuni!” (Psalmul 76, 13). Căci, până la urmă, dincolo de fronda afișată de unii și de convingerile lor, aparent imuabile, prezența Domnului în toată viața noastră, în momentele cele mai frumoase ori cele mai răscolitoare, nu poate fi substituită nicicum, niciodată. De aceea, mă gândesc că prea modernele sfaturi de a ocoli biserica, bazate pe idei șchiopătând binișor, au rostul de a ne convinge să evităm acel moment înălțător în care, lăsând deoparte orice, putem în sfârșit să ne deschidem sufletul, rostind sincer: „Cred, Doamne! Ajută necredinței mele!” (Marcu 9, 24).
Alexandru Pripon / UZPR