Autoare a nu mai puțin de opt volume (romane, proză scurtă, jurnale de călătorie), dna prof. Aurelia Corbeanu (n. 24 octombrie 1938, Curtea de Argeș; debut în revista „Săgetătorul” din 1999, sub pseudonimul „Elia Voitescu”) are la activ o bibliografie din care reținem: „Pentru o altfel de iubire” (roman), Ed. General Partner, 1999; „Zâna-Zorilor şi Andu dintr-a şasea” (povestiri pentru copii), Ed. Paralela 45, 2002; „Zile de vis în Irlanda (jurnal de călătorie)”, Ed. Amurg sentimental, 2004; „Labirintul Leonorei” (proză scurtă şi nuvele), Ed. Dacpress, 2006; „Elefănţelul pierdut”, poezii pentru copii, Ed. Altum, Piteşti, 2007; „Timp de patimă” (roman), Ed. Tiparg, Piteşti, 2008; „Poveşti”, 2010; „Păsări migratoare” (roman), Ed. Tiparg Piteşti, 2012.
A obținut premii I și II la diferite concursuri literare, organizate de edituri, instituţii culturale, reviste de cultură, societăţi literare etc. Pentru preocupări în domeniul unor tablouri-colaje, i s-a decernat şi o „Diplomă de Excelenţă” la Salonul Artelor din Pitești.
Dna Aurelia Corbeanu este membră a Ligii Scriitorilor din Argeş, a Cenaclului literar „Liviu Rebreanu”, din Piteşti, a Clubului Iubitorilor de Cultură şi a Cenaclului literar „Nicolae Velea” din Curtea de Argeş.
Înțelegem exact substanțialitatea autentică și realismul de tușe sigure ale romanului „Pentru o altfel de iubire” din două puncte de vedere, de aceea încercăm să punem un diagnostic critic potrivit: am trăit epoca respectivă și am lucrat în învățământul preuniversitar. Nimic nu pare a fi exagerat în această scriere, mai ales scenele de viață socială, moravurile unor indivizi (beția, scandalul, furturile, delațiunile, duplicitatea etc.), întâmplări din administrația absolut politizată, desconsiderarea categoriei profesorale, suprimarea „cârtitorilor”, presiunile politice (însuși primarul activist va înnebuni, nemaiputând face față directivelor primite și concret imposibil de realizat)… Pentru toate acestea o întreagă tipologie, care ne-a fost (și este!) familiară, este de găsit în romanul dnei Aurelia Corbeanu, profesoara de la Curtea de Argeș, învederând calități reale de prozatoare atât în registru restrâns cât și pe spații mai mari (despre proza d-sale au scris: Constanța Buzea, Horia Gârbea, Teodor Opriș, Paula Romanescu, Horia Bădescu, Marin Ioniță, Victor Sterom, Denisa Popescu, Florian Copcea, Gela Enea ș.a.).
Iată, între toate, o evaluare exactă, valabilă și azi, din partea Constanței Buzea: „Ca un bun cameraman şi ca un inteligent reporter, prozatoarea surprinde dialogul crud al oamenilor simpli, ca şi comunicarea mai ales între ele a imaginilor sugestive, esenţiale, decupate dintr-o masă de lume de strânsură: la o nuntă, într-o scenă de familie sau la o şedinţă-mamut, cu ţărani şi intelectualitate rurală, în agonia agresivă a socialismului victorios nu prea de mult înlăturat”. („România literară”, mai 1998).
Un alt cititor de încredere, academicianul şi scriitorul Gheorghe Păun, consideră romanul „Păsări migratoare” (2012) „o carte emoţionantă”, având ca temă, conform autoarei, „dezbinarea familiei în urma plecării mamelor în străinătate, pentru a câştiga bani cu orice preţ”: „Subiectul romanului este uman… vorbind despre oameni de lângă noi… oameni frumoşi la trup şi la suflet, obligaţi să trăiască în medii urâte, să facă munci urâte, să-şi lase familiile şi să plece în lume, în căutare de bani, bani cu orice preţ, cu orice sacrificiu”.
Recent, dna Aurelia Corbeanu revine cu ediția a III-a a romanului „Pentru o altfel de dragoste”, carte care s-a dovedit cu adevărat „de succes” de-a lungul unui pătrar de veac. De la ediția inițială din 1999, romanul a fost prelucrat mereu, până la ediția revizuită de azi, ducând povestea de viață a protagonistei Mihaela Dobroiu, o fetiță surdo-mută (considerată de familie și comunitate „năvleagă”), de la vârsta de 11 ani, când era elevă în clasa a V-a, până dincolo de absolvirea unui liceu industrial și angajarea ei ca decorator de porțelanuri unicat pentru export la fabrica din orașul apropiat.
