Încerc, vorba Eminescului, să rămân la toate rece, dar homo sum et nihil humano… Român sunt şi… Nu ştiu cum s-o spun în latină, continuarea ar fi „tot ce e legat de istoria neamului mă interesează”. Pentru că istoria nu este a istoricilor, ea este/ar trebui să fie a tuturor. Fiecare abordând-o pe „palierul” lui. Profesionişti unii, amatori alţii, având-o în fişa postului primii, cititori şi iubitori de istorie ceilalţi, cu toţii, conştienţi de constrângerile statutului-priceperii, conştienţi de limite, implicaţii, rigorile meseriei şi ale bunului-simţ. Dacă matematica, de exemplu, se poate aborda şi ca joc, de dragul de a face matematică, orice „năstruşnicie” (demonstrată formal într-un cadru riguros!) fiind publicabilă, cu istoria nu este deloc la fel, geo-politicienii pot interpreta tendenţios, periculos chiar, spusele istoricilor – din păcate, pot şi comanda rescrierea mistificată, uneori până la niveluri agresiv-aberante, vedem aşa ceva şi în zilele noastre, când dinspre vest, când dinspre est. Iar „formatorii de opinie”, de la gazetari serioşi sau doar zeloşi la legiunile lui Umberto Eco (…), abia aşteaptă să preia, să facă zgomot, pentru rating, din cabotinism-snobism sau năimiţi – mai ales năimiţii sunt dăunători, pentru că agenturili investesc în tipi cu carte, „cu sintaxă”, fără morală, dar nu rudimentari. Până la un punct, îi înţeleg deci pe istorici, îmi dau seama cât de precauţi trebuie să fie – numai că uneori termenul „precaut” are o semantică dezamăgitoare. Dincolo de punctul până la care-i înţeleg se întinde un spaţiu care mă derutează – încerc şi eu să fiu precaut, dar nu mă pot abţine până la capăt. Mai întâi, constat că istoricii (şi lingviştii dinspre istorie, etimologiştii în primul rând) nu se contrazic pe ei înşişi şi nu-şi contrazic magiştrii, par prizonierii unei bule ad-hoc – generalizez, mă refer la percepţia generală şi, se înţelege, la experienţele personale. Apoi, sunt mai totdeauna siguri pe ei, tranşanţi, nu operează cu ipoteze, cu probabilităţi, le e frică de îndoieli. Adaug (iarăşi e o generalizare aici) faptul că istoricii nu cred în instrumente care vin din afara meseriei tradiţionale – exemple imediate: datarea cu carbon 14 şi genetica. În ambele cazuri, ştiinţă pură, cu imprecizii de circumstanţă, dar, totuşi, „numerele sunt lucruri sigure” (Galilei), ar trebui să fie mai primitori cu noile tehnici/tehnologii.
Precauţie şi mai explicită: nu fac reproşuri unuia sau altuia dintre istorici, cunosc mai mulţi, din diverse locuri-instituţii, persoane remarcabile fiecare în parte, dar fac reproşuri istoriografiei române. Insist: cu justificarea românului interesat de istoria neamului. Bucuros că sunt român, că sunt născut aici, în limba română, pe Argeş în Sus. Adaug un detaliu personal: am plătit unui laborator din Anglia pentru a-mi analiza ADN-ul. Rezultatul, primit pe o hartă cu explicaţii: 49% din sudul Dunării (Bulgaria şi nordul Greciei), 51% din nordul Dunării (spaţiul locuit de români, Polonia şi zona din jur, până spre Sankt Petersburg). Traco-iliro-pelasg, ceva de genul acesta, cu acte în regulă. Pentru că ştiu (s-a scris şi în revistă) că, în general, genele noastre, ale românilor, sunt majoritar din vremea Neoliticului, că suntem mult mai mult… cucutenieni decât orice altceva ulterior, am acceptat ca valabilă analiza respectivă…
Din motive precum cele anterioare, voi călca şi mai adânc pe acest teren alunecos, dacă nu chiar minat, plecând de la observaţia că istoria noastră este bogată în enigme (nu neapărat în sensul celebrei sintagme, „poporul român, o enigmă şi un miracol”). Nu mă gândesc la misterele „secretizate” ale, să zicem, ultimului secol, ci la întrebări clasice. „Unde este locul bătăliei de la Posada?” (Ştiu vreo cinci-şase localizări argumentate şi încă pe atâtea ipoteze susţinute mai ales de patriotismul local. Am intrat de curând în posesia unei cărţi recente, a Arhimandritului Veniamin Micle, Bătălia de la Posada, adeverită documentar, care mai adaugă o propunere, Cheile Bistriţei, din nordul Olteniei, bine argumentată şi aceasta.) La fel se întâmplă cu lupta de la Rovine. Rămân la aceste două întrebări „sudice”. Este ciudat şi stresant că două evenimente întemeietoare, Posada mai ales, nu sunt mai bine cunoscute. Arheologia ţine şi de noroc, desigur, aşadar să sperăm că vor apărea cândva dovezi lămuritoare. Nu ţine însă (numai) de noroc căutarea în arhive şi interpretarea documentelor, iar aici am experienţe dezamăgitoare în relaţiile cu istoricii – fie ei mai tineri sau mai puţin tineri. Ca şi despre Posada, puţine lucruri se ştiu, dar multe se spun-scriu despre Basarabii dintâi, despre „descălecat”. În zona Argeş-Muscel, Negru-Vodă este o prezenţă densă, în mitologia locului şi în toponime, dar istoricii parcă imită vechea butadă (citată recent în revistă de dna Paula Romanescu) „nu este sigur dacă Homer a existat sau nu, dar sigur este că el a fost orb”! Iar localnicii parcă erau cu toţii poeţi atunci când au numit biserici, morminte, dealuri, văi şi sărbători ca fiind „ale lui Negru-Vodă”. Cel care, pentru istorici, n-a existat, dar cu siguranţă era negru… El, blazonul, armura – nu contează.
