◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro16.07.2024

Camelia Pantazi Tudor
în dialog cu Nicolae Rusu

Prozator, eseist, dramaturg, Nicolae Rusu s-a născut în data de 26.02.1948, în comuna Risipeni, fostul raion Sculeni, actualmente Făleşti.

A absolvit Facultatea de economie (Politehnica din Chişinău) şi Şcoala Superioară de Literatură din cadrul Institutului de Literatură „M. Gorki” din Moscova.

În literatură, a debutat în 1978, cu un volum de proză scurtă.

Este membru al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova (1980), al Uniunii Scriitorilor din România (1994), al Centrului PEN Internaţional (1993), director al Fondului Literar al scriitorilor din R. Moldova din anul 1987. A publicat peste 40 de volume de proză, mai multe cărți pentru copii, piese de teatru, cărți de eseuri și cronici literare.

Volumele sale au fost traduse în limbile: rusă, letonă, ucraineană, tătară, georgiană, cehă, germană, mongolă, engleză etc.

A obținut premii literare atât din R. Moldova, cât şi din fosta URSS, România şi Rusia.

Este senior-editor și colaborator al Revistei trimestriale de cultură Astralis începând cu primul număr al acesteia.

 

– Activitatea dumneavoastră deosebită, diversificată și îndelungată în domeniul literar-cultural mă îndeamnă să vă întreb dacă sunteți mulțumit de tot ce ați realizat până acum, urmare a unui bilanț al vieții, pe care cu siguranță l-ați întocmit la împlinirea vârstei de 75 de ani. Sunt cu atât mai interesată să aflu răspunsul cu cât la începutul acestui an ați fost protagonistul medalionului literar organizat la Muzeul Național al Literaturii Române din Chișinău cu prilejul aniversării zilei de naștere, la evenimentul omagial participând doamna Maia Sandu, președintele Republicii Moldova.

Aș vrea să fiu mulțumit în asemenea măsură, încât să trag linia, să pun punct și să aștept „clipa cea repede”, dar „îndoiala de sine” (vorba poetului Vasile Romanciuc din titlul cărții sale) mă trage de mânecă, atenționându-mă că „mulțumirea de sine” nu există. Niciodată n-am fost satisfăcut în totalitate de vreo carte semnată de mine până acum și dovadă sunt chiar unele volume care, ajunse unele la a doua sau a treia ediție, au notificarea „exemplar de lucru” cu pagini pline de corectări și modificări. Mă miră și chiar îi invidiez într-un fel pe unii colegi care, după ce pun punctul final pe ultima pagină a unui manuscris, nu mai revin niciodată la text, fiind siguri că tot ce le curge din peniță este perfect. E bine, e rău? Nu știu, dar la această retorică întrebare a răspuns într-un fel filozoful român Alexandru Surdu într-o carte de interviuri (îngrijită de Marian Nencescu), din care am memorizat o expresie semnificativă în acest sens: „Cine se îndoiește, înseamnă că gândește”. Având și o experiență de contabil (aproape un an în contabilitatea Politehnicii din Chișinău și doi ani în armata sovietică), dar și de economist (zece ani la o organizație de construcții din capitală) sunt familiarizat cu bilanțurile. Însă în creație bilanțurile sunt de altă natură. De regulă, cele decisive sunt făcute de urmași, iar pe mine, deocamdată, mă preocupă mai mult cele ce am de făcut la moment și nu realizările anterioare, multe dintre ele părându-mi-se insuficient de reușite. Probabil, acest sentiment al insatisfacției îl face pe omul de creație să persevereze, să încerce a prinde iluzoria „pasăre albastră”. Ideea medalionului literar cu ocazia unei vârste (în cazul meu, oricât mi s-ar părea de incredibil, e vorba de trei sferturi de secol) nu a fost a mea, ci a Muzeului Național de Literatură Română din Chișinău și a Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova. Angajații acestor entități implicați în organizarea omagierii sau comemorării vreunui scriitor, firește, au grijă să invite și reprezentanți ai oficialităților locale și centrale. Iar faptul că șefa statului, deși are în permanență o agendă de lucru extrem de încărcată, a găsit o oră să participe la acest medalion literar, bineînțeles, mă onorează. Explicația însă nu e cea pe care ar putea să și-o imagineze cineva, ci una simplă de tot: suntem consăteni. A spus și Maia Sandu în alocuțiunea sa că „am mers pe aceleași străzi și am băut aceeași apă din fântânile aceluiași sat”, fiind vorba de comuna Risipeni de pe malul stâng al Prutului, localizată în

perioada interbelică în județul Iași.

– Vă propun să vă întoarceți în urmă cu câteva zeci de ani și să ne destăinuiți cum ați descoperit că sunteți înzestrat cu talent literar și care au fost primele dumneavoastră creații, având în vedere că prima dată ați absolvit Facultatea de economie, ca mai târziu să urmați și cursurile Școlii Superioare de Literatură.

Dacă în Evanghelia după Ioan se spune că „La început a fost Cuvântul…”, viața mea conștientă începe de la Carte și de la lectura Ei. Aceste două componente m-au format ca homo sapiens cu universul meu interior ancorat în altul, unul exterior și parte componentă a cosmologiei lumii. Viața fiecărui om e propria sa evanghelie, iar a mea începe cu expresia: „La început a fost Cartea”. Când am prins gustul lecturii, eram prin clasa a doua și până la absolvirea școlii nici prin gând să-mi treacă să încerc a compune vreun vers ori vreo poveste. Eram curios și fascinat de procesul cunoașterii, din care motiv îmi erau interesante și matematica, și istoria, și literatura, dar și toate celelalte. La orele de limbă și literatură maternă, compunerile mele aveau adeseori cele mai bune aprecieri, dar n-am îndrăznit niciodată (și nimeni nu m-a îndemnat vreodată) să scriu altceva decât ceea ce-mi cerea pedagogul. O istorie aparte e faptul cum am devenit student la Facultatea de Economie a Politehnicii din Chișinău. Întâmplarea ține mai degrabă de o farsă a destinului, căci nici în cel mai deșănțat vis nu mi-am imaginat să studiez contabilitatea. Anume din acest motiv am căutat să-mi alin cumva frustrarea în frecventarea cenaclului literar de la Politehnică, „Ritmuri”, instituit cu un an mai devreme de un grup de viitori electroniști, arhitecți, ingineri și economiști. Acolo am uitat de necazul meu și, împăcat cu destinul, am compus prima mea povestire, pe motiv că toți ceilalți colegi, vreo 15, scriau versuri. Ajuns la anul III de studii, în aprilie 1969, am debutat la gazeta de mic tiraj a Politehnicii, „Inginerul”, cu două miniaturi în proză, gen de scriitură în vogă pe atunci. Peste un an, am publicat o miniatură și în presa republicană, iar în anul următor, după ce fusesem înrolat pentru doi ani în armata sovietică, mi-a apărut prima povestire în revista „Femeia Moldovei”. Ulterior, prozele mi-au fost acceptate și de revistele „Nistru”, „Moldova”, „Literatura și arta”, publicația de limbă rusă „Кодры”, iar în 1978, la 30 de ani ai mei, am debutat editorial cu volumul de proză scurtă „Pânzele babei”. Dat fiind că în 1979 fusesem unul dintre cei cinci autori moldoveni participanți la Conferința a 7-a unională a tinerilor scriitori de la Moscova și că, ulterior, îmi apăruse cartea pentru copii „Alunel”, în 1980 am fost aprobat ca membru al Uniunii scriitorilor. În 1983, când aveam deja patru cărți, inclusiv romanul pentru adolescenți „Lia”, dat fiind faptul că nu aveam studii filologice, mi s-a propus să mă înscriu la Școala Superioară de literatură din cadrul Institutului de literatură „Maxim Gorki” din Moscova. Deși aveam doi copii mici, am acceptat să mă „hrănesc” doi ani doar cu teorie literară, iar când am revenit la Chișinău, chiar dacă mi se păstrase funcția de șef secție planificare la organizația unde lucrasem ante-rior timp zece ani, am ales oferta președintelui de atunci al Uniunii scriitorilor din Chișinău, poetul Pavel Boțu, de a dirigui activitatea Fondului literar al scriitorilor. Sunt și acum în această funcție, deși de 12 ani această muncă e una de voluntariat.

