Poeții tineri din ziua de azi consideră că a scrie versuri înseamnă doar să găsești rima potrivită și atât.
De aceea, puțini descoperă ce înseamnă poezia. Iar ca s-o scrii, trebuie să cobori mai întâi în inimă, pentru că de acolo începe frumosul. Și trebuie s-o vezi. Dar, numai cu acei ochi care știu să se deschidă invers.
Pentru Ianoș Țurcanu poezia este ca un cântec pe care-l poate cânta și cu gura închisă.
El o aude, o vede și o îmbrățișează ca pe-o femeie iubită.
Citindu-l, ai impresia că se așează în fața sufletului său și-l întreabă: ,,Ce mai faci, cum te mai simți?”, exact ca la spovedanie, iar acesta-i răspunde cu rime și metafore:
,,Salut! … Ia loc, Singurătate,
Aici, lângă fotoliul meu,
Ca să vorbim pe săturate,
Cât arde focu-n șemineu…”
Ianoș Țurcanu scrie ca să respire și respiră ca să scrie, pentru că din clipa în care și-a făcut din sufletul său o catedrală, altfel nu poate exista, decât prin cuvânt.
Doina DABIJA / UZPR