◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro13.04.2024

Pe măsură ce trece timpul

Râdem adesea, amuzați de pastișele SF apărute în cotidian, privitoare la automatizarea excesivă, digitalizarea opintită și invitarea inteligenței artificiale în domenii tot mai vaste ale existenței noastre. Ne distrează capacitatea unora de a descoperi pericole exacerbate chiar și acolo unde nu e cazul. Explicăm, de la o vizibilă înălțime, avantajele prezentului, strâmbând din nas la anumite idei conservatoare, emise de persoane încă incomplet ancorate în zilnicul cu latitudine și longitudine interșanjabile. Suntem siguri pe noi, dar, oare, lucrurile stau așa cum credem? Ne lămurim noi, pe măsură ce trece timpul.

Adevărul este că, după atâtea avalanșe de conspirații captive în teorii aproape credibile ori fanteziste până la hohot, e tare greu să mai arătăm cu degetul un fenomen și să-l acuzăm de intenții ori acțiuni malițioase. Am devenit pregătiți să luăm de bune explicațiile care ni se oferă, hipersensibili la ridicolul care ar putea plana asupra noastră dacă nu împărtășim certitudinile (nu opiniile) celor mulți. Iar rostogolirile impresiei de bine până în rigola disconfortului ne iau întotdeauna prin surprindere, ca ninsorile din decembrie pe unii primari cu viziuni tropicale.

Noile tehnologii ne ajută enorm, iar utilizarea lor nu constituie, nici pe departe, un rău în sine. Problema apare, acut, abia atunci când aparatul pune stăpânire pe viața noastră, ne educă reflexele și ne reglează, fin, simțurile, până la dependență. Ajungem, uneori, captivi ai sistemelor de operare mai mult sau mai puțin avansate, coordonându-ne mișcările în funcție de hotărârea unui software obtuz, incapabil să-și modifice deciziile pe baza unor analize individuale, obiective. Plafonați la același nivel, minion din programare, ne acceptăm starea de dizgrație, mai mult și mai crâncen decât definea această situație marele, regretatul poet Gheorghe Ene, în anii ‘90.

Până să apucați să mă contraziceți, vă îndemn să priviți în jur ori chiar în oglindă. Terminalele mobile ne însoțesc la tot pasul, ne bâzâie și ne țiuie prin buzunare, ne stabilesc agenda și ne ghidează către locul unde, probabil, vrem să ajungem. Televizoarele smart, sunt pregătite să ne ofere divertismentul pe care consideră că îl dorim, aparatura electrocasnică, prizele și becurile, toate pot fi – și, pe viitor, chiar vor fi, în mare parte – conectate la același hub la care am ajuns și noi racordați și pe care, în lipsa altui termen decât cel sugerat de programele dedicate, îl numim ACASĂ. Autovehiculele noastre au tot mai multe componente electronice, devin tot mai inteligente, se îndreaptă către inevitabilul moment în care nu vor mai avea nevoie de șofer. Deocamdată, testele au constituit un eșec, deoarece roboții de croazieră au găsit de cuviință să lovească nu alte mașini, ci pietoni, oferind avanpremiera unui probabil viitor horror.

Și, încercând din nou să stăvilesc din fașă orice opinie contrară, vă mărturisesc faptul că, la drumurile lungi, prin zone prea puțin vizitate din țară, mă bazez pe aplicația aceea care indică direcția, verificând condițiile de trafic și impunând (nu propunând) variante de traseu. Sigur o știți! Este cea care îți spune, cu voce suav-robotică, să îți pui centura de siguranță, să aprinzi farurile, te avertizează când depășești viteza legală, îți semnalează apropierea unei treceri la nivel cu calea ferată și eventualele pericole apărute pe carosabil, inclusiv pe unde a fost raportată prezența poliției rutiere, cu aparate radar.

Trebuia să ajung la un centru cultural dintr-o localitate îndepărtată, iar aplicația și-a îndeplinit misiunea impecabil, purtându-mă pe drumuri naționale, județene și fragmente de ulițe, spre a evita aglomerația. În apropierea destinației, nepersoana care mi-a vorbit tot drumul a insistat să intru pe o stradă, la stânga, unde trona, amenințător, semnul de circulație „accesul interzis”. Era un sens unic și, așa cum pățim toți, mă aflam la capătul nepotrivit. Am mers mai departe, lucru care a înfuriat aplicația. S-a răstit la mine (sau așa mi s-a părut mie), cerându-mi să întorc autovehiculul și să intru pe respectiva stradă, apoi, părând că s-a împăcat cu încăpățânarea mea, m-a ghidat pe o altă rută, printre case și blocuri, până mi-a amorțit complet simțul de orientare. După care mi-a cerut să virez la dreapta, pe aceeași stradă cu sens unic, prin același capăt cu accesul interzis. Abia atunci am decis să opresc aplicația și să caut singur punctul de destinație, lucru care mi-a reușit, într-un final.

Desigur, explicația pentru indicațiile eronate este simplă: accesul pe strada respectivă fusese restricționat de curând sau informațiile programului despre acea localitate nu erau actualizate complet. Am evitat, însă, cu greu o situație jenantă, în cel mai bun caz, dacă nu chiar periculoasă, deoarece, după ce ești ghidat impecabil sute de kilometri, ai tendința de a asculta, cuminte, ceea ce-ți cere aplicația, fără să mai verifici în ce măsură sunt corecte indicațiile. Râdeam, mai târziu, după întâmplare, spunând că, dacă robotul mă direcționa către Sighetu Marmației, adică în celălalt capăt al țării, i-aș fi îndeplinit poruncile întocmai, considerând că știe ruta mult, mult mai bine decât mine. Ceea ce, pe viitor, vom fi ispitiți, convinși, poate chiar constrânși (de îngrădirile sociale, nu sugerez un viitor situat chiar atât de departe în zona SF-ului distopic) să facem, în teribil de multe privințe, deoarece aplicațiile dedicate vor cunoaște mai bine decât noi ce, când și cum ne trebuie, lucru îngrijorător, mă gândesc eu, pe măsură ce trece timpul.

Știu, se mai întâmplă ca tehnologia să dea rateuri, iar eu nu trebuia (după cum nimeni nu ar trebui) să ascult orbește de un program alcătuit pe computer și dedicat omului. Până la urmă, conducătorul auto este cel care decide, lui aparținându-i și răspunderea, în cazul unei neghiobii. Sau, așa cum mi-a spus un amic, pe de-a dreptul: „Dar tu cum conduceai înainte, până să apară aplicațiile astea? Te uitai pe o hartă, stabileai și urmai un traseu, erai atent la drum și la eventualele obstacole, fără să-ți spună nimeni!”. Și da, nu am nicio scuză. Ce ne facem, însă, cu persoanele care au crescut în stricta proximitate a noilor tehnologii, asimilându-le și conștientizând, cumva, că fac parte din viața de zi cu zi, devenind entități sine qua non?

Am citit, din mai multe surse, o știre, acum destul de mult timp, în care se relata cum un tânăr șofer a fost oprit în trafic, după ce îl depistase radarul cu o viteză de-a dreptul supersonică. Întrebat de ce a riscat să gonească în așa hal, conducătorul auto culpabil a declarat, senin, că aplicația folosită pentru orientare nu l-a avertizat că pe acel drum se află un aparat radar. Explicație care tinde să capete tot mai mult sens, pe măsură ce trece timpul.

 

Alexandru Pripon

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *