Într-o proză distopică de la mijlocul anilor 1980, Mircea Nedelciu propunea, alcătuind o poveste imaginară de viață din deceniile 7-8, o frescă subversivă a regimului totalitar în care erau închiși românii, fără putință parcă de scăpare și fără niciun orizont eliberator. Personajul romanului cu titlu metaforă a iluziei și a iluzoriului („Tratament fabulatoriu”, Editura Cartea Românească, 1986), strivit de (o)presiunea negrei realității politice, își construia o suprarealitate personală, în care putea gestiona, din izolarea pe care și-o autoimpusese ca meteorolog pe un vârf de munte, mersul propriului destin și parcursul lumii. Detașarea de realul incontrolabil și inconvenabil se realiza prin încadrarea ulterioară a eroului în două bule sociale – o seră cu climă controlată (Fitotronul) și un sat izolat de civilizația modernă, urmând modelul Falansterului lui Charles Fourier, totul dezvăluind o conștiință aflată între realitate și utopie, medii în care pătrunde simultan ori alternativ, după principiul vaselor comunicante.
Ne-am regăsit atunci – noi, trăitorii acelei epoci – în scenariul amar al romanului nedelcian, dar ne regăsim și acum – cei trăitori ai acestui an zbuciumat – în aceeași halucinantă utopie, ca cititori deveniți personaje (lector in fabula) ale unui scenariu de coșmar, provocat de o nouă tiranie, medicală de această dată, generatoare de aberante forme totalitare: domnia fricii de contaminare, a terorii de altul, a fobiei de celălalt. Și pentru că realitatea nu ne mai e la îndemână, din izolarea (auto)impusă a fiecăruia, avem nevoie de o formă compensatorie a acestui gol, de unde și dependența de știri, clișeica „legătură a noastră cu lumea”.
Sentimentul neputinței și certitudinea incontrolabilului, contrară iluziei omului modern în atotputernicia științei, își caută compensația în consumul de informație, un debușeu care dă senzația coparticipării publicului, măcar cu un gând sau o emoție, la concertul grav al pandemiei. Această nevoie de informație generează însă, din partea mass-media, un răspuns adesea peste măsură, astfel că știrea (notizia, novella) devine o telenovelă, o melodramă care stoarce lacrimi („Atenție, urmează imagini cu impact emoțional!”) ori un hibrid românesc de infotainement. După ce a depășit penuria antedecembristă, haosul nouăzecist și ambițiile douămiiste, presa noastră satisface acum publicul prin exces, inflația informațională luând din ce în ce mai des dimensiuni pandemice – o infodemie, ca „amestec între propagandă, zvonuri, publicitate și jurnalism”, cum o definea Christophe Deloire.
Eliberat prin rutină de teroarea inițială a știrilor de la ora 13:00 (toate de tip
braking news, de spargere a normalității ori, mai degrabă, de „capturare” a audienței) și aflat în așteptarea febrilă a unui vești de OK (niciun mort – zero killed, cu sensul atribuit de englezi), publicul se retrage uneori, ca eroul lui Mircea Nedelciu, în sera cu plante crescute aberant a vreunui site colportor de fake news ori în falansterul vreunei organizații obscure, generatoare de confuzie și promotoare a teoriilor conspirative terifiante. Căci începutul de veac XXI e al întoarcerii la mit, la poveste, după cum previzionau analiștii literaturii, însă noile mituri capătă dimensiuni aberante când prind rădăcini în corpul social debilitat de temeri, scoțând la suprafață angoase colective multiple, latente până acum.
Alte măști, aceeași piesă…
Cascada informațională ia, așadar, prizonier un public asaltat deja cu diferite tipuri de discurs mediatic: genul alarmat ori alarmist („cazurile/decesele se înmulțesc”, „se îmbolnăvesc sau dezertează din misiune medici”, „avem răspândire comunitară”, „cifre îngrijorătoare”, „izolare și carantină” etc.), compensat cu videoclipuri „Totul va fi bine!”, genul partinic (se decid lucruri bune versus se fac multe greșeli în strategiile medicale și politice) ori de fapt divers („amenzi”, „altercații”, „năvala diasporei” etc.), cu background-ul redării în buclă a imaginilor cu ambulanțieri și izolete, dublate de interviuri prin Skype cu medici infecționiști. Spectacolul media e complet, atât imagistic, cât și discursiv, încetățenind, prin repetiție, structuri precum „distanțare socială” (sic!), „spitale COVID-19”, „virus chinezesc”, „contacți”, „a carantina” sau noi clișee verbale, precum „medicii din linia întâi”, „lupta cu coronavirusul”, „inamicul nevăzut” (emoționale), „stare de urgență”, „declarație pe proprie răspundere”, „mesaj de interes public” (administrtive).
Vedeta incontestabilă a jurnalelor de știri rămâne relatarea de la fața (fațada?) locului – porți de spitale, intrarea în localități carantinate – urmată de reportaj și interviu (via Skype), toate vizând o „radiografie pulmonară” a momentului. Recuperat dinainte de primejdie e comentariul la imagini violente, cu altercații și ciocniri între clanuri, la care se adaugă știrea devenită constantă a numărului de amenzi pentru încălcări individuale și colective de ordine militare, puse mai ales pe seama efectelor psihologice ale izolării, căci distanțarea impusă activează în noi instinctul rebeliunii, sfidarea interdicțiilor devenind o formă absurdă de insurgență, aplaudată – cu sau fără măști pe față – doar de rebelii fără cauze. Și atunci…
…unde fugim de acasă ?
…vorba lui Marin Sorescu, în cartea lui cu același titlu. La televizor, pe paginile de socializare și în marea grădină internetică, în care înfloresc acum flori carnivore ale zvonurilor și conspirațiilor… Lipsa răspunsurilor la întrebări, nesiguranța, neliniștile individuale și colective și-au găsit răspunsul în imaginar, în noile mituri urbane și mondiale (globalizarea, microciparea, vaccinarea, Bill Gates, rețelele 5G cu efecte malefice etc.), care prevăd, mai toate, un sfârșit moral al lumii, dublând pandemia, devenită boală a corpului nostru social. Acest „punct de fugă” ne-a oferit un refugiu în calea plictisului casnic sau al monotoniei peisajului mediatic acaparat de alarme, propunând câte o „fugă de acasă” iluzorie („Stai acasă!”), atunci când fuga din casă n-a mai fost cu putință. Apetența multora pentru consumul de fake news a determinat, în aceste condiții, unele compromisuri pe măsură ale mass–media, în goana după audiență, propunând „subiecte” precum fugărirea presupusului infectat cu COVID de către presupuși sanitari, de pildă, sau realityfakenews-ul, după expresia Margaretei Nistor, încătușării falșilor protestatari împotriva măsurării temperaturii, de exemplu – amestec de ridicol și senzațional adunate în produse de presă hibrid, care livrează tragicul ca entertainment. Sunt, și ele, pilule pe care și le-a administrat omenirea, ca eroul lui Nedelciu, fără prescripție medicală, fără să-i pese „dacă apar manifestări neplăcute” și fără să se adreseze, în vremuri de primejdie trupească și mentală, „medicului sau farmacistului”, într-un amplu și îndelungat „tratament fabulatoriu”.
Corina POPESCU
(Revista UZP nr. 18/2020)