„Povestea ciobanului cu ochi strălucitori de la stâna Casin” este numele unei oferte turistice a Agenției „Danalex” Ploiești.
Am fost atrasă deopotrivă de ideea de poveste, de păstorit și de aerul răcoros al muntelui, ceea m-a determinat să mă înscriu printre turiști.
Am plecat la drum într-o dimineață a unei toride zile din luna august.
După un scurt popas făcut în orașul Târgu Secuiesc, unde am vizitat Muzeul Colecțiilor și pe cel al Păpușilor, ne-am îndreptat către județul Harghita și am poposit în comuna Plăieșii de Jos. De aici, am fost preluați cu o mașină de teren și cu o remorcă trasă de tractor ne-am deplasat spre stâna care se află în satul Imper. A trebuit să parcurgem vreo 3 km pe un drum de țară, cu multe denivelări, tăiat prin inima pădurii, ceea ce ne-a permis totuși să ne bucurăm de imaginea acesteia, în care coniferele coexistă cu foioase, pomi fructiferi, arbuști și fân și în care se pare că omul nu prea a intervenit.
Am avut o mare șansă de a mă afla în mașina de teren, condusă chiar de către ciobanul cu ochi strălucitori, un bărbat în vârstă de vreo 45 de ani, pe nume Balázs József (Ioșca), stăpânul stânei, ale cărui „povești” s-au ținut lanț atât la ducere, cât și la întoarcere.
Pentru Ioșca păstoritul este ocupație străveche de familie, părinții, strămoșii, cât și socrii lui au fost păstori/oieri.
Are 900 de oi, la care se adaugă încă 100 pe care le are în îngrijire. Stâna îi este păzită de 12 câini. Deține și suprafețe de păduri și a creat două pescării, una de păstrăv și una de crap, ambele aprovizionate cu apă naturală de izvor.
Parcurge drumul dintre sat și stână, vara, cu mașina de teren, iarna, cu tractorul.
Este un foarte bun cunoscător al muntelui, în toate manifestările sale, vreme, vegetație, animale sălbatice.
Trăiește într-o armonie desăvârșită, atât cu angajații de la stână, cât și cu animalele sale și cu cele sălbatice.
În drum spre munte, cât și când am ajuns la stână, câinii l-au întâmpinat cu mare dragoste, de fapt, răsplata dragostei și a duioșiei cu care s-a comportat cu ei.
Ioșca a studiat foarte bine și comportamentul animalelor sălbatice, a botezat aproximativ 40 de urși, cărora le-a dat nume în funcție de trăsătura predominantă. S-a recurs și la mijloace moderne și fiica sa studiază animalele din zonă cu ajutorul aparatului de fotografiat.
Urși se află din abundență pe munte, dar nu se teme de ei. Se hrănesc, în general, cu fructe de pădure, alune, cireșe, mere, iar când acestea se termină, coboară spre holdele din apropiere.
Stăpânul stânei le oferă el însuși hrană în pădure, din resurse proprii.
Aceasta nu înseamnă că urșii nu poftesc la oile sale, dar acestea sunt foarte bine păzite de câini credincioși, puternici, foarte bine instruiți, atașați de stăpâni și oi.
Ne-a relatat un episod dramatic, în timpul căruia, s-a dat o luptă înverșunată între urși și câini și care s-a soldat cu rănirea gravă a vreo șapte câini cărora le-a acordat îngrijire medicală, ca unor ființe umane.
Puține șanse de supraviețuire au totuși oile care se pierd de turmă și sunt greu de găsit prin hățișurile pădurii.
Mie mi-a amintit de „Balada păstorească” de la Corbii de Piatră, din județul Argeș, în care păstorul este îndurerat de oaia rătăcită pe munte și o caută zadarnic, întâlnind în calea sa imagini îngrozitoare ale unor oi sfâșiate de animale sălbatice.
Stâna se află la o înălțime de aproximativ 800 de metri, total izolată de restul satului, într-un luminiș creat în pădure de stăpânul ei al cărui simț estetic l-a determinat să lase în viață câteva cuiburi de mesteceni ale căror trunchiuri albe sporesc puritatea naturii și sunt faruri călăuzitoare în noapte.
Pare a fi ea însăși o comunitate prin numărul mare de suflete, oameni și animale care o populează.
Grija stăpânului pentru animalele naturii este prezentă și aici. În apropierea stânii a creat un staul în care pune hrană pentru căpriori și cerbi. Am fost întâmpinați cu un ceaun în care la foc de lemne se pregătea pentru noi o tocăniță de cartofi, cu carne de miel și pe mese, cu pălincă, urdă și caș. Au apărut și oile cu păstorul lor, slujitor la stână de 27 de ani. Era foarte calm, încântat de oile sale și purta o bâtă prevăzută cu un cârlig metalic la capăt, cu care le prindea de un picior, când era necesar.
Erau însoțite de un număr mare de câini, care s-au strâns prietenos în jurul stăpânului lor, ceea ce a făcut să ne dispară teama.
Oile, toate de culoare albă, și-au continuat drumul și în deplasarea lor păreau un val iluzoriu ce ne trecea prin fața ochilor.
La întoarcerea noastră spre sat, Ioșca, cu multă generozitate, ne-a oferit alte informații despre creșterea oilor și valorificarea produselor lor.
În fiecare toamnă, oile sunt îmbăiate în bazine de ciment, lâna în stare naturală este valorificată pentru izolarea construcțiilor. Ne-a relatat și un episod trist când, neputând să o valorifice, a fost nevoit să o îngroape.
Laptele este transformat în caș, înjintuit, urdă, jintiță și telemea și cu multă amabilitate ne-a dat informații cu privire la modul lor de preparare.
Laptele trebuie închegat imediat, după ce a fost muls, cât mai este cald. La închegat trebuie să stea 40-45 de minute. Se bate (amestecă) cu mâna până arată ca laptele acru. Toamna și primăvara, pentru a se strânge se adaugă în el 1-2 căni de apă caldă, dar nu fierbinte.
Se pune într-o pânză și se agață în crintă, afară. Se bate cu palmele ca să se scurgă zerul. Se desface din pânză, se mărunțește, se strânge, se pune iar în pânză, se așază o greutate pe el și se ține la scurs cam 3 ore.
Se scoate din pânză și se pune la uscat, pe rafturi, 4-5 zile, chiar o săptămână.
Se taie în bucăți și se dă prin mașina de tocat. I se pune sare, 10 grame la 1 kilogram.
Se păstrează în frigider sau în putină. În beci, poate rezista chiar și 2-3 ani.
Primul zer care se scurge este foarte gras, de culoare albicioasă și se numește înjintuit.
Poate fi consumat simplu, la acrit ciorba sau se amestecă cu restul zerului și se fierbe până dă în clocot pentru a obține urda.
Zerul în care se mai află și bucăți de urdă se numește jintiță.
Un alt aliment care se obține la stâna lui József este telemeaua, dar pregătirea ei se face un pic diferit de cea a cașului.
Laptele închegat nu se mai bate (amestecă), ci se ia cu un castron și se pune direct la scurs în pânză care se agață în crintă.
Pânza în care se află brânza nu se mai bate cu palmele pentru a se obține înjintuitul care conține grăsime și urda. Brânza se taie de trei ori în bucăți de câte 10/10 centimetri, spre deosebire de caș care se tăie în bucăți de 60/60 centimetri. Se pune în saramură pregătită cu 1,200 kg. de sare la 10 kg. de telemea, încât să stea oul deasupra.
Jintița este zerul fiert lent și în care se află și bucăți de caș sau urdă.
Oile stau vara pe munte și iarna sunt coborâte în sat și ținute în saivane.
Schimbarea locului stânei, toamna sau primăvara, este însoțită, de obicei, de o petrecere care se dă între 10-15 persoane și de la care nelipsită este carnea de oaie, care se taie special pentru aceasta.
Am făcut un popas și la una din păstrăvării alcătuită din trei iazuri cu pești care își duc existența în apa captată direct de la izvoarele din munte; o cabană din lemn, cu balcon sculptat, un foișor construit pe apă, care ca și balconul este prevăzut cu ghivece cu mușcate roșii, o pată de culoare binevenită aici, în verdele pădurii.
Simți că peștii vin să se adape din frumusețea acestui loc, din splendoarea acestor flori roșii.
L-am întrebat pe cel ce pare stăpânul acestui microunivers, aflat departe de zgomotul lumii, în puritatea și liniștea naturii, care este perspectiva continuării păstoritului în familia sa.
Speră ca tradiția să fie continuată de fiul și ginerele său, care deja sunt inițiați în tainele acestei ocupații, dar în cazul în care ar putea fi nevoit să renunțe definitiv, și-ar păstra, în primul rând, câinii.
Elena TRIFAN
(articolul a fost prezentat în cadrul Proiectului Cultural Național
„Elemente de etnografie și folclor în spațiul european”, inițiat și organizat de UZPR)