Roman de factură clasică (de formulă „ionică”, potrivit clasificării făcute de criticul literar Nicolae Manolescu în eseul „Arca lui Noe”, pe care autoarea l-a avut profesor), cu acțiune evocată într-o substanțială desfășurare cronologică, Pentru o altfel de iubire probează o vocație prozastică indiscutabilă, autoarea având o aplecare de-a dreptul filologică (este absolventă a Facultății de Limba și Literatura Română, Universitatea din București, 1967; profesor de gimnaziu și liceu, director și inspector de specialitate) deopotrivă pentru evenimențial și registrul caracterologic, modalități prin care cartea devine interesantă, luminând un destin și readucând în atenția regimul de tristă amintire al dictaturii comuniste.
Suntem în toamna anului 1981, când, la deschiderea anului școlar în comuna Dealul Mare (sat de munte situat la zece km de orașul în care domiciliază naratoarea), profesoara navetistă Ioana Plăieșu o cunoaște pe fetița surdo-mută însoțită de bunică. Terminând școala primară, copila – pe care atât școala cât și familia gândeau s-o trimită la școala specială de surdo-muți de la Sibiu („Acolo majoritatea copiilor sunt handicapați din toate punctele de vedere”, spune profesoara-naratoare în consiliul profesoral, luând apărarea fetiței, „eu nu i-aș trimite acolo copilul nici sub amenințarea cu moartea”, declară și dna Iuliana de franceză), – îi va deveni elevă în clasa a V-a. În calitate de dirigintă, profesoara Plăieșu își propune să ducă mai departe procesul de „demuțenie” a fetiței, care învățase, la primară, alfabetul și răspundea în scris. Este vorba de „un experiment foarte greu”, după cum va constata și inspectorul logoped Rareș, venit cu „brigada Ministerului”, venită special pentru a constata dacă reclamațiile anonime se confirmă sau nu. Această inspecție „de sus” venea la două zile după ce, prin decizie a Inspectoratului școlar județean, profesoarei Plăieșu i se desfăcuse contractul de muncă, fiind mutată disciplinar în comuna Dumirești, „la țigani” după cum i se adresează profesorul de istorie „Le Lup” (bănuita eminență din școală a tuturor reclamațiilor îndreptate către organele județene și centrale). Constatând, însă, că profesoara-dirigintă, venind în sprijinul elevei într-un mod cu totul dezinteresat, ca o mamă (nu „din interes”, cum i se imputa!), și pe baza documentelor care probau o pregătire suplimentară în domeniul logopediei și munca intensă cu eleva prin realizarea unui bogat material ajutător (planificări, fișe de gramatică, literatură, vocabular, citire, scriere, labiolectură, istorie, biologie, cunoașterea mediului etc., care însumau nu mai puțin de „580 de ore, extraordinar de mult, încă o catedră”, „uimindu-i” pe cei veniți în control, după cum concluzionează inspectorul Rareș, convins că „procesul demutizării s-a realizat în procent de treizeci la sută”), profesoara dirigintă Ioana Plăieșu este felicitată în numele Ministerului Învățământului „pentru curajul și dăruirea cu care a început această muncă”, urându-i „sănătate și putere de muncă să poată continua” (Cap. XLVI, pp.255-258). Drept urmare decizia mutării disciplinare este considerată neavenită, fiind luată „cam în grabă”, ceea ce se va comunica Inspectoratului Județean. Totodată cu mulțumirile adresate „tovarășului director și întregului colectiv de cadre didactice care se ocupă de acest copil”, inspectorul ministerial spune că în curând „părinții fetei vor primi o aprobare scrisă pentru ca fiica lor să poată termina cursurile școlii gimnaziale în cadrul școlii dumneavoastră”. Curând urmează serbarea de sfârșit de an școlar, cu „coronițe, diplome, haine de sărbătoare, flori, cravate roșii, mămici, tătici, unchi, mătuși, bunici, vecini, curioși, invidioși, fericiți, triști, poezii, discursuri, premieri”. Un premiu special va primi și eleva Dobrin Mihaela „pentru cel mai mare efort și pentru cele mai bune rezultate în însușirea limbii române”, în ropotele de aplauze ale sălii…
