◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro23.07.2024

Cartea cu îngeri a lui Menuț Maximinian

Director al cotidianului Răsunetul, președinte al Societății Scriitorilor din Bistrița-Năsăud, cu emisiuni reușite la diverse televiziuni unde are invitați din multe categorii sociale, cu poezii, cronici literare și eseuri publicate în reviste prestigioase, adunate în volume bine primite de critica de specialitate, cu pregătirea doctoratului în etnografie și folclor, dl. Menuț Maximinian este o pasăre rară în spațiul cultural-geografic actual. Hărnicia lui a ajuns să fie socotită proverbială, încât mă întreb, la rândul meu, de unde are atâta energie și disponibilitate contaminatoare pentru cultură, pentru spirit. El se investește cu entuziasm, competență și plăcere într-o sumedenie de proiecte spirituale de anvergură în care crede cu adevărat și pe care le duce la bun sfârșit. La vârsta lui, se poate considera un om împlinit, iar generația sa are, prin el, o referință culturală demnă de urmat.

În recentul volum de versuri, intitulat Ultimul înger (poezii pentru cei mari și cei mici), ilustrat de pictorul Marcel Lupșe, tipărit la Editura Neuma, în 2023, materia primă este viața cea de toate zilele, trăită în vederea unei construcții spirituale autentice, oferită de întoarcerea la copilăria din lumea satului, fiindcă „Doar poeții au poarta deschisă/ După ce își rostesc versurile/ Toate se umplu de lumină/ Pământul, apele și cerul/ Și biserica din mijlocul Raiului…”. Deși în mai toate poemele îngerul este nelipsit, nu este vorba de o credință habotnică creștină, aproape bigotă, ci de o purificare a sufletului prin retrăirea acelor vremuri pe care nu le poate uita, purtându-le mereu cu sine. În felul acesta, experiența existențialistă, începând cu vârsta inocenței și până la maturitate, se convertește într-una estetică și intelectuală. Aceasta este, cred, cheia în care trebuie citită cartea, ținând cont de faptul că el își prezintă retrospectiv propria copilărie în calitate de poet care înțelege limbile îngerești, consolidându-și astfel acest statut. Odată instalat la oraș, gospodăria țărănească pe care a părăsit-o este văzută cu aceiași ochi ai curățeniei sufletești de altădată, încercând să recupereze lumea satului, spațiul populat cu personaje dragi: bunicii, părinții, prietenii, rudele apropiate ori îndepărtate, nutrindu-se cu amintiri de neuitat. Nostalgia și regretul se simt în intimitatea spirituală a poetului recurent (a se vedea Am dat gândurile zilei deoparte), de aici sentimentul „eternei reîntoarceri” în bună tradiție creștină la candoarea pierdută cu implicațiile sale cardinale, când „îngerul cu față de om” îi spune că „Rostul lumii s-a pierdut”. Crescut la țară, evocarea bunicii, care frământă „pâinea cea de toate zilele”, îi oferă prilejul să amintească de sfaturile „mamii bătrâne” legate de conviețuirea cu „Îngerașul”, sfinții „cu chipuri de țărani”, serafimii și heruvimii, coborâți pe pământ, de respectarea câtorva norme creștinești: închinarea în fața icoanei Maicii Domnului, pomenirea strămoșilor, cântatul colindelor, sărbătorirea Nașterii lui Christos, „Lumina Învierii de Paști”, Anul Nou, Rusaliile „Și (…) toate rânduielile bătrânilor”, credința, fiind, de fapt, drumul drept pe care orice om trebuie să-l urmeze pentru a se apăra de tentații necurate. Elementul ficțional, combinat cu realitatea și nutrit de poveștile copilăriei, este ilustrat prin întruparea acestor ființe, de obicei „de abur”, întâlnite mai cu seamă în poveștile bunicilor, în ființe care beau ceai „din florile culese de Mama”, poartă barbă „aspră și colțuroasă” ca țăranii istoviți de muncă, câte unul are „chipul bunicii”, iar când vorbește, glasul lui se aseamănă cu cel al tatălui, sau devin păsări ce „te scot în luminiș”, el, îngerul, viețuiește când în cer și apă, când pe uscat, „se odihnește în podul casei” părintești, are viață diurnă și nocturnă, părul lui încărunțește, devine muritor, „cântă de pe o creangă pe alta/ Veselia tuturor neamurilor”, fiind frate cu semenii săi. Câteodată, îl „ia de mână/ Peste ape învolburate” și adoarme „sub aripa lui/ Deasupra abisului”. Alteori, acești „îngeri păsări albastre”/ Privesc spre pământ zâmbind” sau îți poartă Crucea și cer iertare „în numele tău”. Când „Bătrânii se prind în rugăciuni/ Cuvintele îi aduc acasă pe cei ce nu mai sunt/ Timp al întâlnirii/ Născut din amintiri” scrie convingător autorul. Îngerul său păzitor „are o roată/ Învârtește timpul înainte și înapoi/ Și tinerețea se rotește pe axul vieții”, iar sub aripa sa mare se adăpostesc „împărații, preotul și tot poporul”. S-ar putea glosa mai mult pe marginea acestui volum, inclusiv pe simbolistica încărcată de metafore, fiindcă autorul lui este un bun cunoscător al obiceiurilor și tradițiilor mai cu seamă al celor din satul ardelean, dar mă opresc aici.

Cert este că poezia sa are un efect terapeutic purificator. Citind-o, dobândești o liniște interioară mult căutată ce te îmbie să te bucuri de viață.

 

Icu Crăciun

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *