Titlul vrea să reamintească un altul similar, apărut în acest colţ de pagină în noiembrie 2012, Basarabie, lacrimă caldă. Anii scurşi de atunci şi tot ce s-a întâmplat prin lume în vremea asta motivează un titlu „actualizat”. Gândindu-mă la lungul-cruntul secol de rusificare, la stalinism, foamete, gulag şi Siberia, la Cotul Donului şi Transnistria, şi mai potrivit ar fi fost Basarabie, lacrimă sângerie. Nu l-am ales pe ultimul pentru că poate părea ostentativ-dramatic, deşi dramatică a fost istoria neamului.
Personal, atunci când silabisesc cuvântul Basarabia, îmi aduc aminte cum îmi povestea taică-meu, ţăran argeşean, pe şoptite, spre finalul anilor ’50, de partea de ţară pe care ne-au luat-o ruşii (şi despre Rege şi Mareşal îmi şoptea), adaug ce-am citit şi văzut între timp şi pătrund într-o dioramă de deal-câmpie-toamnă, funigei şi nostalgie, ţinutul lui Orfeu-de-la-Orhei, al dulcelui grai moldovenesc, al valsurilor lui Eugen Doga, dar când revin în lumea reală, mă apucă iarăşi şi iarăşi durerea-revolta. Cum de a fost posibil tot ce s-a întâmplat cu Basarabia (şi cu alte regiuni ale României grăniţuite – Al. Surdu)? – întrebare didactică, cum de este posibil să se întâmple şi astăzi şi, mai ales, să nu se îndrepte? – întrebare militantă. Mirându-mă precum seniorul Vladimir Beşleagă, ridic ochii spre cer şi mă întreb: „De ce, Doamne, a fost aşa să fie?”
Că vatra Daciei, extinsă spre răsărit prin latinitate şi românitate, cel puţin în raport cu graniţele Imperiului Roman, în răspăr cu pustiitoarele migraţii asiatice (de la Ion Coja, voi reveni), a fost o jumătate de mileniu trofeu disputat şi teren de confruntare între Imperiul Otoman şi cel Ţarist, o ştim şi asta explică multe – dar nu justifică, moral şi juridic vorbind, nimic! Martori mi-s Muşatinii, cu toţii, şi urmaşii lor, şi urmaşii urmaşilor lor. Cu atât mai puţin justificate sunt ingerinţele imperiilor-cancelariilor de la vest de noi în soarta provinciilor româneşti, a Moldovei vechi, a Basarabiei în particular. Franţa (începând cu Napoleon) s-a amestecat, Perfidul Albion la fel, Austria şi Germania aşijderea. Toţi au luat creionul şi au trasat graniţe pe harta noastră (sau procente pe şerveţele, la Ialta şi cine mai ştie pe unde…). De pe vremea lui Petru cel Mare până azi. L-am plâns la şcoală pe cultivatul Cantemir pentru înfrângerea de la 1711, nu auzisem atunci de testamentul lui Petru – autentic sau nu, la fel de periculos este. Dacă nu se întâmpla ce s-a întâmplat la Stănileşti pe Prut, eram azi gubernie rusească, poate nici nu ne mai trecea prin minte ideea de grafie latină. La capătul dinspre prezent, adaugă nedumerire şi furie jenanta comedie Schengen. Vorba lui Eminescu: înţelegem că Austria are interese în ceea ce ne priveşte, dar nu are deloc drepturi! Acum o sută cincizeci de ani, o spunea Poetul, românul absolut, azi cine s-o mai spună?!… Românii relativi din jur?!… Întrebare urgentă, pentru că lumea, Europa inclusiv, este mult mai complicată ca atunci, dar la fel de cinică: geopolitica intereselor toceşte din răsputeri vârfuri de creioane pe întreg planiglobul, ca totdeauna, în spatele uşilor capitonate (şi a perdelelor de fum, a diversiunilor), pe seama celor mici – şi tăcuţi.