În numărul din iunie 2012 a apărut în revistă un articol despre cavalerii templieri, ca „descălecători” la Câmpulung, o ipoteză susţinută de trei documente primite de autorul articolului din arhivele, nu ştiu cât de „discrete”, dar cu siguranţă nu publice, ale Vaticanului. Am văzut mesajele e-mail prin care nunţiul papal la Bucureşti însoţea trimiterea copiilor documentelor respective către autorul articolului, scriitorul şi încă altele care-i dau credibilitate în privinţa templierilor, Florin Horvath, din Zalău. Am arătat revista unor istorici, au văzut şi alţii textul respectiv, în revistă sau într-o carte a lui Florin Horvath. „Falsuri!” „Scrierea secretă a templierilor nu există.” (O banalitate pe internet…) „Până nu văd cu ochii mei, nu cred.” Când am apucat să mai adaug vreo vorbă, am insistat: „Uite referinţele, cota din depozitul Vaticanului, sunt precizate în articol, se poate verifica.” Nici vorbă. E mult mai comod să mormăim sentenţios, „Falsuri”, decât să verificăm, chiar dacă este vorba despre o informaţie care poate fi mult lămuritoare pentru istoria noastră dintâi. Înţeleg că orice „noutate” de genul acesta se cere verificată cu grijă, ştiu şi că nu e uşor de ajuns în arhivele Vaticanului, că e probabil şi mai greu să se găsească un istoric tânăr, ştiutor de limbi vechi, care să petreacă acolo o vreme, dar asta nu justifică judecata grăbită, negativă, eventual dispreţuitoare.
Iar sentinţa-atitudine „Falsuri!” este parcă viscerală în privinţa tăbliţelor de la Sinaia, poate cel mai scandalos „scandal” al istoriografiei române moderne. Iarăşi: cruciale pentru istoria noastră veche, dar expediate suspect de uşor în derizoriu. La întrebarea, vorba lui Moromete, „pe ce te bazezi?”, am fost privit cu surprindere („uite şi aritmeticianul ăsta în ce se amestecă!”) şi cu oarece milă, se bănuia cum se rostogoleşte prin mintea preopinentului eticheta „dacopat”… Toată istoria tăbliţelor este un amestec de amatorism, interese obscure şi vinovată indiferenţă. „Istoricul Cutare le-a examinat (vreo oră, spune el cu o nefirească uşurinţă) şi a conchis că sunt false”, argument transformat în axiomă, reluat de multe ori. De partea cealaltă, tot felul de explicaţii şi de „descifrări”, unele hazardate, altele mai aplicate, dar nu neapărat convingătoare. Nimeni nu a luat cu adevărat chestiunea în serios (în afara unor sinteze jurnalistice ale „bibliografiei” domeniului, cum este cartea lui Dumitru Manolache, Tezaurul dacic de la Sinaia – Legendă sau adevăr ocultat, Ed. Dacica, 2006), chiar dacă povestea a început cu abia vreun secol şi jumătate în urmă; era atunci o viaţă culturală (şi politică) activă, trebuie să fi rămas „urme”, prin ziare, prin documente oficiale de prin Sinaia, prin arhive (eventual prin cea a Casei Regale), dar nimeni nu face o cercetare aplicată. Nici măcar dacă au fost iniţial de aur nu se poate spune cu certitudine.