– După ce ați debutat editorial în anul 1978, cu volumul de proză scurtă „Pânzele babei”, ați scris și ați publicat romane și proză scurtă, multe dintre acestea reprezentând o frescă a societății. Vă rog să ne prezentați pe scurt romanul „Șobolaniada”, apărut în anul 1998, cunoscut ca roman document al epocii respective, cu numeroase elemente biografice.

„Șobolaniada” și „Revelion pe epavă” alcătuiesc o dilogie care a avut din tot ce am scris până acum cel mai mare succes de lectură. Această proză a fost tradusă de Jiri Našinec în limba cehă și a văzut lumina tiparului la editura „Havran” din Praga în 2011. Manuscrisul primului volum l-am finalizat în martie 1995, după o penultimă intervenție chirurgicală, a paisprezecea, iar procesul de scriere a cărții a fost mai degrabă pentru mine acel pai de care se agață omul care se îneacă și riscă să devină hrană pentru pești. Ideea mi-a fost sugerată de medicul Larisa Ivanovna Gherasimova, o doamnă pe atunci de aproape 70 de ani care mi-a făcut primele patru operații, cele mai complicate, de transplant de piele la Spitalul „Sklifosovskii” din Moscova. Cu o săptămână mai devreme, la 12 mai 1992, în toiul războiului ruso-moldav de pe Nistru, fusesem ținta unui atentat cu vitriol și cu arsuri chimice de gradul patru pe față, piept și brațe am ajuns în secția de reanimare a unui spital din Chișinău. Cinci zile după această întâmplare, la inițiativa Fondului Literar Internațional (la instituirea căruia participasem și eu pe 10 ianuarie 1992), am fost transferat cu avionul la Moscova. Ulterior, în 2015, după ce V. Putin a inițiat modificarea Legii cu privire la organizațiile obștești, această instituție scriitoricească cu statut de organizație internațională a fost interzisă, în rând cu multe altele, pe motiv că „subminează statalitatea Rusiei”. Iar doamna Gherasimova nu era numai un chirurg cu mâini de aur, ci și un fin psiholog. Urmărind ca să nu fiu obsedat de sinistra mea situație și încercând să-mi atenueze disperarea și gândurile negre, ea mă vizita în fiecare zi în salonul unde mă aflam împreună cu încă alți șapte suferinzi și mă îndemna să mă întrețin în sinea mea cu personajele mele mai luminoase și mai apropiate sufletului meu. Insista ca în pauzele dintre operații, mai ales că mi se oferise cazare și masă la Casa de creație a FLI din Peredelkino, o suburbie a Moscovei, să nu fac altceva decât să scriu, să aștern pe hârtie tot ce mă frământă, să scriu despre tot ce mi se întâmplase. Rețeta ei se dovedise a fi una de-a dreptul miraculoasă, căci după ce m-am întreținut în gândurile mele cu personajele create pentru niște cititori anonimi, după ce am prins a înșirui pe foi tot ce cunoșteam, dar garnisite și cu destul de multă ficțiune artistică, durerea și necazul meu au cedat în favoarea preocupării de a finaliza ceea ce începusem. Doi ani am lucrat asupra textului, iar în vara anului 1997 i-am dat varianta finală, dactilografiată, a manuscrisului colegului meu de facultate, Vasile Șoimaru, pe atunci deputat în Parlamentul din Chișinău (actualmente și el membru al Uniunii scriitorilor). După o noapte de lectură și impresionat de subiect, fără să mă prevină, el a prezentat manuscrisul editurii locale „Litera” cu propunerea ca romanul să fie publicat imediat în locul primei sale viitoare cărți, deja redactată și editarea căreia fusese generos sponsorizată de un amic al său. Redactorul-șef al editurii a descoperit, însă, că președintele Uniunii Scriitorilor din Chișinău, este prototipul unui personaj din roman și a refuzat categoric să semneze „bunul de tipar”, motivând că „publicarea acestei cărți va aduce grave prejudicii cauzei naționale”. Nici mai mult, nici mai puțin! Abia după ce Vasile Șoimaru a cerut să-i fie restituită suma alocată de sponsor, căci găsise o altă editură, directorul a semnat în locul subalternului său și volumul a apărut în martie 1998. Iar „cauza națională” a rămas până-n prezent, la peste trei decenii, nerealizată și, evident, nu din vina unei cărți, ci a clasei politice dintr-o parte și de alta a Prutului. Cartea a avut foarte multe cronici, recenzii, comentarii, având ca semnatari scriitori și critici literari atât din spațiul dintre Prut și Nistru, cât și din Țară. Dar cel mai original și mai concentrat comentariu despre roman mi l-a făcut un țăran, Ion Țurcanu, la cei 91 ani ai săi fiind un pasionat cititor, și locuia în satul Jora de Sus de pe malul Nistrului, nu departe de Orhei. Când fu întrebat de nepoata sa ce impresie i-a lăsat cartea, el i-a răspuns că „romanul lui Nicolae Rusu nu-i o carte, el e viața noastră”. Ce aș mai putea adăuga mai mult aici? Nu știu.