Revin însă la Chişinău, la miracolul din finalul anilor 1980, la Renaşterea Naţională – îşi merită din plin majusculele. Se întâmpla în Imperiul Sovietic, e adevărat, obosit imperiul şi conştient de oboseala sa – vremea lui Gorbaciov. Dar, în RSSM abia cu câteva decenii înainte, de glonţ sau în Siberia, muriseră oameni, mulţi!, pentru că scriau româneşte, pentru că aveau poeziile lui Eminescu în casă. Date cutremurătoare pot fi găsite în articolele lui Nicolae Dabija din Literatura şi Arta, strânse apoi în volume. Omit aici referinţele, sunt numeroase. Dar, ce s-a întâmplat atunci, prin 1986-’89, a sfidat probabil orice aşteptare. Scriitorii împotriva imperiului! Metaforic, dar nu în întregime, poeţii împotriva tancurilor! Românii cerându-şi dreptul de a vorbi şi scrie româneşte – şi obţinând acest drept, la finalul lunii august 1989. O şesime din populaţia Basarabiei, reunită în Marea Adunare Naţională din 27 august, la Chişinău, determină Sovietul Suprem al RSSM să voteze independenţa şi revenirea la grafia latină şi la limba română. Plus tricolorul, plus imnul şi încă altele. Chiar din anul următor, 31 august a fost sărbătorită ca Zi a Limbii Române în Republica Moldova; în România, acest lucru a fost legiferat abia în 2011.
Preiau acum o serie de gânduri ale lui Ion Coja, din articolul Şcoala Basarabeană a iubirii de neam, publicat în Doctrina naţionalistă în august 2013 şi reluat în 2014, vezi https://ioncoja.ro/14247/. Atenţie, este scris Şcoala Basarabeană, cu majuscule, pentru a întări şi în felul acesta mesajul şi paralela cu Şcoala Ardeleană. Mult cunoscută şi apreciată în istoria Transilvaniei şi a României cea de a doua, un concept pe care cunoscutul lingvist îl propune în privinţa primei sintagme.
Căci „fără 27 august 1989 nu ar fi fost posibilă resurecţia din Timişoara şi Bucureşti, din toată Ţara”. „E bine să reţinem că de la ardeleni avem ziua de 1 Decembrie, iar de la basarabeni, de la moldovenii de peste Prut, avem ziua de 31 August, zile amândouă de afirmare naţională a identităţii şi demnităţii noastre etnice.” Să ne amintim însă că, şi în 1918, Basarabia a fost prima, a votat unirea cu Ţara încă din 27 martie! I-a urmat Bucovina, pe 28 noiembrie, în zilele de febrilă pregătire a Marii Adunări de la Alba Iulia.
„Iar dacă stăm să judecăm lucrurile cu bucuria de a descoperi către cine mai avem motive de recunoştinţă, este timpul să identificăm în cultura şi istoria noastră un capitol pe care l-am trecut prea uşor cu vederea: Şcoala Basarabeană!…
Un bob zăbavă vă cer asupra acestui gând: Şcoala Basarabeană!… Gând care nu-mi aparţine, dar când am auzit, la o recentă lansare de carte a unui autor de dincolo de Prut, pe două doamne profesoare universitare, vorbind despre Şcoala Basarabeană, m-am minunat de câtă dreptate puteau să aibă! Dacă vorbim de o Şcoală Ardeleană, cu rolul ei decisiv în istoria noastră, şcoală prin care cu toţii ne-am românit şi mai mult decât eram, apoi se poate vorbi şi de o Şcoală Basarabeană, cu acelaşi rol istoric, de fortificant al românismului la ceas de cumpănă! De restrişte şi de răscruce!”
