Ei bine, aproape că nu mai există jurnal de știri în care să nu fie folosită expresia „ei bine”. Deja este redundantă, este ticul verbal al ultimului deceniu. Neîndoielnic, poate fi dat ca exemplu de tic verbal în manualele de jurnalism. Nu numai că a apărut, ulterior, în presa scrisă, ci s-a extins asupra populației. Regăsim „ei bine” în reclame, în descrierea unor produse, ba chiar și în opiniile scrise ale celor ce le utilizează. A apărut până și în DOOM 3 (+ei bine [pron. eĭ bine] loc. interj.). Ceva mai pe larg a fost analizată în nr. 2/2021 al publicației Studii și cercetări lingvistice, editată de Academia Română prin Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti”.
Oare de unde provine acest clișeu verbal? Expresia ne este cunoscută încă din copilărie: „- Aș! nu e rău, zice cocoana; până se-nvaţă cu omul; dar nu știți ce cuminte și fidel este, și deștept! Ei bine! e ca un om, frate! doar că nu vorbește…” (Bubico, I.L. Caragiale). Să fi fost și în acea vreme tot un tic verbal, care a revenit agresiv după mai bine de un secol?
Apare și în presa acelor timpuri, după cum aflăm din articolul Explorând „Universul” lui Cazzavillan, semnat de Maria Buturugă (publicat în Revista UZP nr. 31/2023), chiar în primul număr al renumitului cotidian, la 20 august 1884, pe prima pagină: „Eĭ bine, declarăm o dată pentru totdéuna şi într’un mod solemn că, în ceea ce privesce nepărtinirea nóstră, ea va fi deplină, statornică, absolută”.
Este clar că expresia nu este nouă, dar, fiind rar utilizată în trecut, nici măcar nu îi acordam importanță. Însă acum, când este folosită excesiv la televizor sau la radio, tindem să rămânem fixați asupra ei, fără să putem urmări restul știrii.
Dacă analizăm stilul unor reporteri începători, o să observăm că aceștia au tendința să îi imite pe cei cu mai multă experiență, împrumutând chiar și ticuri verbale. Probabil, nu cu foarte mult timp în urmă, un reporter, pentru a-și lungi știrile în care nu avea mare lucru de spus, a strecurat, printre cuvinte, acel deja obsedant „ei bine”. Mai mult ca sigur, l-a adaptat studiind transmisiunile unor reporteri vorbitori de engleză, ale căror ticuri verbale frecvente sunt „in fact”, „and then”, „so”, „well”, „actually” etc. Iar acum, „ei bine” e omniprezent. E și păcat, pentru că, datorită exersării, extrem de rar întâlnim reporteri care mai strecoară câte un „ă”, mai scurt sau mai lung.
Ei bine, să știți că… am auzit și această asociere pleonastică. E ca și cum am spune „ei bine, după cum spuneam…”. „Să știți că” este unul dintre cele mai recente ticuri verbale. L-am ascultat pentru prima oară la un buletin meteo. Prezentatoarea tot repeta „să știți că” la începutul propozițiilor. Scuza ar fi că, la un astfel de buletin, cuvintele folosite sunt puține, iar prezentatoarea încerca să îmbogățească, cumva, vocabularul (așa cum deja s-a consacrat expresia „valorile de temperatură”, împrumutată și adaptată de polițiștii rutieri la „valorile de trafic”). După doar câteva zile, „să știți că” a fost preluat de o prezentatoare de știri de la aceeași televiziune. Colegul său de platou nu folosea acest tic verbal. Să fi fost scris pe prompter ca să știe prezentatoarea că este rândul său să citească? Puțin probabil.
Când un reporter sau prezentator folosește „să știți că”, pare ca un îndemn. Doar că… nu toată lumea este interesată de acea știre. Iar în subconștient încolțește întrebarea: „Dar dacă pe mine nu mă interesează și nu vreau să știu?”.
Revenind la „ei bine”: „Ei bine, în urma accidentului au murit trei persoane”. Da, am auzit o astfel de formulare. Dar… nu sună bine. Nu e nicidecum bine că au murit oameni într-un accident. La fel cum nu putem spune „datorită” accidentului, ci „din cauza”. Iar expresia „ei rău” nu există. Deocamdată, până se găsește cineva să o inventeze.
Paul Ulieru
(Revista UZP, nr. 33/2024)
Foto: pixabay.com