– Sunt foarte multe volume despre care aș dori să vă mai întreb, dar vă rog pe dumneavoastră să alegeți unul, pe care îl considerați mai cunoscut, mai apreciat în mediile literare și să ne oferiți câteva detalii despre temele abordate. Însă, nu mă pot abține să nu vă adresez rugămintea de a prezenta amănunte și despre cele două volume publicate la Editura „Astralis”, și anume, romanul „Totul se repetă”, apărut în anul 2018 și „Aspecte și identități”, cuprinzând cronici, impresii de lectură, opinii, în 2022.

– Paradoxal, dar această dilogie, în special primul volum, pe care l-am scris ca să nu ajung, cel puțin, la balamuc, este considerată de o anumită lume literară ca fiind realizarea mea cea mai reușită. Deși există în roman și un personaj al cărui prototip este însuși autorul, lucrarea nu este autobiografică, ea fiind mai degrabă o frescă, precum ai remarcat, a unei populații ruptă din matca ei firească și ținută în captivitatea unui regim totalmente străin ei. Drama autorului e doar un pretext pentru a reflecta asupra situației în care ajunsese societatea, asupra acelui „marasm social, încurajat de vechiul regim”, precum observă poeta Aura Christi în nota de pe coperta a patra a primului volum. Iar criticul literar de la Cluj Constantin Cubleșan menționează faptul că narațiunea e mai degrabă „drama unei comunități românești, izolată arbitrar într-un joc de interese și forțe strategice deasupra intereselor proprii”, remarcă valabilă și după trei decenii de la evenimentele descrise în această narațiune. Iar volumul „Totul se repetă” l-am scris în cei doi ani de studii la Moscova, în perioada gorbaciovistă de relativă liberalizare a vieții sociale și politice din imperiul sovietic. Toate câte se permiteau în metropolă, la periferia imperiului mai continuau să fie inaccep-tabile, blocate, interzise, așa că manuscrisul citit de cenzori cu lupa a văzut lumina tiparului abia peste trei ani, în 1988, cu un an înaintea revenirii basarabenilor la grafia latină. Iar la „Astralis” l-am reeditat într-o variantă revăzută pentru a nu-l lăsa uitat și îmbrăcat în rubașka grafiei rusești. Cu a doua carte publicată la editura „Astralis” e o poveste mai specială, căci un editor din Iași mi l-a „murat” aproape cinci ani fără să binevoiască a-mi explica, franc, motivul. Mult mai târziu m-am dumerit că e vorba de două texte incluse în volum, în care era vizat un demnitar din lumea literelor din Chișinău. De altfel, era același personaj care-l rugase în 1997 pe redactorul-șef de la „Litera” să nu aprobe editarea „Șobolaniadei”, un exemplar uman umflat de unii până la adulație și amic bun cu editorul ieșean. Abia atunci mi-am retras manuscrisul de la acea editură de pe Bahlui și-ți mulțumesc și pe această cale, dragă Camelia Tudor, că nu te-a oprit nimeni și nimic să-l editezi într-un răstimp foarte scurt.

 

– Ați scris și cărți pentru copii. Vă rog să ne mărturisiți motivul care v-a determinat să abordați literatura pentru cei mici și cum au fost primite poveștile dumneavoastră, cum au reacționat copiii.

A doua mea carte după debutul editorial a fost una pentru copii și am scris-o fiind inspirat de copiii mei, Mircea și Corina. Apoi au mai fost și alte texte, destul de multe, majoritatea dintre ele fiind culegeri de proză scurtă. Textele pentru copii nu au un scop în sine, ele au apărut în mod firesc, pentru că îmi place să urc în universul copiilor și să cobor de-acolo (sau să cad) în mintea lor. Mai întâi de toate sunt conștient că în acest fel ne cultivăm cititorul de mâine, cel care ne va deschide și cărțile adresate maturilor. Am avut (și mai am) sute de întâlniri cu cititori din clasele primare și cu adolescenți, mai ales atunci când cărțile „Alunel”, „Să fim privighetori”, „Coada iepurașului”, „Șezătoarea” au fost în diferiți ani incluse în Programul de lecturi „Să citim împreună” al Bibliotecii Naționale pentru Copii „Ion Creangă”. Evident, mă bucur atunci când în școli și licee copiii mă asaltează cu fel de fel de întrebări, cu sugestii sau prezintă ingenioase înscenări după subiectele unor povestiri trecute și prin sufletul autorului. Literatura pentru copii îmi aduce diverse satisfacții, iar prima mea ieșire din țarcul sovietic a fost grație unei povestioare publicată în aprilie 1983 de revista pentru copii „Steluța” (acum „Alunel”). În cadrul unui concurs anunțat de redacție textul meu a luat premiul pentru proză și, împreună cu Vasile Romanciuc (premiat pentru poezie), am beneficiat de o călătorie turistică în Macedonia, pe atunci în componența Iugoslaviei. Iar ca să ajungem la Belgrad vigilentele autorități sovietice ne-au permis să ieșim de după sârma ghimpată nu pe la Ungheni și să traversăm România, pe drumul cel mai scurt, ci am trecut frontiera prin orașul Ciop, ca să ajungem la destinație prin Ungaria.

– Să ne referim și la piesele de teatru. Unele au fost puse în scenă sau au fost difuzate la radio. Vă rog să ne relatați despre subiectele tratate, prezentându-ne unele detalii referitoare la piesele care au avut un mai mare succes.

Prima piesă am scris-o în 1982 ca o reacție la p.c.r – ul sovietic, adică „pile, cunoștințe, relații” în toate domeniile diriguite de nomenclatura de partid, motiv pentru care nu am acceptat niciodată să fiu membru al acelei „forțe călăuzitoare a societății”. Falsul și ipocrizia corupților de atunci, protejați de carnetul de comunist m-a făcut să scriu piesa care n-a fost niciodată publicată sau, cu atât mai mult, dramatizată. Peste patru decenii, însă, o organizație neguvernamentală (Centrul de Teatru din Republica Moldova) împreună cu o structură de stat (Centrul Național Anticorupție) și Teatrul Național „M. Eminescu” din Chișinău au inițiat concursul „Democrația prin teatru”. Surprinzător, dar din cele peste 70 de lucrări (piese de teatru și filme de scurt metraj) participante la această competiție, „Virgula” mea a luat locul II și a fost publicată, împreună cu alte patru piese premiate, în volum. Rămâne doar să se găsească și vreun regizor ca s-o plaseze în lumina rampei. Mai am și cinci piese montate pe scena Teatrului municipal de păpuși „Guguță” din Chișinău, dar și trei spectacole în repertoriul Teatrului Radiofonic de la Radio Moldova. Unul e o monodramă – „Așa sunt eu” – despre niște relații umane contemporane, iar cele-lalte două au subiecte istorice: „Și ne izbăvește de cel viclean” e o monodramă despre ultima zi din viața Elenei, fiica lui Ștefan cel Mare, pe care rușii o numeau Voloșanka, adică Românca, iar cealaltă – „Ștefan al III-lea Voievod” – e despre campania din 1502 în Pocuția a domnitorului moldovean, teritoriu revendicat de el ca parte a Țării Moldovei. În acest spectacol sunt implicați trei importanți actori moldoveni – Ion Ungureanu, Vladimir Zaiciuc și Nicolae Darie – primii doi trecuți deja la cele veșnice, iar Ion Ungureanu jucându-și ultimul său rol de actor. O altă piesă – „Buchetul” – a fost câteva stagiuni în repertoriul Teatrului Național „V. Alecsandri” din municipiul Bălți, iar alta – „Becurile” s-a jucat într-o formulă experimentală pe scena Teatrului Național „M. Eminescu” din capitală.