Toate această istorie trudnică de recuperare în parte a fetiței surdo-mute (rămase așa după o otită netratată avută în pruncie), în ciuda tuturor ostilităților întâmpinate din partea unor îndârjiți profesori, părinți și chiar colegi de clasă, la care se adaugă un oarecare impas al vieții de familie al profesoarei navetiste (care deseori pierdea autobuzul de șapte seara, luându-l pe cel de la 21,00, ba câteodată venea acasă pe jos, autobuze necirculând fie din cauza ploilor, zăpezii sau a penuriei de combustibili în care se găsea întreaga țară) este derulată printr-o epică antrenantă, evocând realități de la fața locului și dintr-un mediu social și profesional ce ne este și nouă foarte cunoscut, de aceea considerăm scrierea nu numai autentică sub aspect evenimențial și tipologic, dar și bine construită epic, dialogurile constituind mijlocul forte de realizare artistică, urmat îndeaproape de pitoreștile tipologii caracteristice corpului profesoral și celui politico-administrativ de la nivel comunal și județean, urmând descrierile precum acest peisaj din livada de pruni a I.A.S-ului la care elevii vor desfășura timp de două săptămâni obișnuita practică agricolă: „Fânul, cosit din iulie, rămăsese nestrâns pe câmp și printre poloagele înnegrite de ploaie și soare, răsărise acum o iarbă crudă, mătăsoasă. Pete de violet, brândușele, potire catifelate umede de rouă, se ridicau grațioase printre firele de iarbă, pe lujere fine de faianță albă.” (IV).
Spiritul acesta de observație frizează uneori caricaturalul, în cadrul bogatei tipologii, precum imaginea grobianului milițian Trașcu (complice cu Securitatea la uciderea Petruței, tânăra femeie care luase atitudine critică privind abuzurile și lipsurile de tot felul, chiar în ședința de partid, întâmpinându-l pe primarul Ilie Teacă cu „Lasă-l dracu’ de socialism, tovarășu’ Teacă!…”), a directorului Băștinaru Marin (care, citind „darea de seamă asupra activității de anul trecut”, are capul mic, chelie mare spre spate, ochi negri, nas ascuțit și bărbie mică, părând „un rozător”, iar când vorbește mișcându-și repede buzele subțiri umezite adesea cu limba „pare chiar un hârciog”) ori a inspectoarei-generale (o matahală de femeie plimbându-și osânzele prin școli ca o sperietoare, procedând la audierea în stil dictatorial a profesoarei neagreată de „conducerea de partid din comună”, acuzată de „lăcomie” și de neîndeplinirea obligațiilor didactice, motive pentru care dispune mutarea disciplinară într-o comună vecină). Același spirit de observație asupra colegilor de cancelarie, majoritatea blazați și conformiști, dintre care reținem însă portretul tinerei profesoare de engleză Ana-Maria-Cristina, originară din Galați, navetistă și ea din orașul vecin, refuzând abuzurile și demisionară, al profesorului de matematică Mihai Radu, fiul „primului învățător al comunei” sau al unei femei de atitudine ca dna Iuliana de franceză. Nu de aceleași trăsături moral-profesionale „beneficiază” alți colegi de cancelarie (directorul Băștinaru, profesorii Bălășescu, Cocorație, Le Lup, Boierescu), între care femeile discută rețete de bucătărie, tricotează sau sunt interesate de promovări politice (ca Papuc Maria, cea cu pionierii, numită președintă a Consiliului comunal al organizației pionierilor). O tipologie interesantă este aceea a activiștilor de partid, discreționari sau „compasiv-înțelegători” adică perverși, începând cu cei de la nivelul comunei (de tipul primarului executant de dispoziții și ordine politice Teacă Ilie, al secretarului cu propaganda Delescu Gigi) cât și de la nivelul județului (tovarășul Buburuză și Ivănoiu de la Comitetul județean de partid, Dobrinescu de la Consiliul județean al pionierilor etc.).
Convocat să constate dacă pregătirea profesoarei și instruirea Mihaelei corespund standardelor învățământului special, inspectorul logoped rămâne de-a dreptul „uimit” de munca depusă de incriminata pe nedrept profesoară, care declară inspectorului general din minister că o astfel de muncă nu are preț: „Eu fac munca fiindcă o iubesc pe această fetiță și fiindcă mă pasionează”. „Da, constată și logopedul convocat, aici e altceva, e o altfel de iubire, e iubirea pentru om, e iubirea pentru copii și iubirea pentru meserie.”