Promite Ion Coja că va elabora asupra acestui concept, nu ştiu dacă şi unde a făcut-o, pentru mine rămâne importantă revelaţia: Şcoala Basarabeană! O listă a „corifeilor” (termen-clişeu folosit pentru marile nume ale Şcolii Ardelene) este impresionantă şi, cel puţin deocamdată, greu de întocmit. Multe dintre articolele apărute în Curtea de la Argeş venite de la Chişinău fie sunt semnate de cunoscuţi luptători pentru românism, fie vorbesc despre ei şi despre faptele lor. Din vremea Renaşterii Naţionale şi în continuarea acesteia. Revista îşi asumă-onorează astfel menirea, cinstind tricolorul din antetul primei pagini, şi este şi fidelă ideii de Pod de Reviste, sintagmă care a apărut în toamna anului 2011, când am prezentat revista la Chişinău, iar Nicolae Dabija, redactorul-şef al săptămânalului Literatura şi Arta, de faţă atunci, a exclamat: „Iată un pod mai durabil decât cel de flori, unul de reviste!” Nu mai amintesc acţiunile derulate, revistele de pe o parte şi alta a Prutului care s-au alăturat iniţiativei – aş vrea doar să formulez din nou întrebarea „ce urmează?”
Răspunsul scurt şi acoperitor, defensiv şi banal, este: depinde de noi, depinde de soartă. Cu soarta asociată, în gând, cu gândurile (de fapt, interesele, uneori toanele) Marilor şi micilor Puteri. Corect istoric, dar tot istoria ne dă multe pilde optimiste, momente de răscruce în care Grădina Maicii Domnului s-a dovedit a avea o stea păzitoare, de puţini văzută, dar decisivă, aducătoare de zile astrale. Văzută însă steaua şi pregătite zilele de prorocii neamului, ca să-l invoc pe unul dintre ei, Alexei Mateevici (autor şi al Imnului de Stat al R. Moldova, Limba noastră), care, la 10 iulie 1917, scria din tranşeele Mărăşeştilor (avea să moară peste o lună şi jumătate, Acasă, la Chişinău):
Să ştiţi: de nu veţi ridica
Din sânul vostru un proroc,
În voi viaţa va săca.
Zădarnic soarta veţi ruga,
Căci scoşi veţi fi atunci din joc
Şi-ţi rămânea făr’ de noroc.
Poemul, intitulat Basarabenilor (şi reluat în revista de faţă la rubrica Poeme de jar), nu se (mai) adresează numai locuitorilor Basarabiei, ci tuturor românilor.
Tuturor românilor, prin intermediul preşedinţilor lor de la Bucureşti şi Chişinău, li se adresează şi un cuprinzător-convingător Memoriu privind Proiectul de Ţară: Reîntregirea României – securitate şi pace în Estul României, elaborat de Alecu Reniţă, deputat în Primul Parlament al R. Moldova, publicat în Literatura şi Arta din 2 noiembrie 2023. Vremea este potrivită, să trecem la fapte!, spune Memoriul, listând la final 12 puncte, precise, practice, ale „viziunii românilor basarabeni” privind „Proiectul de Unificare a poporului român şi de Reîntregire a Ţării”. Îmi aminteşte Memoriul şi de Sfatul Ţării 2, de Congresul acestuia din 27 martie 2016, de documentele adoptate atunci – cu Reunificarea cerută până în 2018, la Centenar…
Dar nu a fost aşa să fie. Nu a apărut prorocul, vorba poetului…
Prorocii apar atunci când îi trimite Dumnezeu pe Pământ – dar important este ceea ce ne rămâne nouă de făcut: să fim pregătiţi să-i întâmpinăm şi să-i urmăm. Pregătindu-le calea prin unirea în cuget şi simţiri. Unire care s-a manifestat dintotdeauna între români, prin limbă, credinţă, obiceiuri, prin Eminescu şi Mateevici, prin învăţăturile lui Zalmoxis, prin martiriul lui Mihai, al Brâncoveanului, al lui Horea şi al Iancului, al lui Ion-fără-de-mormânt. Dar nu înseamnă că unirea în cuget şi simţiri va continua de la sine, eventual că se va întări de la sine. Zgomote, agresiuni, diversiuni vin din toate direcţiile… imperiile sunt iar în fierbere, au nostalgii, interese (chiar dacă nu au drepturi – tot repet vorba lui Eminescu, poate ne intră odată şi odată în minte…), au neruşinare şi arme – şi neomenia de a le folosi…
Nu vor fi de ajuns rugăciunile şi poemele – dar ce putere formidabilă au acestea două, atunci când sunt rostite de un întreg popor! În limba noastră cea română!
Gheorghe Păun