– O parte dintre cărțile dumneavoastră au fost traduse în numeroase limbi străine. Ne-ați putea spune care s-au bucurat de mai multă apreciere, au avut un impact mai mare asupra cititorilor?

– În 1986 mi-au apărut, simultan, traduse în limba rusă două cărți: „Pălărie pentru bunel” – la editura „Molodaia gvardia” din Moscova și „Lia” (roman și proză scurtă) la editura „Literatura artistică” din Chișinău. Prima, editată într-un tiraj de o sută de mii, a fost lecturată de cititorii din întreg spațiul sovietic și mi-a adus la vârsta mea de atunci, 38 de ani, prima și nevisata apreciere: premiul literar unional „N. Ostrovskii”. Până atunci, această distincție literară fusese oferită în r.s.s.m. doar poetului Liviu Damian (în 1967, la 32 de ani ai săi) și scriitorului (prozator, poet și dramaturg) Aureliu Busuioc (în 1974, la vârsta de 46 de ani). A fost o enormă surpriză atât pentru mine, cât și pentru întreaga comunitate scriitoricească și mi-o explic acum, după atâția ani, prin faptul că, intrate în procesul gorbaciovist de restructurare și transparență, unele structuri ale imperiului, în special cele de la centru, n-au mai ținut cont de indicațiile „prețioase” ale partidului și ale nomenclaturiștilor din republicile unionale. Or, în comparație cu cei doi colegi ai mei mai în vârstă, care se aflau la conducerea Uniunii Scriitorilor și, firește, erau membri de partid, eu nu aveam niciuna dintre aceste „calități”. Despre cele două volume apărute la Praga am pomenit deja, fiindu-i recunoscător traducătorului Jiri Našinec care, fără să mă cunoască, a ales dintre cărțile de limbă română „Șobolaniada”, din stânga Prutului. Pe parcurs, am avut norocul să-mi fie traduse unele proze scurte și publicate în reviste sau volume colective din Rusia, Letonia, Ucraina, Georgia, Germania, SUA, Franța, Grecia, Mongolia, Macedonia, Tatarstan, Italia etc.

– În acest an a apărut, la Editura „Junimea”, Antologia de autor, proză scurtă „A mai trecut o zi, a mai trecut un secol”. Vă rog să ne prezentați succint acest volum.

– Selecția pentru această antologie am făcut-o fără a respecta anumite criterii: estetice, tematice, stilistice sau de altă natură. A primat doar impulsul emoțional, adică am ales proze ale căror personaje mi-au fost alături în cele mai complicate momente existențiale, în special atunci când, în 1992, ajuns pe patul de spital, începuse să mă sâcâie obsedanta curiozitate de a ști ce e dincolo de viața pământească. Cartea a văzut lumina tiparului într-o originală concepție grafică la editura „Junimea” din Iași, coperta fiind realizată după tabloul „Poarta Timpului” de cunoscutul și apreciatul în Cehia (și nu numai) artist plastic basarabean Teodor Buzu, care-i stabilit acolo de mulți ani. Abia după ce mi-am ridicat la finele lunii februarie curent exemplarele de autor și mi-am răsfoit propria carte, am realizat că mai toate textele au fost apreciate sau traduse în alte limbi: bunăoară, primul text din volum, „Casa”, a fost tradus în cinci limbi, celelalte din compartimentul „Secolul XX” au îmbrăcat și haina limbii ruse, iar „Ciobănească” și a limbii letone. În 2008 povestirea „Dio luludia” („Două flori”, din greacă) a fost publicată în tra-ducerea Miroslavei Metleaeva în revista „Голоса Сибири” (”Vocile Siberiei”) din orașul Kemerovo, fiind apreciată ulterior cu Premiul Internațional Literar „Iuri Dolgorukii” din Federația Rusă, în rând cu prozele unor scriitori din Armenia, Bielarus, Azerbaidjan, Ucraina și Rusia. Dacă selectam textele după alte criterii, bineînțeles, antologia ar fi apărut cu un cuprins total diferit. Din acest motiv cred că voi reveni într-un viitor mai apropiat la această idee.

