La 33 de ani de la căderea regimului partidului-stat, vedem că au mai rămas întrebări care îşi aşteaptă răspuns. Aceea care revine cu o semnificativă frecvenţă fiind exprimată în termenii dilemei: a fost revoluţie sau a fost lovitură de stat? Întrebare căreia, după ce am citit substanţialul comentariu al lui Dan Constantin, publicat în ediţia de azi a „Jurnalului’’, cred că îi putem adăuga încă alte câteva, care, şi ele, îşi aşteaptă de atâta vreme răspuns. Prima dintre aceste întrebări fiind următoarea: cine a avut ideea convocării mitingului din 21 decembrie? Miting pe care tot Dan Constantin l-a numit ,,mitingul nimănui’’. Pe drept cuvânt al nimănui, de vreme ce nici până acum nu ştim când şi cine anume a venit cu această idee care s-a dovedit fatală cuplului dictatorial şi regimului său?
Astfel, în comentariul mai înainte menţionat se arată că decizia finală privind convocarea mitingului a fost luată de către Nicolae şi Elena Ceauşescu, la sfatul lui Emil Bobu. Ipoteză plauzibilă, cunoscută fiind slugărnicia fără margini de care acest personaj dădea dovadă ori de câte ori trebuia să răspundă pretenţiilor Cabinetelor 1 şi 2. Sau numai (credea el) ordinelor Cabinetului 2! Cabinet 2 care, aşa după cum reiese din rememorările unor personaje cu rang înalt în structurile ierarhice ale puterii din ultimii ani ai regimului, preluase tot mai multe dintre butoanele de comandă şi cenzura drastic informaţiile care puteau să ajungă la titularul Cabinetului 1, chipurile pentru „a nu-l supăra pe Tovarăşul’’.
Am avut şi eu prilejul să mă refer la o asemenea situaţie, atunci când am reluat cele povestite de Ion Ceauşescu, reputat specialist în ştiinţele agricole, care, cu puţin înainte de Congresul al XIV-lea al partidului a venit să îl convingă pe fratele său că multe dintre cifrele din Raportul la Congres referitoare la noua revoluţie agrară sunt neconforme cu realitatea. Informaţii care se pare că l-au pus pe gânduri pe Nicolae Ceauşescu. Dar tocmai când acesta începuse să le noteze, a intrat „Tovarăşa’’, care, pe un ton răstit, care nu admitea replică, l-a făcut mincinos pe Ion Ceauşescu şi l-a acuzat că el îl dezinformează pe Tovarăşul. După care a plecat trântind uşa, iar liderul partidului şi statului a repetat, cuvânt cu cuvânt, spusele tovarăşei sale de luptă şi de viaţă. Această întâmplare nefiind, desigur, una izolată, un accident pe parcursul „Epocii de Aur’’, aşa după cum o dovedesc memoriile ale unor personaje de vază ale scenei politicii a timpului trecut.
Pornind de aici, cred că putem relua discutarea subiectului pentru a cunoaşte răspunsul la o întrebare-cheie: ideea convocării ,,mitingului nimănui’’ i-a aparţinut lui Nicolae Ceauşescu sau el a fost convins că trebuie neapărat să fie convocat acest miting spre a da o ripostă hotărâtă amestecului cercurilor străine, duşmănoase, în treburile interne ale României? Făcându-se, în acest fel, o analogie forţată cu evenimentele din ziua de miercuri, 21 august 1968, când marea adunare populară din faţa sediului CC al PCR a reprezentat, într-adevăr, o foarte puternică dovadă de unitate a românilor în faţa pericolului unei iminente invazii a trupelor Tratatului de la Varşovia, aşa cum se întâmplase în noaptea precedentă în Cehoslovacia. Invazie dictată de regimul de la Kremlin şi care a fost invocată de către cei care susţinut că se va repeta şi în decembrie 1989.
Concurs de împrejurări în funcţie de care ar rămâne de cercetat şi dacă Nicolae Ceauşescu a avut ideea, ori a fost convins că trebuie convocat mitingul din 21 decembrie 1989 sau pur şi simplu a fost pus în faţa faptului împlinit? Iar dacă da, de către cine? După cum rămâne de văzut şi dacă decizia de anulare a mitingului, ulterior cea de reconvocare, au fost doar consecinţele „ezitărilor’’ exprimate şi argumentate la nivelul secretariatului Comitetului Municipal de partid Bucureşti din noaptea de 20 spre 21 decembrie (la care se referă cu multe şi convingătoare dovezi Dan Constantin în articolul său) sau au fost determinate de măsurile contradictorii luate de conducerea bicefală a partidului- stat.
Iată, aşadar, câteva întrebări care îşi aşteaptă răspuns şi de care trebuie să ţinem seama dacă vrem – şi trebuie! – să avem o corectă judecată asupra evenimentelor de răscruce din acel însângerat, eroic decembrie 1989. Cât priveşte hazardata analogie dintre reacţia populară din 21 august 1968 şi cea imaginată pentru 21 decembrie 1989, cred că, în ultimul caz, a fost pur şi simplu încălcat avertismentul lui F. Brunea Fox: ,,Nu călcaţi strada. Muşcă!’’
Şerban CIONOFF