Există, totuși, o disproporție privind evocarea anilor de școală gimnazială. Astfel, în capitolele I – XLVI, sunt evocate fapte și întâmplări, în centrul cărora se regăsesc eforturile nobile ale profesoarei nu numai pentru instruirea logopedică a „Mutei”, dar și pentru educarea altor elevi-problemă și apărarea intereselor lor (invidiosul bătăuș Petrică, cleptomanul Irinel, înhăitatul Bebe ș.a.). În doar câteva pagini finale ale ultimului capitol, XLVI, aflăm rapid că Mihaela ajunge în clasa a VI-a (îi trimite din Herculane o scrisoare „mamei” dirigintă, încă având probleme cu scrisul), obținând premiul I pe țară la „Cântarea României” cu desene. În clasa a VII-a , profesorul Boerescu merge cu pictorii-copii la Londra, într-o tabără, la întoarcere aducând multe premii. Câteva rânduri mai departe, Mihaela, repede ajunsă în clasa a VIII-a „s-a îndrăgostit de tânărul profesor de limba engleză”, cum rezultă din compunerea citată și comentată de autoare. Mai mult chiar, Mihaela ajunge pentru talentul ei prețuit și dincolo de hotare („în multe reviste din lume și țară”), însăși „mândria școlii și a comunei noastre”. Din ultimele pagini aflăm că, după absolvirea gimnaziului, surdo-muta Mihaela va urma clasa de decoratori la un liceu industrial „din orașul vecin”, în clasa a XII-a ajungând „cea mai bună decoratoare”. A fost angajată imediat, iar într-o zi, când nu se aștepta, profesoara va primi o scrisoare de la fată în care îi comunică „punctul culminant”: o vizitase fostul coleg de clasă Irinel, ajuns, ca și Petrică, Adina și Claudia, elev la Academia Militară. Într-o nouă scrisoare, adolescenta i se adresează profesoarei cu „Mamă”, comunicându-i hotărârea de a petrece revelionul la restaurant, răspunzând invitației făcute de fostul coleg de clasă Irinel, tinerii hotărând să se căsătorească și să-și invite profesoara la nuntă. Romanul se sfârșește cu darul pe care Mihaela i-l face fostei sale profesoare, care o eliberase „din temnița tăcerii totale” cu un efort suprauman și pilduitor. Pe micul piedestal al statuetei de porțelan decoratoarea Mihaela scrisese cu litere de aur: „Pentru mama!” „Sunt copiii mei, amândoi sunt copiii mei!” spune fosta dirigintă a tinerilor, îmbrățișându-i. Dincolo de sentimentalism, noi putem înțelege că este un final potrivit, poate pentru unii „tras din condei” și de o etică didacticistă rezonând cu tezismul dedicatoriului „Argument”…
Practic, acțiunea romanului începe în septembrie 1981 și continuă până la sfârșitul anului școlar, în iunie 1982, ultimele pagini trecând doar în revistă destinul fetei. Ar fi fost interesant, după ce fata a ajuns absolvit liceul industrial, o continuare a romanului, într-un volum de sine stătător. „Trecerea în revistă” de care vorbeam ar fi putut constitui și materia unui eventual Epilog, pentru a lăsa lectorului o impresie oarecum rotundă a romanului propriu-zis în care naratoarea urmărește destinul protagonistei sale.
Dincolo de aceste considerente personale, nu putem eluda faptul că romanul dnei Aurelia Corbeanu, „Pentru o altfel de iubire”, este totodată și un bun roman social-politic, materia acestuia, în principal raportabilă numai la anul școlar 1981-1982, reușind să prindă exact epoca plină de lipsuri în care se lucra, cu concentrare națională, la Casa Poporului, reflex al grandomaniei dictatoriale. Există în roman evocat mecanismul acestui sistem dictatorial, de umilire a intelectualități și de privațiuni și lipsuri îndurate de întreaga populație: lipsa căldurii din locuințe și a iluminatului public (orașul în beznă și satul „fără lumină pare un cimitir”, p. 176), raționalizarea și lipsa cronică a alimentelor, totul fiind dat la export pentru achitarea cât mai repede a datoriei externe, obligarea salariaților de a crește porci, colectarea de către elevi a maculaturii, sticlelor, borcanelor și fierului, creșterea viermilor de mătase în școală, colectarea de la populație a animalelor, a alimentelor, până și a fânului, interzicerea tăierii animalelor – impresionantă scena urmăririi bătrânei care sufocă vițelul nou-născut cu punga de plastic, a elevului Bebe care luase asupra sa tăierea unui vițel de tatăl său (milițianul este un Cerber al politicii partidului, de el își vor bate joc elevii puși să-l urmărească pe fugarul Bebe prin râpe și păduri), amenințarea profesorilor cu „brigada Inspectoratului”, sancționarea celor care nu se supun politicii partidului, dementa hotărâre de mutare a domiciliului acolo unde este serviciul (spre disperarea navetiștilor!), obligarea elevilor la activități politice și omagiale mulțumind „din inimă partidului” pentru „copilăria fericită”, interzicerea participării la sărbătorirea Crăciunului și Paștilor, conform „viziunii materialist-științifice a partidului” (pp. 136, 212), amenințările profesorilor cu destituirea de către orice politruci, acuzațiile nefondate și manevra unor procese de intenție (precum cel intentat lui Gutuie, secretarul unei organizației de partid din Ruginoasa, acuzat de a fi fost „legionar”), incriminanta tipologie pervertită a unor intelectuali, din lașitate, comoditate ori interese ș.a.m.d.