– Din păcate, aici, scriitorii români de peste Prut sunt puțin cunoscuți. Cred că s-ar putea face mai multe pentru a se îndrepta această stare de lucruri. Iată că, Revista „Astralis” are o rubrică permanentă, intitulată „Români de peste Prut”, de care vă ocupați dumneavoastră. În acest fel, putem aduce în paginile acestei publicații creații ale scriitorilor pe care îi cunoașteți, iar noi dorim să îi facem cunoscuți atât cât ne stă în putere. Aș dori să oferiți cititorilor revistei câteva amănunte despre viața literar-culturală din Chișinău, despre întâlnirile și evenimentele literare, despre revistele în care autorii își pot publica creațiile, dar și despre colaborarea cu periodicele și editurile din România.

– Degringolada sau așa-zisa perioadă de tranziție în care s-a pomenit România de Est, vorba poetului ieșean Lucian Vasiliu, a afectat toate domeniile, inclusiv și cel al culturii. Declarația de independență față de Kremlin a noului stat dintre Nistru și Prut stipula, e adevărat, o anumită perioadă de tranziție, (de la niște luni la un an-doi), ca în final să se realizeze Reîntregirea Țării, căci asta era esența „cauzei naționale” a românilor basarabeni. Dar n-a fost să fie, iar impedimente au fost mai multe, atât alimentate din exterior (de fosta metropolă), cât și din interior (de „kremlinezii” locali). În genere, scriitorii sovietici erau niște răsfățați ai regimului, ei beneficiind de remunerații grase de autor, apartamente, case de creație, sanatorii, spitale, librării. În pofida acestor evidențe, anumiți scriitori au constituit în fosta R.S.S. Moldovenească nucleul Mișcării de Renaștere Națională.

Iar în prezent pentru scriitorii de pe ambele maluri ale Prutului nu există nicio frontieră, reunirea literar-culturală s-a produs demult, iar liantul indestructibil fiind aceeași limbă literară care se manifestă liber și armonios de la Nistru până la Tisa. Când scriitorii au realizat că fosta metropolă se opune Reîntregirii Țării, la doar câțiva ani de la destrămarea imperiului sovietic au instituit o serie de reviste – Contrafort, Sud-Est cultural, Semn, Clipa siderală și altele – în care publicau atât autorii dintre Nistru și Prut, cât și cei din Țară. Evident, aceste reviste erau susținute financiar de guvernul român, iar de câțiva ani, cu regret, din cauza sistării acestui sprijin ele nu mai apar. După ce Mircea Dinescu demisionase din funcția se președinte al USR (în toamna anului 1993), peste câteva luni președintele interimar Ștefan Augustin Doinaș i-a invitat pe toți scriitorii din stânga Prutului să participe la o Adunare generală a USR. Atunci a fost votată unanim propunerea ca tuturor scriitorilor din Republica Moldova prezenți în sală, să li se atribuie calitatea de membru al USR, creându-se astfel Filiala Chișinău a scriitorilor din România. La acea Adunare generală veniseră la București doar 96 de scriitori (din 228 câți număra atunci USM): o parte n-au reușit să ajungă din motive familiale, de sănătate sau de vârstă înaintată, 35 scriau în alte limbi (24 – în rusă, 5 – în găgăuză, 4 – în bulgară și 2 – în idis), dar exista și un grup minuscul de autori, vreo 15 inși, de tipul unui nomenclaturist V. Stati, exclus din USM pentru plagiat, dar și autorul unui contrafăcut și scandalos „dicționar moldo-român”. Pe timpul când șef al statului contrafăcut era generalul de miliție Voronin, aceștia au instituit chiar și o Uniune scriitoricească a lor, însă la ea au aderat doar niște ziariști și diverși autori, preponderent autori de limbă rusă. E adevărat că, inițial, printre cei 87 de membri ai noii asociații era și un grup de vreo 30 de scriitori din vechea Uniune, oameni în vârstă care au acceptat transferul pentru că li se promisese dublarea pensiei. Însă după a treia lună, când s-au dumerit că totul e o cacealma, ei s-au retras, anunțând că fuseseră incluși în listă fără acordul lor în scris. Peste doi ani această organizație a sucombat, căci șeful comunist al statului, înțelegând că „uniunea scriitoricească” de alternativă s-a dovedit a fi un sfârâiac, a încetat s-o mai finanțeze.

Iar Filiala Chișinău a USR numără în prezent 78 de scriitori, condițiile de atribuire a calității de membru al USR fiind aceleași pe ambele maluri ale Prutului. În pofida faptului că reîntregirea literaturii române s-a produs deja de trei decenii, mai există în continuare și USM (în prezent numără 219 membri, dintre care 41 sunt stabiliți în diverse țări ale lumii). Anacronica situație e, de fapt, aceeași consecință a odiosului pact încă nesoluționat germano-sovietic din 23 august 1939 care a generat existența în sânul națiunii române a două state. Atunci când autoritățile municipale și centrale sunt mai loiale în raport cu oamenii scrisului, USM organizează destule evenimente literare: Primăvara Poeților, Gala Premiilor USM, Orheiul Vechi și Soroca literară, Scriitorii pentru capitală, capitala pentru scriitori, editează publicația USM „Revista literară” unde semnează texte autori de pe ambele maluri ale Prutului, antologii tematice și de traduceri. Iar publicațiile din Țară au fost și rămân generoase în raport cu autorii basarabeni. Oricum, statul român susține în continuare cultura dintre Nistru și Prut, mai ales din domeniul teatral, muzical, muzeistic, dar și a revistei „Literatura și arta”, a unor publicații pentru copii. Și, cu această ocazie, țin să-ți mulțumesc, dragă Camelia Tudor, pentru faptul că revista de cultură „Astralis” găzduiește în fiecare număr și autori din România de Est.

– Trăim vremuri tulburi. Care este, în opinia dumneavoastră, rolul omului de cultură în cadrul societății?

– Avem în preajmă un război dintre două popoare slave, o confruntare sângeroasă care durează mai bine de un an. Cunosc destul de bine ambițiile imperiale și agresive ale Rusiei, din care considerente nimeni nu știe când se vor termina aceste orori și la ce surprize groaznice se poate aștepta întreaga noastră planetă. În asemenea circumstanțe, omul de cultură care nu se pricepe să apese pe trăgaciul armei, ci doar să mânuiască stiloul, penelul și cuvântul, e chemat să nu tacă. Scriitorul e obligat să stea neobosit de veghe și să bată alarma, să pună întrebări ca societatea să caute și să găsească modalități și căi de soluționare. În aceste situații tăcerea nu mai e de aur. În plus, prin creațiile sale omul de cultură trebuie să amintească tuturor, evidențiind suferințele îndurate de generațiile anterioare în urma numeroaselor conflagrații mondiale, dar și a războaielor locale și regionale. E lucru știut că oamenii au urâtul obicei de a uita, iar amnezia stimulează repetarea tuturor grozăviilor. Tăcerea și uitarea duc inevitabil la decăderea și chiar moartea unei națiuni.

Un comentariu pentru “Camelia Pantazi Tudor
în dialog cu Nicolae Rusu

  1. Am savurat cu interes crescând, cu fiecare paragraf citit, un interviu condus cu dibăcie de autoare – Camelia Pantazi Tudor și răsplătit cu răspunsuri generoase, uluitoare!
    Sunt onorată să vă cunosc personal, nu doar din paginile revistei Astralis.
    O biografie spectaculoasă, onorantă, un istoric cultural de excepție. Vă doresc sănătate, putere de creație, inspirație, succes!
    Considerație!
    Elena Alecu ( cunoscută cu pseudonim, Ada Nemescu)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *