Zilele trecute am deschis uşa unui mare şef şi, după ce l-am salutat politicos, aşa cum m-au învăţat părinţii acasă, am continuat:
– Nu vă supăraţi…
– Nu mă supăr, îmi spune.
– Pot să …
– Nu poţi!
– Vă deranjez! Doar o secundă…
– Nicio secundă, că n-am!
– Ce?
– Timp!
– Am înţeles, poate altă dată!, zic cu optimism.
– Nici…
– Nici?
– Şefii n-au timp niciodată, mi-a răspuns omul, hotărât.
Dar cam aşa se desfăşoară toate discuţiile cu unii şefi. Care, odată cu postul obţinut, au impresia că l-au apucat pe Dumnezeu de picioare. Iar noi, oamenii de rând, suntem un fel de musculiţe în jurul lor. Unele, ce deranjează continuu. Aşa că el, marele şef, are datoria să ne plesnească. Dacă nu cu mâna, măcar cu vorba. Că doar, na, e patron. Unul care are datoria să-şi şteargă zilnic scaunul de praf, mângâindu-l ca pe tronul lui Ştefan cel Mare. Iar când s-o termina şefia, să şi-l ia acasă şi să-l aşeze în sufragerie, ca toţi cei care vor intra în casa lui să nu uite cu cine stau de vorbă.
Însă pe unul dintre aceştia l-am întâlnit nu demult şi pe una dintre străzile Chişinăului.
La început s-a prefăcut că nu mă vede, uitându-se cu îngâmfare la felinarele instalate pe marginea trotuarului. Apoi, când şi-a dat seama că nu are cum să mă evite, m-a salutat cu o jumătate de gură şi a început să-mi povestească toate reuşitele sale: „Am trei case şi locuiesc în fiecare dintre ele. În una stau dimineaţa, în alta la prânz şi-n alta seara. Mi-am luat o vilă în Italia şi alta în America. Am cea mai scumpă mobilă, maşină, afacere etc. Până şi strada asta pe care suntem e asfaltată datorită mie!”.
– Frumos, îi zic. Dar cerul…
– Ce-i cu el?
– Tot e al dumneavoastră?
Aici omul s-a supărat pe întrebarea pe care i-am pus-o şi, în loc de „la revedere”, m-a întrebat:
– Tu ştii cine sunt eu?
– Da, ştiu.
Însă acesta n-a mai aşteptat răspunsul meu, dar şi-a grăbit paşii spre o direcţie necunoscută, uitându-se mereu în sus. Dându-mi impresia că se roagă pentru prima dată şi-i porunceşte Demiurgului ca moartea ori cimitirul să nu-l ajungă din urmă sau, când s-o întâmpla, să nu fie înmormântat ca restul lumii, fiindcă în viaţa asta a fost, totuşi mai-mare peste oameni. Iar aceştia care sunt mai mari decât noi merită să le scriem pe cruce: „Marele ŞEF!”
Fiindcă ar fi păcat să se uite.
Doina Dabija