„Cazul” seamănă puţin cu cel al tăbliţelor de la Tărtăria, ca să rămân în aceeaşi zonă a strămoşilor îndepărtaţi. Scriere sau nu (pentru un rebusist, mai degrabă criptograme, dar texte/mesaje, fără îndoială), importantă este vechimea, legătura cu Hamangia, cu Cucutenii – cu ceramica din multe alte culturi neolitice (a se vedea Radu Adrian, Fenomenul Cucuteni în culturile neolitice din spaţiul locuit de români, ediţia a doua, Ed. RCR Editorial, Bucureşti, 2020), ba chiar şi cu ceramica de Yangsao-China.
Mai sunt şi alte subiecte similare, expediate sumar de istoricii „academici” (în înţelesul anglo-saxon, ţinând adică de învăţământul superior, nu neapărat de Academie, deşi Academia primeşte reproşurile, ori de câte ori se iveşte vreo ocazie…) şi frecventate cu entuziasmul inventiv şi neobosit al amatorilor, la fel de tranşanţi şi de siguri pe ei ca profesioniştii, ceea ce poate fi considerat şi ca un revers natural, deci justificat psiho-logic, al precauţiei (rămân la acest termen…) profesioniştilor.
Mai amintesc doar zgomotoasa „ceartă” curentă privind relaţia dintre limba română şi limba latină. Este una „mama” celeilalte, aşa cum susţin înverşunaţii ambelor tabere, sau, mult mai plauzibil, daca şi latina sunt „surori”, „fiice” ale unei limbi anterioare, româna fiind urmaşa amândurora? Că latina s-a dovedit a fi „soră mai mare”, urmare a cuceririi romane a Daciei şi a creştinismului, dinspre Roma şi dinspre Bizanţ tot în latină venind, asta nu înseamnă că rădăcinile dacice pot fi ignorate, e incorect şi neprofesionist a o face.
Aici, între cele două categorii, a apărut penibilul termen dacopat. Etichetă dizgraţioasă, voit letală, jenantă atunci când este preluată de un istoric adevărat, dar grăbit în a aneantiza orice intruziune inconfortabilă în teritoriu. Intruziuni inconfortabile, adesea hazardate, sunt din belşug, dar, pentru că „nu văd ce este rău în a fi bolnav de dragoste pentru daci” (am auzit replica în public), pentru că mă revendic, prin genele examinate în laborator, de la daci şi strămoşii lor şi pentru că am o statornică înţelegere-simpatie pentru amatori, îmi voi vârî degetul în uşa care desparte camera dacomanilor/dacopaţilor de cea a dacofobilor/latinozaurilor, grăbindu-mă a da definiţii (minimale aici, dar etimologia le extinde) care să aducă puţină egalitate pe lume: numesc dacofob o persoană (indiferent de profesie!) care foloseşte în sens peiorativ „diagnosticul” dacoman şi numesc latinozaur pe cineva (indiferent de profesie!) care sare direct la etichetarea cu dacopat. Torn „gaz pe foc” în speranţa renunţării la etichete-porecle, dar, recunosc, şi pentru a atrage atenţia asupra exclusivismului latinist. Ştiu că Traian este prezent până şi în Pluguşor, dar şi Dochia este prezentă în colinde, ştiu că exagerarea în direcţia latinizării neamului şi limbii are explicaţii cunoscute (de pildă, la vremea Şcolii Ardelene), dar asta nu înseamnă că trebuie să rămânem blocaţi în această paradigmă, a exagerării (o putem numi latinomanie, ceea ce devine nociv doar când se asociază cu dacofobia), ignorând şi aruncând în derizoriu, negând tot ce vine de dinainte de romani. Explicaţiile şi motivările de acum două secole nu mai sunt însă valabile azi, mai ales că între timp s-au aflat multe despre daci, ba sunt chiar contraproductive la vremea competiţiei globalism-identitate naţională – competiţie care furnizează, de fapt, explicaţii pentru dacofobie (şi justificări pentru dacofilie), dar asta e o altă chestiune, care nu poate fi expediată în câteva rânduri.
Închei, ostentativ, tot cu un citat în latină, ca semn că nici vorbă să mă dezic de latinitate: ca în multe alte cazuri, sunt convins că adevărul este in media res. Mai are însă cineva înţelepciunea şi seninătatea dialogului, eliberarea de patimă şi gustul nuanţei, al echilibrului? Măcar cât să-i imite pe poeţi – căci scris-a cândva Geo Dumitrescu (1920-2004) în Inscripţie pe piatra de hotar:
Slav aș fi fost, de nu eram latin,
latin aș fi, de n-aș fi fost și dac –
dar a ieșit așa: să fiu român,
și eu cu soarta asta mă împac!
Gheorghe Păun