Naratoarea – ființă martoră și implicată în tot ceea ce se întâmplă în satul Dealul Mare, unde face naveta ca profesoară din orașul veci, – este o femeie realmente cu simțul datoriei, depunând mult suflet în tot ceea ce face, efectuând o normă dublă de instruire și educare, dacă avem în vedere sutele de ore pregătite de acasă și desfășurate pentru „demutizarea” Mihaelei. Ochiul ei critic reține aspecte și comportamente din lumea cu care vine în contact, dă dovadă de spirit rectitudinal, justițiar chiar, de un curaj „nebun”, cum o apostrofează soțul Mihai. Ea își lasă familia pe planul al doilea, alergând între sat și oraș, îndeplinindu-și sarcinile didactice fără a se plânge cuiva. Soțul observă și îi va reproșa, ceea ce ea recunoaște, dar mărturisește că nu poate renunța la „exercițiul” de instruire logopedică al elevei sale, față de care simte ceva matern, ca pentru propriii ei copii. Săritoare și angajându-se să rezolve unele cazuri dificile (îl va reda bunicii pe nepotul Irinel dintr-o familie dezorganizată; ascunde repede în poșeta ei punga de plastic cu care țața Mirica înăbușise vițelul nou-născut, la venirea milițianului; merge în familia Mihaelei dându-și toată silința pentru ca fata să fie readusă la școală, după mutarea forțată la școala de surdo-muți de la Sibiu; intervine printr-un procuror în cazul delicventului minor Bebe etc.). Nu sunt eludate nici scenele de cruzime (înecarea milițianului „căzut” beat de pe punte, înjunghierea Irinei, mama lui Irinel, de soțul căzut în patima beției, asasinarea Petruței și înmormântarea, scena confruntării țaței Mirica cu milițianul…). Desigur, toată această viziune realistă este una din interior, autoarea funcționând ca profesor și director în comuna Valea Iaşului, apoi ca inspector școlar, în roman apărând și ca membră de partid în biroul organizației pe școală, cu răspunderi în comună pe linie de Sindicat, de Femei, Culturală… Dar nu poate trece cu vederea abuzurile și fărădelegile din comunitatea locală, de unde intervențiile sale benefice. În cazul de față, naratorul se confundă cu autorul, sunt una și aceeași voce…
Romanul constituie, din acest punct de vedere, și un fel de „confesiune” despovărătoare și, evident, cu valoare terapeutică pentru un timp important din viață, trăit cu conștiința datoriei împlinite. Este, altfel zis, un roman al profesiunii de dascăl în regimul comunist din anii 80… De aici și adresabilitatea mesajului de vibrant umanitarism, venit din partea unui om al catedrei care nu s-a lăsat falsificat de constrângerile vremurilor, optând pentru valorile optimismului împlinitor și al luminii biruitoare.
Într-un „Argument” inițial, de mai larg ecou umanitarist, vizând direct eticul în spiritul unei pilde morigeratoare, autoarea precizează că „Pentru o altfel de iubire” este o carte care se adresează deopotrivă „tinerilor” (ascultându-și părinții și bunicii), „profesorilor” (să-și aproprie copiii cu dragoste și devotament), „părinților” (să aibă încredere în copiii lor) și, în general, „copiilor cu handicap” (care „pot să învețe din cuvintele eroinei principale”: „EU POT!”).
Cazul Mihaelei este destul de interesant și nu știm cât ține de realitate (de un mimesis narativ) și cât de ficțiune, oricum în literatură nu se pune problema aceasta a departajării, ci imperativul autenticității, al imaginilor care conving, desigur, de o substanțială transfigurare.
Zenovie Cârlugea